CICLONUL  NELUȚA STĂICUȚ – EPISODUL 3 – POVESTITORUL

 

 

Stimați cititori,

 

Acum să stați bine în scaune că vine… cilconul…

Este vorba de forța doamnei Neluța Stăicuț, cea care în episoadele anterioare ne-a uimit cu foarte multe calități. Azi, o nouă fațetă a acestui adevărat fenomen.  Povestitorul….

Atenție, încep poveștile! Imagine din arhiva personală..

 

Când a început activitatea de povestitor ?

Așa cum v-am obișnui,t eu nu sunt o persoană superficială, care răspunde repede la întrebări să termine cât mai rapid și să plece acasă fericită că…gata a terminat ce avea de făcut.

Voi începe evident tot printr-o poveste, normal că tot despre evenimente care m-au marcat, dar care m-au și format așa cum mă cunoașteți dumneavoastră astăzi.

Copilăria pentru orice copil, înseamnă joacă, căzături, genunchi juliți, povești spuse de adulți la gura sobei, râs…miros de prăjituri, din care copilul mai fură câte una sperând că părinții și bunicii sigur nu vor observa, cu excursii sau tabere alături de alți copii, de creșă, grădiniță și școală…de serbări unde cânți, dansezi sau spui poezii, ești aplaudat și apreciat.

Doar că… din toate acestea…eu am avut parte sporadic, doar de unele dintre ele și în general pot afirma că ”eu nu am avut copilărie”…sau și mai corect spus ”mi-a fost arestată copilăria” și doar uneori extrem de rar…mai reușea să fugă perioade foarte scurte (cât nu era tatăl meu prin preajmă să o întemnițeze din nou), cât eram la bunica dinspre mamă (care pentru mine a fost cel mai minunat exemplu posibil – puțin mai jos vă voi da un fragment din  povestirea scrisă de mine despre ea…) unde copilăria își intra în drepturi pentru scurte perioade de timp.

Ca să pot merge mai departe, iată că voi împărtăși cu voi o parte din povestirea despre …

 

”Bunica… iubita mea bunică”

 

…”Bunica mea dinspre mamă… Oh Doamne, îndrăznesc să spun despre ea că era o sfântă.

A rămas văduvă de război cu trei copii, doua fete și un băiat. Toți micuți, cea mai mare avea atunci 10 ani, iar cel mai mic abia împlinise 6 ani. Și cum nu erau bogați a trebuit să muncească din noapte, până în noapte să le asigure copiilor ei mijloacele de trai. Dormea pe apucate, mânca puțin, însă muncea cât doi oameni la un loc. Era veselă și cu un fin simț al umorului, pe care spre norocul meu mi l-a dăruit și mie, era frumoasă, curată și foarte dârză. ( N.R. Autoarea a moștenit și frumusețea și dârzenia). Nu exista un lucru pe care bunica să nu îl fi putut face. Repara gardul de la drum, mâna boii înjugați la car când plecau la câmp, săpa, prășea, cosea, țesea, tricota, se ocupa de toată gospodăria cum nimeni nu o făcea în satul ei. Știa că nu se poate baza decât pe ea. Știa că dacă ea nu va face o treabă astăzi, nu va veni nimeni mâine să o facă. Timpul a trecut, pentru că asta este treaba lui… să treacă, iar copii au crescut, și fiecare și-a făcut un rost.

Fetele au plecat la București unde s-au căsătorit, băiatul a rămas cu ea acolo la țară, s-a căsătorit și a avut trei fete. Acum bunicii îi era mai ușor pentru că fiul său preluase rolul de bărbat și făcea treburile mai grele din gospodărie.

Mama mea după ce s-a căsătorit a rămas însărcinată și în mod firesc și-a anunțat mama despre acest eveniment din viața ei. Doamne, cât de fericită era bunica, cât de fericită…, tot satul știa despre Catița (așa îi spunea bunica mamei mele pe care o chema Caterina) că va avea o fată, o fată frumoasă, pe care o va chema Neluța și care va fi o fată specială, care va face o grămadă de lucruri. Toți se amuzau pe seama ei întrebând-o de unde știe ea, ce va naște mama mea. Dar ea știa, bineînțeles că știa, oare nu era ea moașa satului? Și dacă moașa nu știe, apoi cine poate să știe? Nici cele mai performante ecografe nu ar fi putut-o întrece pe bunica, când era vorba de sexul copilului nenăscut și de ceea ce ea îi menea (îi profețea). Și astfel timp de nouă luni bunica s-a pregătit pentru venirea mea pe lume, mai ales că a convins-o pe mama să meargă să nască acolo la țară, sub supravegherea ei. Și iată că a venit data pe care bunica o spusese cu mare precizie, nici o zi mai devreme, nici o zi mai târziu.

Era un început de septembrie, iar mama mea era în trenul care o ducea grăbit spre mama ei, pentru a veni eu pe lume. De la gară a luat-o un vecin cu căruța până acasă.  Când a ajuns, toata familia era la cules de porumb, așa că mama a așteptat până a venit fratele ei acasă cu un transport de porumb și a plecat cu el la câmp, să-i ajute să termine mai repede. Când bunica mea a auzit căruța apropiindu-se l-a întrebat pe unchiul meu: “Costică, a venit mă Catița???”, acesta a răspuns destul de încurcat:” Nu a venit mamă!”, iar bunica a continuat parcă vorbind cu ea însăși:” Da ce o fi maică cu ea, că astăzi trebuia să vină, pentru că mâine va naște, sper că nu s-a hotărât să rămână la București, să nască la spital! Oricum de născut nu avea cum să nască! Nu… sigur că nu putea să nască mai devreme”….

În timpul acesta,  mama s-a strecurat tiptil în spatele bunicii pe care a speriat-o apărându-i brusc din spate. Acestea au fost atât de fericite că s-au întâlnit, s-au îmbrățișat tandru, iar bunica a vorbit cu mine ca și când eram acolo cu ele două, în planul fizic concret. Bunica s-a bucurat foarte mult, mai ales că mama nu alesese varianta care bunicii mele nu îi plăcea deloc, aceea de a naște într-un spital. Încă se mai considera că o femeie tânără poate și trebuie să nască acasă, mai ales dacă mama sa este moașa, într-un sat atât de mare și frumos ca al bunicii mele.

