AVENTURA LUI DANIEL NEGUȚ CĂTRE TEATRU A ÎNCEPUT CU UN …PUPAT

Gong, gong, gong… de trei ori, întuneric în sală.

Sala e arhiplină…reprezentația poate începe…Toată lume e la locurile stabilite! Gata!

Un reflector luminează centrul scenei, unde de după cortină apare …. Danieeeeeeeeeeeeeel …Neguuuuuț!

În rolul lui Winston Churchill…

Doamnelor, domnișoarelor și domnilor…

Bun găsit, plecăciune tuturor

Vă rostec boieri dumneavoastră,

Îngerul teatrului ne caută-n zbor

Să ne arate o piesă măiastră…

Daniel cu plete albastre, depășește toate așteptările noastre.
Na, că am dat-o iar pe rime…

Cine m-a cunoscut în copilăria mea, nu poate crede că, acum, cochetez cu teatrul. Şi asta pentru că, atunci, eram extrem-extrem de timid. Bine, nu vorbeam eu prea mult, însă, atunci când se întâmpla să am iniţiativa de a schimba două vorbe cu cineva, nu îndrăzneam să-l privesc în ochi.

 Ţineam privirea în pământ, ori îmi lăsam ochii să zburde în voie pe lângă capul interlocutorului, fiind foarte atent, aparent, la ceea ce se întâmpla în spatele acelui om. Iar omul avea impresia, uneori, că nici nu-l bag în seamă. În realitate, eram atent la ceea ce spune şi numai privirea îmi fugea departe… Şi ferească Dumnezeu să trebuiască să vorbesc cu vreo fata! Mă făceam mic-mic şi îmi tremurau şi genunchii şi glasul. Ţin minte că, odată, prin clasa a cincea, eram la şcoală şi coboram scările, în vreme ce o colegă, urca. Şi ce-mi vine mie, să îi spun două vorbe la ureche. Nu mai ţin minte care era subiectul, dar trebuie să fi fost ceva grozav, dacă îmi doream să-i vorbesc… Aşa că, la două trepte distanţă de ea, i-am zis că vreau să-i spun un secret şi m-am aplecat către urechea colegei.

Cu maestrul Ion Caramitru… cunoscut de intimi și sub numele de Pino….

Ghinion! Tocmai atunci, mă împiedic în ghete şi vin grămadă peste ea. Instinctiv, am luat-o în braţe, că altfel mă duceam ca sania pe trepte, în jos. Iar buzele mele, lucru de neconceput pentru mine, se lipesc de obrazul ei. A fost ca şi când am pupat-o! Naşpa!… Fata a început să râdă. Eu? Ei, eu… Ce să fac şi eu? M-am înroşit ca un rac şi mai-mai că am început să plâng. Luasem o fată în braţe! Şi – colac peste pupăză – o mai şi pupasem! Câteva zile nici nu am mai îndrăznit să mă apropii de ea… De aici am pornit, dragii mei, în „aventura” mea către teatru.

Pentru mine, Aristotel, momentul în care a debutat prietenia cu Daniel a fost expoziția de pictură a Andrei. În imagine este și Brenda

 Acela a fost momentul unui „click” în mintea mea, care mi-a atras atenţia că nu este bine că sunt aşa de timid şi că trebuie să mă auto-educ. Şi am trecut, pas cu pas, prin diverse etape, pe care mi le-am impus… Am început să refuz cu încăpăţânare să-mi mai plec ochii, atunci când vorbeam cu vreun om… Am refuzat să „fug”, atunci când se apropia de mine vreo fată… Eu!!!… Da, da… EU!!!… Şi nici nu m-am mai închis în mine, ca înainte. Culmea, chiar intram în vorbă cu fetele, cu toate că inima îmi bătea să iasă din piept şi mă treceau toate apele… M-am apucat de judo!… Am făcut parte din brigada artistică a şcolii… Am recitat poezii pe scenă!… Şi am ajuns la liceu, unde nu am vrut ca noii colegi să vadă în mine băiatul acela timid… Vorbeam cu toată lumea, încercând să-mi pun o mască de om dezinvolt, chiar dacă, în sufletul meu, se revolta timiditatea, care-mi mai înroşea obrazul, din când în când. Dar n-am mai băgat-o în seamă!… Şi – mai presus de toate – prin clasa a zecea m-am apucat de… teatru.