Mama a cerut să i se dea și ei un șorț pentru a ajuta la cules și astfel să poată pleca mai repede acasă… Cu toată împotrivirea bunicii și a fratelui ei, mama și-a pus un șorț și a început să culeagă cu mare dexteritate știuleții care abia așteptau să intre în stare de repaos în pătulul familiei. Era o zi caldă de început de septembrie, soarele dogorea puternic. Toți lucrau în mare grabă, toți se mobilizau să termine mai repede treaba, știind că a doua zi nu vor mai putea continua, deoarece voi veni eu pe lume, și le voi ocupa toată ziua.

Toată lumea, adunată la cules de porumb, nu discuta decât despre acest eveniment, care urma să se deruleze a doua zi.

Bunica…hm…, bunica era cea mai bucuroasă dintre toți, bunica deja povestea ce copil grozav voi fi eu, cât de frumoasă, cât de inteligentă, cât de ascultătoare și cât de harnică voi fi, dar mai ales cât de îndemănatecă voi fi în toate cele ce voi dori să fac, astfel încât viața mea va fi una de excepție. Parcă era o ursitoare care îmi ursea viitoarea mea viață, parcă le citea dintr-o carte, și le spunea cu atâta convingere, cu atâta dragoste încât recunosc sincer că o foarte mare parte din tot ceea ce a profețit ea…s-a întâmplat în viața mea.

În ciuda faptului că încă eram în pântecele mamei mele, nu știu de ce, însă, toate aceste povestiri pe care le-am aflat ulterior, simt că le-am auzit și atunci, în momentul în care bunica le spunea cu atâta convingere, deoarece nu odată mi-a fost dat să aud în timpane vocea inconfundabilă a bunicii mele spunând aceste lucruri. Vocea ei caldă și tandră…îmi este călăuzitoare în viață…de câte ori am o problemă, nu știu cum se face, însă îmi apare în gând și aud vocea ei acolo în forul meu interior, spunându-mi ce am de făcut, dar mai ales cum. Simt că totdeauna mi-a călăuzit pașii, știu că totdeauna a fost undeva în preajma mea…și m-a ajutat mai mult poate, decât ar fi făcut-o dacă ar fi trăit.

d

Imagine de la casa de modă….

După ce au terminat de cules știuleții de porumb, mama, bunica și unchiul Costicuță s-au urcat în cărută deasupra știuleților și au plecat către casă, urmând ca ceilalți care ajutaseră la cules să vină pe jos.

Au ajuns acasă, iar bunica grijulie a rugat-o pe mama să se urce în pat, mai ales că făcuse un așa efort. Mai în glumă, mai în serios, a pus mâna pe burta mamei și a început să vorbească cu mine, moment în care a constatat că eu numai mișc deloc. Atât de tare s-a speriat, și s-a necajit pe mama mea, că nu o ascultase și făcuse un efort așa de mare, încât toată seara a fost tristă și de mai multe ori a pus mâna pe burta mamei, să vadă dacă eu dau vreun semn de viață. Iar eu nu făceam nimic. Săraca bunica se și vedea în fața tatălui meu explicându-i cum s-a întâmplat de eu numai sunt, cum de a fost posibil să se întâmple o așa tragedie. A stat sărmana cu mâna pe burta mamei toată noaptea, iar eu pace bună, nu doream să fac nici o mișcare și astfel era din ce în ce mai îngrijorată.”…

 

După această mică introducere despre minunata mea bunică, haideți să mergem mai departe pe firul poveștii!

Bunica era cea care, chiar dacă era foarte obosită, era singura care uneori îmi povestea despre bunicul care murise pe front, era singura care îi plăcea ca în timp ce-mi pieptăna părul lung pe care nu aveam voie să-l tai, pentru că altfel l-aș fi  supărat pe tatăl meu și bătaia mea…nu știu cine ar mai fi luat-o, care îmi spunea câte o poveste inventată de ea, deoarece bunica nu avea școală.

Acum îmi aduc aminte că mai era o persoană care ne spunea mie și verișoarei mele Ica povești inventate doar ca să ne facă o bucurie. Mama ei mereu își făcea timp să ne mai spună câte o poveste, o snoavă, sau vreo întâmplare din sat, chiar dacă nu avea nici ea decât vreo două clase și pe deasupra era mereu certată de unchiul meu că pierde vremea cu noi, în loc să facă treburile gospodăriei.

În rest nimeni nu mi-a povestit vreo poveste, chiar dacă îmi plăcea atât de mult. Mama săraca trebuia să se ocupe de toată gospodăria, iar tata era mult prea ocupat cu damigeana pe care eu trebuia zilnic să o plimb…încât nici nu se punea problema să-mi spună vreo poveste sau poezie. Este adevărat că nici mama, nici tata nu aveau școală. Mama avea două clase, iar tata avea patru clase și acum stând și gândindu-mă îi înțeleg de ce nu au dorit vreodată o carte în casa noastră. Dacă nu ar fi fost incidentul cu Nada Florilor de Mihail Sadoveanu pe care v-am povestit-o în episodul trecut, probabil că nu s-ar fi cumpărat niciodată vreo carte în casa noastră.

Așa că întotdeauna în tot răul este ceva bun… și acea notă 1 a fost cea care a deschis drumurile cărții către casa noastră.

 

Care au fost primele povesti rostite in fața oamenilor ?

 

Primele povești rostite în fața cuiva!!! Ce frumoasă întrebare!!!
Primele povești i le-am spus verișoarei mele Ica, deoarece ea acolo la țară avea și mai multe probleme cu cărțile decât aveam eu care mai reușeam să împrumut câte o carte de la bibliotecă sau de la vreo colegă sau coleg.

Draga de ea îmi aduc aminte ce mult îi plăcea să îi povestesc eu câte o poveste citită în vreo carte sau inventată pe loc, în timp ce ne jucam cu păpușile pe care mama ei tanti Florica ni le făcea din păpușoi de porumb și diverse bucăți de cârpe vechi rămase de la vreo rochie veche.

Apoi când am devenit salariată, îmi aduc aminte că m-am surprins că doar povestind filmul de seară colegilor mei de birou, reușeam să le captez  atenția.  Într-o lungă perioadă de timp, dimineața ei ajungeau câteva minute înaintea mea, pregăteau o cafea și mă așteptau nerăbdători să le povestesc  filmul de la bulgari, deoarece eu locuind la etajul 10 prindeam postul lor fără antenă.  Era interesant că eu nu știam deloc limba bulgară, însă reușeam cu mare ușurință să încropesc un dialog satisfăcător, încât colegii mei râdeau sau plângeau la povestirile mele, în funcție de acțiunea filmului respectiv. Mi se părea atât de firesc să le povestesc, îmi era așa de la îndemână să o fac, încât ani de zile, ziua noastră de muncă începea cu povestea filmului de seară și băutul cafelei, după care fiecare mergea la planșeta sa și se apuca de treabă.

Dacă cineva afla un banc, permanent venea la mine și mi-l spunea rugându-mă să-l spun eu colegilor, deoarece am eu așa un fel de a spune lucrurile, încât îi cuceream pe toți, indiferent cît de cîrcotași ar fi fost.

În timp am devenit mamă și plăcerea mea cea mai mare (în afară că așa cum v-am povestit deja cumpăram și cumpăr cărți permanent) era să îmi țin fetița în brațe și să-i citesc povești.

Ba uneori mă prosteam și imitam animalele și personajele din povești, iar fiica mea se bucura și râdea în hohote.

Peste timp am devenit bunică iar această plăcere a continuat de această dată pentru minunata mea nepoțică.

În 2011 așa cum v-am povestit m-am operat pe cord deschis, iar fiica mea decisese să înscrie fetița la after school dorind să nu mă obosesc mergând să iau nepoata de la școală.

Evident că nu am putut sta indiferentă și iată cum mă duceam zi de zi îmi luam nepoata de la școală, veneam acasă mâncam, ne culcușeam în pat să-i citesc o poveste și astfel o păcăleam să doarmă la prânz, când se trezea ne făceam lecțiile, iar seara când nu voia să se culce …somniferul erau poveștile spuse de Neluța Bunicuța în timp ce micuța stătea culcușită în brațele mele cu capul sprijinit pe umărul meu.

Numele de Neluța Bunicuța mi l-au pus colegii nepoatei mele, care probabil impresionați de faptul că mă implicam în multe din activitățile lor școlare…când mă vedeau venind, se bucurau foarte mult și așa mă strigau ”Neluța Bunicuța”. Eram atât de bucuroasă că aveam 18 nepoței și nepoțele, încât nimic din ceea ce făceam pentru ei nu mă obosea, ba dimpotrivă îmi bucura sufletul și îmi dădea o stare de bine.

Îmi aduc aminte că, încă nu împlinisem un an de la operație când, copii din clasa nepoatei mele au hotărât să meargă într-o excursie în care să viziteze Lacul Vidraru și Cetatea Poenari.

Evident că în toate excursiile Neluța Bunicuța era prezentă. Cand am ajuns la Cetatea Poenari și am văzut că până sus sunt 1480 de trepte de urcat, mi-am spus că fiind operată este mai înțelept să rămân jos și să-i aștept pe o bancă. Doar că nepoțeii mei au fost atât de dezamagiți că nu voi urca împreună cu ei… încât după ce m-am uitat cum se depărtau de mine, nu am putut să-i las așa întristați și pentru a câștiga timp, dar și pentru a ajunge odată cu ei, iată cum am luat eu muntele pieptiș și am urcat, astfel încât am ajuns cu câteva secunde înaintea lor, iar atunci când m-auvăzut au avut o reacție atât de spontană și sinceră de bucurie, încât efortul meu a fost răsplătit cu vârf și îndesat.

Îmi mai aduc aminte că atunci la coborâre m-am întâlnit eu cu mine însămi și mi-am spus că dacă am putut urca acel ”Everest al sufletului meu”, orice îmi voi propune de acum înainte voi putea realiza. Era prima mea performanță de după operație și eram fericită cu adevărat, în primul rând că nu mi-am dezamăgit nepoțeii și în al doilea rând îmi testasem potențele fizice și văzusem că pot.

Și da de atunci orice mi-am propus să fac …am făcut.

Astfel în anul 2015 când am făcut înregistrarea cărții Inforenergetica din suflet pentru suflete – Cum să-ți vindeci trupul, emoțiile și relațiile, după ce am citit prefața cărții, Alexandru băiatul care mă ajuta atunci la înregistrare, a avut o exclamație care m-a șocat: ”Doamna Neluța vreți să înregistrăm povești pentru copii, pentru că aveți o voce așa de jucăușă?”, evident că am confirmat pe loc, chiar dacă eram uimită de reacția sa.

Astfel prima postare pe canalul meu you tube Neluța Bunicuța https://www.youtube.com/watch?v=dikckEp0MLQ am făcut-o pe data de 9 Noiembrie 2015 când mâhnită fiind de evenimentele de la colectiv am scris poezia ”Minciuna” ca un protest sincer a ceea ce consider eu că nu funcționează cum trebuie în această țară.Am scris-o dimineața la ora 5, în cursul zilei l-am sunat pe Alexandru și l-am rugat să mă ajute să fac această înregistrare pentru a o posta în cursul serii. Acesta a fost atât de amabil…încât seara poezia era deja postată deci făcusem primul pas în realzarea acestui vis.

Protestul meu sincer în fața MINCIUNII, a NEPĂSĂRII și a DELĂSĂRII –aleșilor noștri- care nu merită respectul nostru!!!

Versuri pentru cei care, din păcate, ne conduc…

MINCIUNA…

 

Offf… Doamne… cum de ne mai rabzi,

Cum ne suporți și cum ne mai ierți,

Când minciuna-i la rang de onoare,

Minciuna-i în toate și tot!

 

Minciuna de mamă și tată,

Minciuna de neam și de frați,

Minciuna ce bântuie lumea,

Minciuna din această țară-n impas!

 

Mințim permanent tot și toate,

Mințim că trăim și iubim,

Mințim că iubim noi natura,

Și totuși o distrugem enorm!

 

Mințim că va fi chiar mai bine,

Mințim să ajungem în top.

Mințim un popor și o țară,

Nu ne mai săturăm deloc!

 

Vrem doar averi și palate,

Vrem tot ce nu merităm,

Vrem să ajungem în carte,

În cartea de istorie!

 

De ce atâta minciună,

De ce atâta dispreț,

De ce ne urâm noi țara,

De ce mereu o denigrăm?

 

Cum de ne mai rabdă pământul?

Când îl vindem chiar pe bucăți,

Nu contează că-n el ni-s străbuni,

Nu contează că voi sunteți hoți!