Un afiș irezistibil cu Daniel. Aici în rolul avarului. De fapt el este un mare generos din toate punctele de vedere…

Tocmai se înfiinţase în liceul nostru, „Matei Basarab”, trupa de teatru „Ariel”, aşa că… hop şi eu acolo! Iar regretatul actor Silviu Stănculescu, unul dintre mentorii trupei, mi-a „dibuit” timiditatea şi aşa a început o perioadă de discuţii şi de sfaturi care mi-au prins tare bine. Şi pe scenă, şi în viaţă!… Poate că, acolo, în Ceruri, Silviu Stănculescu primeşte gândurile mele de mulţumire!… Aşa a început totul… Imediat după liceu, în armată, mi-am făcut „ucenicia” ca actor. Și nu oricum, ci într-un rol principal. Am fost singurul militar cu termen redus selectat pentru asta, în trupa de teatru a unității. Iar, împreună cu colegii de scenă, ofițeri și subofițeri, am parcurs cu piesa noastră toate etapele „Cântării României”, cum era pe-atunci… Am fost în rol de ofițer neamț – blond şi cu ochi albaştri, nu? – în perioada lui 23 August 1944. Am „murit” pe scenă, împușcat, după ce am răvășit iremediabil relațiile conjugale dintr-o familie de români… Iar în facultate am continuat să fac teatru. Dar la nivel mai înalt – la Şcoala Populară de Artă, din Bucureşti, secţia Actorie, clasa Yvonne Podoleanu, o doamnă deosebită, care ştiu că a ţinut la mine, profesional vorbind şi de la care am învăţat alte şi alte lucruri, potrivite pentru un posibil viitor actor… Şi mi s-a întâmplat ca, după facultate, să descopăr Şcoala Populară de Artă – secţia Actorie, din Braşov, oraşul unde fusesem repartizat şi unde actorul teatrului local, regretatul Dan Săndulescu, a adăugat alte „cărămizi” la temelia devenirii mele ca actor. Am jucat două roluri din „Autorul e în sală”, de Ion Băieşu şi am încântat spectatorii… Aşa am înţeles eu, după aplauzele dedicate… Şi au trecut anii… Nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum s-au „aliniat astrele”, că, în anul 2008, mi-a revenit pofta de a juca. Aşa că am revenit în „cărţi”, mai ales ca actor în filme, în reclame şi în producţii de televiziune.

Hmmm…Uneori cei care fac montaje foto, glumesc prea mult…

Au fost multe, nu le mai ştiu numărul, dar unele dintre ele s-au difuzat şi în afara ţării, din Spania şi Marea Britanie, până în Egipt… Mai mult decât atât, cei câţiva ani petrecuţi relativ recent la trupa Arthesium – unde am şi dobândit competenţa de instructor de teatru şi am pregătit grupe de actori amatori, de diverse vârste – m-au făcut să înţeleg că, dincolo de statutul meu actual de jurnalist, scena reprezintă suportul pentru a doua mea viaţă, unde îmi trăieşte, de fapt, sufletul… De aceea exist, acum, în mare parte, ca actor, ca regizor, ca scriitor, ca organizator de spectacole, ca OM, alături de colegii pe care i-am ales să facă parte din trupa de teatru pe care am înfiinţat-o în acest an şi care îşi desfăşoară activitatea sub „umbrela” Asociaţiei Culturale ImpACT ART, înfiinţată şi ea tot anul acesta… Să ne dea Dumnezeu ani mulţi şi fructuoşi împreună, pentru a-i bucura pe semenii noştri cu reprezentanţii din ce în ce mai bune…

Semnează Daniel NEGUŢ

 

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Acum cortina cade, iar din sală năvălesc spre scenă valuri de aplauze, flori…

Actorul vine la rampă și se înclină adânc, ținând mâna la piept.

Bucuria sa este deplină. Așa e viața la teatru. Sperăm să putem vedea și o altă apariție a sa cât de curând. Mulțumim foarte mult Daniel Neguț!

Aristotel Bunescu

Publicitate