 

Unde e Stefan ce Mare?

Unde e Țepeș zis Vlad?

Unde ne sunt azi strămoși?

Ca să ne apere de dușmani?

 

Să ne apere această glie,

Pentru care ei au murit,

Pe care voi o vindeți felie cu felie,

Celui care vă dă mai mult!

 

Dac-o ținem acuma,

În ritmul în care-am început,

Nu va mai fi ROMÂNIA,

Vom deveni pașalâc!

 

Vai de românii cei sinceri,

Și cei care-acuma nu mint,

Nu vor mai avea mâine țară,

Nu vor mai avea NIMIC!

 

Ne vindeți pe toți la tarabă,

Fira-ți ai naibii de hoți!

Cum de nu-nvie-acum Stefan,

Ca să ne scape de voi???

 

Veniți și mințiți azi poporul,

Plagiați și furați cât puteți,

Cât să vă mai rabde poporul,

Nebunilor când vă opriți???

 

Ce vă-nvățați voi copii???

Cum îi alintați și mințiți???

Că-i bine în democrație,

Aici în țara din Carpați!

 

Când țara moare de foame,

Voi hulpavi vă înfruptați,

Din halca cea mare de carne,

Nu vă mai pasă de frați!!!

 

Nu contează că ne mor azi copii,

Nu contează că-s abandonați,

Pentru voi important este-acuma,

Cum să vă realizați!!!

 

Ați plecat de aici de la țară,

Și-n capitală-ați ajuns,

Vă laudați că e bine,

Că toate le-ați ordonat!!!

 

Dar de țăranul ce ară pământul,

Să te-nbuibi, să mănânci și să bei,

Chiar de-ți este tată, sau frate,

Nu-ți pasă parlamentar îmbuibat!!!

 

Cui îi mai pasă acum de bunici?

De copilul orfan, sau chiar de mămici?

Doar odată la patru ani,

Ai nevoie să-i minți… iar și iar!!!

 

Nu mai contează bătrâni de astăzi,

Nu mai contează cât au trudit,

Ca să aibe o țară frumoasă,

Cu care noi să ne mândrim!!!

 

Ne tăiați pădurile toate,

Ca o plagă vă-ntindeți mereu,

Vă faceți conturi grase-n valută,

Și vă văitați că-i greu!!!

 

Cum de vă mai rabdă Bunuțul,

Când mințiți furați și huliți,

Pentru VOI cuvântul ȚARĂ,

Numai există de mult!!!

 

Doar acela ce știe să mintă frumos,

Ne vorbește de el că-i omenos,

Dar de-l iei și-l scuturi puțin,

Vei vedea ce minciună ascunde în el!!!

 

Degeaba te-nfurii, degeaba înjuri,

Degeaba trântești și te-agiți,

Ei MINCINOȘII sunt acum la putere,

Și te conduc ca pe un proscris!!!

 

Îți duci copilul la școala primară,

Sperând să învețe adevărul frumos,

Și deodată el vine acasă,

Și-ți spune că Sadoveanu a fost …”pictor”!?!

 

Cum să mai înveți copii,

Să nu mai mintă chiar și frumos,

Când peste tot minciuna-i acasă,

Și ne prostește ca pe idioți!!!

 

Dacă vrei să trăiești în iubire și pace,

Minciuna e și ea prezentă mereu,

Prin televiziuni, chiar și la publicitate,

Ea este prezentă în mediul tău!!!

 

Chiar de nu vrei să faci politică,

Ea vine mereu în viața ta,

Prin minciunile dese și chiar sfruntate,

Spuse adesea de parlamentari!!!

 

Minciuna ridicată la rang de ONOARE,

Spusă de președinți, parlamentari…

Cu naiba să mai meargă această țară,

Când e condusă de o gașcă de penali???

 

Tu frate ROMANE, tu soră a mea,

Hai să ne înfrățim,

Să nu ne mai mințim,

Că mâine va fi soare iar pe strada ta!!!

 

Hai să-i dăm jos frate,

Să îi alungăm,

Să se ducă în pustiu,

Sau chiar unde vor!!!

 

Să ne lase pe noi fericiți ca să fim,

Să trăim bucuroși și să ne iubim,

Să ne spunem în fața tot ce gândim,

Chiar de uneori ne mai doare puțin!!!

 

Doar așa știm că-i ADEVĂRUL sublim,

Și astfel în viață noi să trăim,

Alături de copii fericiți noi să fim,

ADEVĂRUL în față noi să-l privim!!!

09.11.2015

Ora 5,05 am

 

Ideea acestui proiect o aveam de mult timp, însă nu aveam încredere că este bine, având în vedere câte astfel de canale de povești și poezii există. Doar că sufletul meu dorea să facă acest pas, dorea să devin acea Bunicuță universală care să bucure copii atunci când părinții sunt  prea ocupați și nu au timp să le spună o poveste.

Este foarte adevărat că încă nu am învățat să fac aceste mp4 pe care să le pot posta pe canalul meu you tube, iar atunci când ai multe proiecte pe care ți le plătești tu din propriul buzunar de ”tânără pensioară”, deci nu poți plăti permanent pe cineva care să te ajute…lucrurile merg mai greu.

Daaaa… mulțumesc celor care pe parcursul acestui drum m-au ajutat, mai pe prietenie, mai pe prețuri probabil subevaluate doar ca să fiu ajutată, însă îi înțeleg că dacă eu doresc să fac voluntariat de dragul de a spune povești sau poezii, din dorința de a fi aproape de copii, ei nu au nici o obligație să mă ajute la infinit…

Așa că mă străduiesc să înțeleg și să îmi fac singură și înregistrările dar și editarea lor.

Sunt convinsă că nu este floare la ureche, dar tot atât de bine știu și am încredere în darurile și harurile pe care Bunuțul mi le-a oferit cu atâta generozitate, că mă va ajuta să învăț și să fac și acest lucru pentru a putea continua și acest proiect.

Ce mi-am propus în mod special în acest proiect???

Sau mai precis ce anume este diferit în proiectul meu???

Pornind de la o discuție cu o scriitoare cu care doream să colaborez, care este și mamă a unui copil cu niște probleme de sănătate, am ajuns la concluzia că diferența dintre poveștile clasice pe care le găsim pe foarte multe canale you tube și poveștile pe care le voi posta eu, o va face faptul că toate poveștile de pe canalul meu vor fi optimiste, cu învățăminte clare pentru copii, fără violență, fără să moară nici măcar zmeul cel rău, care va alege să fie bun și generos.

Toate autoarele mele sunt contemporane, și colaborez cu ele cu mare drag și pot spune că toate dorim același lucru, să nu ne mai vedem copii sau nepoții înfricoșați de poveștile în care mor iezii…moare Albă ca Zăpada și de ce nu chiar zmeul cel rău…care dacă vrem noi poate oricând să învețe să fie bun.

Nina Poșan, Iulia Ichim, Oana Livia Stăicuț, eu și alte câteva doamne care se vor alătura proiectului meu…sunt atât de calde în poveștile lor… au mesaje frumoase de viață adevărată.

Ok vrem să ne pregătim copii pentru viață care este necesar să recunoaștem că nu este foarte ușoară, însă  nu văd de ce i-am arăta copilului partea întunecată a vieții de mic… de ce nu am începe cu parte frumoasă… iar pe măsură ce va crește îi vom arăta și cealaltă parte pe care o va experimenta și el ca adult…pas cu pas.

Astăzi am avut parte de o confirmare a dorinței noastre comune într-un mod care m-a făcut să-i mulțumesc încă odată divinității pentru acest gând, chiar dacă asta a însemnat să se termine colaborarea mea cu Alexandru, care dorea poveștile clasice…iar eu pe cele scrise de doamnele despre care v-am povestit mai sus.

Am ieșit să mătur pe la poartă și un copil din vecini a venit să mă salute așa cum face ori de câte ori ne întâlnim. L-am văzut cu un ghiozdănel în spate și l-am întrebat de ce îl cară, având în vedere că zi de zi este necesar a purta ghiozdanul pentru școală, ceea ce nu este tocmai plăcut având în vedere că sunt destul de multe cărți și nu se simte confortabil.

Acesta și-a dat jos ghiozdănelul  și mândru nevoie mare mi-a arătat un adevărat arsenal de pistoale, mitraliere și altele asemenea, pe care tocmai le primise cadou…și cu care voia să-și impresioneze prietenii de pe stradă.

Am rămas uluită cu câtă încântare îmi povestea cum îi va omorî el pe prietenii săi… și cum aceștia se vor speria de el.

Câteva momente l-am ascultat apoi i-am explicat că în viață există și lucruri frumoase de care ne putem bucura. Mi-a răspuns cu acea inocență specifică copiilor care totdeauna spun ceea ce simt…în funcție de ceea ce li s-a spus sau oferit de către adulți. Mi-a explicat că părinții îi cumpăraseră acel arsenal…și că a văzut toate acestea pe un joc pe care îl joacă pe calculator…și vrea și el să fie eroul care omoară oamenii…răi…ce este drept…însă tot oameni sunt și aceea.

Eu sunt o pacifistă convinsă, care chiar dacă în situații de criză pot fi extrem de supărată și îmi pot susține opiniile și conceptele poate prea vehement…însă doar atât…nu sunt de acord cu violența de nici un fel, nu sunt de acord că lucrurile trebuiesc rezolvate prin violență.

Totdeauna am ales să fac un pas înapoi, decât să sar la lucruri violente, am avut discuții lămuritoare cu acele persoane însă în nici un caz nu am acceptat violența.

Toată copilaria mea a fost un lung șir de violențe…aplicate pe mine însămi…așa că eu am ales un alt drum…

Revenind la proiectul meu îl voi continua oricât îmi va fi de greu, pentru că aș dori să găsesc în ghiozdanele copiilor, cărți, lego, alte jocuri de logică…orice altceva în afară de jucării care să ne învețe copii să fie violenți.

Diferența majoră a proiectului meu o face faptul că toate autoarele mele sunt contemporane dar și acela că am ales să nu revin la basmele și poveștile clasice, pe care copii le vor găsi din belșug pe alte canale you tube.

Da știu că drumul este greu, știu că atunci când ai mai multe proiecte pe care le faci în aceeași perioadă de timp este extrem de obositor, mai știu că dacă nu voi învăța să fac acele mp4 din pensia mea nu voi putea suține acest proiect de voluntariat și din partea mea dar și din partea doamnelor cu care colaborez, dar cel mai important știu că doar promovarea pe care o fac eu pe conturile mele de Facebook este insuficientă, având în vedere că nu sunt o persoană cunoscută spre care oamenii să meargă necondiționat, însă simt în forul meu interior și am convingerea fermă că Bunuțul nu mi-ar fi croit acest drum dacă nu avea un plan bine stabilit cu mine.

Treaba mea este să mă mobilizez, să îmi asum munca și implicarea și sigur va veni și momentul în care acest proiect se va bucura de succesul dorit de mine și colaboratoarele mele!!!

Vă mulțumesc dragele mele pentru implicare, pentru strădania voastră, pentru sufletele voastre frumoase dar mai ales pentru dragostea necondiționată pe care o aveți pentru copii, care vă ajută să creați povești atît de frumoase!

 

Aveti autori de povesti preferați din tara noastră ?

 

Nu cred că până în acest moment am găsit vreun autor care să nu-mi placă, sau pe care să nu-l pot povesti de la prima lectură, deoarece acest dar vine din interiorul meu…nu mă forțez să-l manifest, nu este o abilitate învățată și aplicată.

Așa cum spuneam în episodul despre scriitorul din mine, îl iubesc pe Mihail Sadoveanu de la care a început povestea vieții mele, apoi urmează într-o ordine aleatorie Ion Creangă, Petre Ispirescu, Tudor Arghezi, George Topârceanu, Nicolae Labiș, Mihai Eminescu, Ana Blandiana, Elena Farago, Nina Casian, Vasile Alecsandri, George Bacovia, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Ion Luca Caragiale, Ion Slavici, Ion Agârbiceanu, Alexandru Sahia și mulți alții care mi-au bucurat și îmi bucură sufletul ori de câte ori răsfoiesc o carte scrisă de vreunul dintre acești minunați autori.

 

Dar de peste hotare ?

Cred că nu pot și în mod sigur nu vreau să spun că există vreun autor care să nu-mi placă, toți îmi plac deopotrivă, fie ca sunt români sau străini, toți și-au pus sufletul în creația lor, toți au pierdut zile și nopți lucrând intens la opera lor.

De la toți am avut ce învăța, de la toți am deslușit treptat tainele vieții și fiecare și-a pus amprenta pe sufletul și conștiința mea ajutându-mă treptat să devin cea de astăzi, chiar dacă nu am avut șansa de a merge la o facultate. Fiecare m-a ajutat să înțeleg care este rostul nostru în viață, care ne este menirea dar mai ales m-au făcut să pricep că dacă vrem cu adevărat fiecare putem contribui cu propriile noastre experiențe la ajutorarea semenilor noștrii mai puțin norocoși.

Dar revenind la întrebarea dumneavoastră scriitorii străini care mi-au marcat viața într-un mod special sunt Hector Malot – Singur pe lume, , Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singurătate, Lev Tolstoi – Anna Karenina și Război și pace, Gustave Flaubert – Madame Bovary, Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain, A. Cehov – Povestiri, Charles Dickens – Marile speranțe, F.M. Dostoievski – Crimă și Pedeapsă, Hans Christian Andersen – Povești și povestiri, Jane Austen – Mândrie și prejudecată, Ernest Hemingway – Bătranul și marea și mulți alții care mi-au transformat nopțile în zile.

 

Care este povestea care vă place cel mai mult ?

 Îmi place această întrebare foarte mult, deoarece de câte ori îmi este adresată, dau același răspuns sincer și deschis, având în vedere impactul emoțional pe care îl au acestea asupra sufletului meu chiar și acum la câteva decenii bune de când m-au impactat prima oară.

Așa cum spuneam în episodul trecut, cartea mea de căpătâi simt că este Singur pe lume scrisă de Hector Malot, care și acum mă impresionează dacă o recitesc, care mă bagă în poveste și mă face să o trăiesc pas cu pas.

Mai am câteva texte care mi-au rămas adânc dăltuite în suflet, fără a putea să fac o ordine ierarhică pentru că toate sunt prezente în sufletul meu permanent.

Fefeleaga de Ion Agârbiceanu… doar amintindu-mi povestea ei empatizez cu ea…și sunt acolo…cu Bator…cu cizmele tari și pline de umflaturi uscate… cu piatra cărată zi de zi ( eu nu am cărat piatră, însă zi de zi am cărat acea damigeană de 3 litri până la Marin Popa să-i astâmpar setea tatălui meu).

O altă poveste care mă doare fizic sufletul de câte ori o recitesc sau îmi amintesc de ea este ”Uzina Vie – de Alexandru Sahia, deoarece pe parcursul vieții am tot întâlnit oameni care se bucurau când laptele creștea în oala în care era pus la fiert, în speranța că va fi mai mult și astfel se vor sătura.

Poezia Moartea Caprioarei a lui Nicolae Labiș am trăit-o concret…într-un an când după ce câțiva ani crescusem capre și porci…rămăsesem cu o singură capră, pe care nu mai avea cine să o scoată la păscut (fiica mea crescuse și nu mai dorea să iasă, soțul meu era plecat cu serviciul într-o altă țară, iar eu lucram într-un minister și veneam mult pre târziu să mai pot ieși cu ea la păscut).

Astfel într-una din seri mama mea mi-a adus la cunoștință că dacă nu o vom tăia pe Sandy (așa o chema pe capra noastră) va muri din cauză că se îngrășase peste măsură pentru că nu mai alerga suficient. Deoarece o crescusem cu biberonul fiicei mele (atât de micuță era când a venit în casa noastră) o iubeam mult și îmi era foarte greu să iau o decizie și de aceea am rugat-o pe mama să-l cheme pe fratele său, să o taie…să o bage la congelator și atunci când o va găti să facă bine să nu ne spună nimic.

Urmarea a fost că într-o zi când m-am întors acasă de la serviciu, i-am găsit blana pe sărma de rufe… iar seara la masă îmi aduc aminte și lăcrimez chiar și acum, cum eu și fiica mea…mâncam și plângeam…iar lacrimile ne curgeau în farfurie, nici una nedorind să scoată vreun cuvânt.

Iar în tinerețe când  m-am îndrăgostit prima oară m-a marcat Lev Tolstoi – Anna Karenina și Theodore Dreiser – O tragedie americană.

Și acum râd de mine cât de naivă eram pe vremea când citeam ”O tragedie americană”, încât după ce un prieten mă invitase la o plimbare cu barca pe lacul Herăstrău…când m-am văzut în mijlocul lacului am început să plâng și să-l rog să mă ducă la mal urgent.  Acesta neștiind ce m-a apucat se străduia să-mi explice că nu există nici un pericol și mă ruga să mă bucur de priveliște și de vremea minunată. Evident că nu a fost chip să mă convingă să nu îmi doresc să ajungem la mal cât mai rapid posibil. După ce m-am văzut pe mal i-am explicat ce imagine avusesem văzându-mă în mijlocul lacului, iar acesta a rămas perplex…înțelegând că făcusem o asociere între noi și romanul pe care tocmai îl citeam.

 

 

Ati scris povești ?

V-am spus că lansasem canalul you tube în data de 9 noiembrie 2015, se apropia Crăciunul și nu aveam decât două povești pentru această mare sărbătoare și astfel atunci m-am apucat să scriu și eu o ”Poveste de Crăciun” https://www.youtube.com/watch?v=uIw-mWKxoog&index=19&list=PLn7BG8S8yyxySG0Dl4K8ND7R4ocYzNlwf  pe care îmi aduc aminte că m-am străduit și am reușit să o editez singură (de aceea cred cu tărie  că voi reuși să fac aceste mp4 pentru canalul meu…cu ceva mai multă muncă este adevărat, dar și cu niște informații pe care le voi afla curând).

Ulterior am mai scris câteva pe care încă nu le-am editat, dar care vor fi terminate atunci când le va veni vremea să fie postate.

Am în plan chiar o cărticică cu poezii și povești pentru copii…însă toate vor veni la timpul lor.

Când ai mai multe proiecte pe care ți le-ai asumat volitiv, nu poți lucra excluziv la unul sau la altul, pur și simplu te lași dus de inspirație, de oportunități, de starea sufletească din fiecare moment.

Afirm că nu poți picta într-un moment când inspirația te îndeamnă să scrii ceva, fie proză sau poezie…și de ce nu să dai un interviu (așa cum fac acum), cum nu poți să scrii dacă un anume tablou te-a trezit din somn pentru a-l lansa neîntârziat!

De aceea pur și simplu mă las să curg printre abilitățile mele, mă las dusă de instinct și starea de moment…nu forțez, nu îmi impun…nu grăbesc nimic, știu că toate vin atunci când este necesar să vină!

Am zile în care simt că vreau doar să stau cu mine însămi… și asta fac.

Am alte zile în care doresc să mă plimb și să mă încarc cu energie… ok nu-mi refuz nici această dorință.

Cum tot atât de bine pot avea zile în care să vreau să dorm mai mult…și zile în care lucrez de pe o zi pe cealaltă fără nici o pauză… uitând chiar să mănânc și dându-mi seama că a trecut o zi și o noapte doar pentru că am văzut lumină afară și am auzit cocoșii care mă anunță zilnic că a mai veit încă o zi frumoasă din viața mea.

Se spune că viața începe la 60 de ani, deoarece până în acel moment ți-ai cam terminat toate cele normale la nivel uman (copii, casă, mașină, ai ieșit la pensie) deci nu mai ai un program impus de alte priorități, poți să faci tot ce îți dorești.

Eu am fost puțin mai grăbită și am început de la 55 de ani… ceea ce pentru mine a însemnat enorm.

Realizarea viselor de o viață, recuperarea după operația pe inimă, comunicarea și colaborarea cu alți oameni… toate acestea îmi dau un nou sens și rost vieții, mă fac să mă simt mult mai tânără decât scrie pe acea bucată de carton, ca să nu adaug satisfacția că oamenii se pot bucura de ceea ce realizez eu.   

 

Care sunt cei mai buni ascultători de povesti si pentru ce ?

Așa cum spuneam mai sus…fiind o persoană mai puțin cunoscută nu pot afirma că sunt foarte mulțumită de cei care îmi accesează canalul de povești și poezii… care sunt destul de puțini la număr.

Însă acum îmi aduc aminte de trei întâmplări care m-au convins că acest canal dacă l-am făcut fie și doar pentru aceste trei familii misiunea mea este îndeplinită și-i mulțumesc Bunuțului pentru tot.

Eu sunt și terapeut Inforenergetician și de vreo 22 de ani lucrez pe pacienții mei cu pauze foarte scurte, când se întâmplă să am și eu o problemă de sănătate sau să am o dizarmonie…pe care nu doresc să o transmit pacienților mei.

Evident că majoritatea știu ce alte preocupări am și chiar mă susțin în proiectele mele.

Nu mică mi-a fost mirarea când una dintre pacientele mele m-a sunat într-o zi și mi-a mulțumit că datorită mie nu mai este nevoită să ia seară de seară somnifere ca să poată dormi.

Evident că m-am gândit așa cum era și firesc fiindu-mi pacientă că terapia a ajutat-o să se relaxeze și poate dormi mult mai bine ( mai ales ca nu ar fi fost singurul caz de acest tip), însă aceasta a continuat și mi-a spus că de când am lansat canalul meu de povești și poezii…înainte să se culce…dă drumul la laptop…să asculte o poveste sau o poezie…și adoarme instant, făcând seară de seară acest lucru pe care ea îl simte foarte benefic ei.

Vă dați seama că bucuria mea a fost enormă, deoarece asta înseamnă că munca mea nu este în zadar.

Apoi îmi aduc aminte de o familie prieteni de pe fb. cu care țin legatura de foarte mult timp și care m-au surprins povestindu-mi un lucru care m-a lăsat fără cuvinte.

Această familie lucrează undeva în străinătate iar ei țin legătura cu țara prin fb., mail sau telefon cu cei foarte apropiați lor.

Astfel vorbeau și cu mine destul de des…când într-o seară doamna m-a contactat să-mi povestească un lucru extrem de interesant.

Soțul ajungea în general înaintea doamnei…iar când aceasta venea acasă îl găsea mai mereu (în ultima perioadă) pe calculator, iar când se apropia acesta închidea fereastra pe care se uita.

Evident că doamna a crezut că domnul are o discuție cu vreo doamnă, de aceea este atât de speriat când o vede și închide fereastra respectivă.

Doar că foarte curând după ce a sesizat această comportare a soțului a reușit să afle misterul care plana asupra sa : domnul seară de seară ca să se relaxeze după o zi de muncă alegea să intre pe canalul meu și să asculte câte ceva. Întrebat fiind de ce se ascundea de dumneaei…acesta i-a mărturisit că nu dorea să râdă de el că ascultă povești și poezii…uneori chiar împreună cu fiul dumisale care era partaș la aceste audiții.

Cum să nu mă bucur dacă această familie așa cum mi-au spus ulterior, seară de seară îmi ascultau poveștile și poeziile???

Ce poate fi mai minunat, decât să știi că în ciuda faptului că nu ai mulți abonați…ai oameni care te ascultă pentru că le place ceea ce tu ai făcut cu trudă și nopți nedormite???

Iar cea de-a treia întâmplare chiar m-a redus total la tăcere.

Am cunoscut o frumoasă doamnă într-un anume context. Ne-am plăcut reciproc și ne-am lăsat cărțile de vizită una celeilalte!

După o bună bucată de timp, am primit un telefon de la această distinsă doamnă, care a ținut să-mi spună de ce, de la bun început a avut convingerea că mă cunoaște însă nu reușea să-și aducă aminte de unde, mai ales că eu infirmasem faptul de a ne fi cunoscut vreodată în această viață.

A început prin a-mi povesti că are o nepoțică de 3 ani și jumătate, care este plecată cu părinții definitiv din România, iar aceștia nu mai doresc să vorbească limba română. Deci vorbesc cu fetița în limba engleză, doar că micuța … așa mititică cum este s-a gândit să le dea o lecție destul de serioasă…părinților săi. Având o tabletă… pe care micuța naviga fără nici o problemă a decis că ea vrea să vorbescă limba de la ea din țară pe care uneori o vorbea cu rudele rămase aici…

Astfel nu știu de ce Universul i-a îndrumat pașii micuți spre canalul meu, de care această fetiță s-a îndrăgostit…și seară de seară asculta câte ceva de pe acolo. Doamna de care vă vorbeam, o suna pe micuță destul de des…lucru care s-a întâmplat și după ce noi ne-am cunoscut, iar micuța așa cum făcea mereu pe videochat cu această mătușă a ei…o invita să asculte amândouă, povestea sau poezia de seară. În clipa în care a văzut filmarea respectivă această doamnă a înțeles că din acest motiv mă cunoștea pentru că micuța ei nepoțică o invita mereu să o asculte pe ”Neluța Bunicuța”!

De data aceasta chiar nu am mai avut aer… când am auzit-o pe această doamnă povestindu-mi despre nepoțica ei…și cum ne facuse ea cunoștință înainte ca noi să ne întâlnim concret în planul fizic.

Domnule Bunescu…pentru acești oameni dacă voi continua acest proiect și este o misiune îndeplinită cu succes.

Da… normal că m-aș bucura să am mulți ascultători, dar mai ales să pot posta cât mai des…însă știu că toate vor veni în ritmul lor… mai ales că eu așa cum am afirmat în foarte multe contexte:

NU SUNT ÎN COMPETIȚIE CU ABSOLUT NIMENI!!!

NU DAU DIN COATE…SĂ URC UNDE POATE NU-MI ESTE LOCUL!!!

MUNCESC ȘI MĂ IMPLIC ATÂT CÂT ÎMI PERMITE TIMPUL,

MA STRADUIESC SĂ ÎNVĂȚ SĂ FAC SINGURĂ DIVERSE LUCRURI PENTRU A NU MAI DERANJA OAMENI CARE NU AU VREO OBLIGAȚIE FAȚĂ DE MINE SAU PASIUNILE MELE.

 

Cât timp veți continua rolul de povestitor ?

Cred că am răspuns la această întrebare puțin mai sus.

Dacă este să vorbim de timp…cât timp voi mai continua acest rol… îl voi continua atâta timp cât Bunuțul îmi va îngădui să fiu pe aici și cât timp voi mai avea ceva de spus în acest domeniu.

Iubesc tot ce fac și nu aș putea să renunț la nici una dintre aceste abilități chiar dacă … să fiu sinceră cu dumneavoastră … muncesc mult mai mult decât munceam când eram salariată și aveam perioade lungi de timp în care lucram de dimineața de la ora 7,00 până seara la ora 24,00.

Mă veți întreba de ce era necesar să muncesc atât de mult? Pentru că îmi plăcea să fac absolut toată treaba dintr-o zi…și fiind singură o lungă perioadă de timp…alegeam să termin tot pentru ca a doua zi să o pot lua de la început cu lucrările din această nouă zi.

Da este o calitate a zodiei Fecioară care este extrem de meticuloasă, atentă la detalii, perfecționistă și extrem de muncitoare, analitică și de ce să nu fim sinceri și critică dar mai ales autocritică.

Până la a mă critica alții eu sunt prima care mă cert când nu fac ceva așa cum mi-aș dori, sau fac câte o greșeală. Am o mare problemă cu propria mea conștiința care este foarte severă cu mine și nu-mi permite să-mi fac de cap…ori fac treaba bine…ori…toată noaptea stăm în ședință de lucru(așa funcționez eu…nu spun că este rău sau bine…pur și simplu așa sunt …și atât).

 

Ce vă doriti anul acesta ca povestitor ?

 

Anul acesta îmi doresc în primul rând să găsesc un program pe care să-l pot folosi ușor și să învăț să-mi fac singură mp4 pentru canalul meu.

Îmi doresc să am timpul necesar să scriu mult mai multe povești și poezii pentru copii, astfel încât să pot face un volum dedicat copiilor.

Îmi doresc ca numărul celor care să se bucure de munca mea să crească, nu pentru a mă trufi  sau a mă împăuna eu că ce grozavă sunt …nu în nici un caz…ci pentru că îmi place ca munca mea să fie de folos semenilor mei și atât.

 

Ce urati ascultătorilor povestilor rostite de dv?

 

În primul rând îi rog pe adulți să nu mai schimonosească sufletele copiilor, stimulându-i în jocuri sau povești violente.

Dacă noi adulții am avut parte de mai multă durere și suferință în viața noastră, nu înțeleg de ce să predăm această grea lecție și copiilor sau nepoțeilor noștrii!!!

Viața este minunată dacă faci alegerile corecte, dacă renunți la convingerile limitative inoculate de părinții noștrii, dacă îți dai voie să rămâi copil acolo în forul tău interior.

Bătrânețea vine atunci când uităm să mai fim copii, să ne dăm voie să ne mai jucăm, să ne dăm voie să luăm viața în glumă, să ne dăm voie să mai facem chiar și câte o poznă.

Dacă noi vom fi veseli, optimiști, plini de viață, puși pe șotii…și glume…copii și nepoții nu vor mai fi tentați să fie violenți…fie și doar în joacă.

Râsul este panaceul universal al tuturor bolilor…chiar și cele mai grave… deoarece te scoate din starea de închistare în care te bagi singur atunci când afli că ai o problemă de sănătate.

Noi suntem proprii medici, noi suntem creatori vieții noastre!!!

Dacă dimineața ne vom ridica din pat cu convingerea că ziua va fi foarte grea, urâtă și foarte tristă… nimic nu se va lega, deoarece ne-am creeat propriul program negativ pentru acea zi.

În schimb, dacă ne vom ridica din pat, veseli, optimiști, puși pe glume, convinși că vom avea cea mai minunată zi…veți vedea ce umiți veti fi când seara la ora bilanțului veți constata cât de frumoasă zi ați avut și cât de multe lucruri ați realizat.

Unul dintre mentorii mei de suflet avea o vorbă pe care nu am uitat-o și care îmi place maxim! Când cineva se îndoia de ceea ce dumnealui ne învăța spunea doar atât: PE FĂCUTELEA!!!

Și vă garantez că eu eram prima care verificam…”pe făcutelea”, pentru că analitică cum sunt uneori nu-mi venea să cred că ceea ce spune dânsul poate fi real.

Vă garantez că mereu avea dreptate, mereu era real ceea ce ne spunea, de aceea nu-l pot uita și îi sunt permanent recunoscătoare că l-am cunoscut și i-am fost discipol…perseverent.

Vă mulțumesc domnule Bunescu Aristotel pentru acest interviu și pentru toate celelalte interviuri…trecute sau viitoare, mă onorează încrederea și aprecierea dumneavoastră.

d

Acum, vă rog frumos să vă pregătiți. Urmează peste puțin timp … episodul 4. Avem în plan cam 59.867. Apoi scoatem o serie de cărți. Iar la final.. Opere complete.

 

Acesta este textul. Restul este tăcere, admirație și bucurie.

Aristotel Bunescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s