Călătorie la Florești, în regatul lui Christian Crăciun…

București, 23 decembrie

Iată, am pornit la drum pe meleaguri prahovene și ajungem la Florești…

De Crăciun, anul 2018, dorim să vă vorbim despre un Crăciun aparte, adică domnul Christian…

.

.Un promotor al culturii 

Îl cunosc de pe vremea studenției, când venea la întâlnirile patronate discret de Dan C. Mihăilescu. Au trecut de atunci multe peste noi, dar va dau doar unul din ultimele episoade. Am fost la Florești și ne-a condus la celebrul castel…

Palatul_Micul_Trianon

Palatul_Micul_Trianon

Apoi am fost la el acasă unde am cunoscut o frumoasă prietenie. Este vorba de domnul Crăciun și domnul Serghie Bucur, la rândul său grafician, poet, publicist de forță…

Dar, cine este de fapt interlocutorul nostru:

CHRISTIAN  CRĂCIUN

 

  1. 13.XII.1953,  Floreşti, jud. Prahova

Critic literar, eseist, publicist

 

 

Studiile ge­ne­rale, în comuna natală, urmate de cele liceale la „Ion Luca Caragiale” din Ploieşti. Absolvent al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Univer­sităţii Bucureşti (1976). Funcţionează de la absolvire ca profesor în Moreni. Debut cu poezie în revista liceului, apoi în presa studenţească cu recenzii şi eseuri. Colaborează cu eseuri, critică literară la: „Orizont”, „Steaua”, „Transilvania”, „Echinox”, „România literară”, „Vatra”, „Supliment literar-artistic al Scânteii tineretului”. După 1989 deţine o rubrică de eseu, critică literară în „Cronica”, apoi mai publică în revistele: „22”, „Literatorul”, „Contrapunct”, „Axioma”, „Litere”, „Caiete critice”, „Viaţa românească”, „Revista nouă”. Între 1997-1999 colaborator, cu o emisiune de cultură, la postul Antena 1 Ploieşti. Membru al unor cenacluri literare: „Cezar Petrescu” din Floreşti (1975-1991), „Geo Bogza” din Câmpina şi „Axioma”, Ploieşti (din 1990 şi până în prezent), dar şi al Societăţii Scriitorilor „C. Negri” din Galaţi (Filiala Ploieşti). Debut editorial în volumul antologic „Liviu Rebreanu după un veac” (1985) cu studiul „Între două spânzurători”. Publicistica sa abordează o largă paletă de subiecte privind viaţa literară, culturală, socială sau chiar politică, contemporană, în general: „Labirintul invizibil”, „Turnul Babel”, „Eseu despre imagine”, „Postura”, „Foamea şi setea”, „Enciclopedism”, „Este cartea o marfă?”. De atunci au apărut numeroase volume cu semnătura sa…

 

Pentru a vă familiariza cu persoana sa, iată un interviu lămuritor semnat Adrian Brad…

 

De la începutul anului, eseistul Christian Crăciun este membru al Uniunii Scriitorilor din România

Continuăm astăzi seria articolelor dedicate scriitorilor câmpineni consacraţi (deveniţi membri ai Uniunii Scriitorilor din România) cu eseistul Christian Crăciun, pe care îl vom considera scriitor al ţinuturilor câmpinene, chiar dacă s-a născut şi locuieşte în comuna Floreşti. Localitatea de baştină a scriitorul nostru intră într-o asemenea geografie, deoarece, în afară de lumina soarelui, care vine de la Băicoi (situată la estul Floreştilor), celelalte lumini ale vieţii (spirituale, dar şi materiale) vin într-o măsură mult mai mare de la Câmpina. Nemaivorbind că scriitorul prezentat este membru al multor grupuri şi organizaţii câmpinene reprezentative pentru breasla scriiitoricească locală (Cenaclul literar al Casei de Cultură etc). Colaborator al publicaţiei noastre încă de la înfiinţare, Christian Crăciun s-a născut în localitatea prahoveană Floreşti, la data de 13 decembrie 1953. În 1976 a absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, iar mai apoi a obţinut doctoratul în Filologie. În afară de activitatea sa pedagogică neîntreruptă de 40 de ani la catedra Colegiului „I. L. Caragiale” din Moreni, Christian Crăciun este un eseist remarcabil, dar şi un bun publicist şi critic literar. De la începutul anului, el a intrat în rândurile Uniunii Scriitorilor din România, împreună cu alţi doi câmpineni: Diana Trandafir şi Iulian Moreanu, prezentaţi în paginile Oglinzii acum două săptămâni. Înainte de a vă înfăţişa privirilor interviul pe care ni l-a acordat Christian Crăciun, facem precizarea că vom continua, în numerele viitoare ale publicaţiei noastre, seria prezentării scriitorilor câmpineni membri ai USR.

 

 

– Domnule Christian Crăciun, sunteţi bine cunoscut cititorilor Oglinzii, publicaţie la care colaboraţi de mulţi ani. Totuşi, pentru început, v-aş întreba care au fost principalele momente din viaţa şi activitatea dvs?

– Dragul meu, sunt „bine cunoscut” – idee relativă și discutabilă – de oarecum puțini ani. Eu sunt un singuratic, deloc mare, deloc ahtiat de publicitate și publicare, trăiesc în vizuina mea de cărți și-s complet lipsit de relații în lumea literară. Am debutat editorial spre 50 de ani, și abia în ultimul deceniu am ieșit în public mai insistent. Sigur că publicasem, rar, și înainte de 1989, în revistele literare ale vremii – Transilvania, Orizont, Steaua etc. – eseuri și cronici literare. Cărți, articole, rubrici permanente în presa literară, conferințe de-a lungul și de-a latul țării s-au acumulat într-un ritm surprinzător abia în vremuri mai recente. Un fel de traiectorie inversă decât cea normală. Pe scurt, am făcut liceul la Ploiești, liceul „I.L.Caragiale”, Facultatea de Filologie la București, iar din momentul absolvirii şi până acum, sunt profesor de română la alt liceu purtând numele lui Caragiale, cel din Moreni. În 2005, mi-am luat un doctorat pe o temă despre imaginarul eminescian. Cam asta…

– Când aţi simţit că sunteţi făcut să deveniţi scriitor? Ştiu că este o întrebare-clişeu, dar n-o pot evita.

– Sigur că există o mică mitologie personală: copil fiind, aș fi spus că vreau să mă fac „scriitor la microfon” (era o emisiune la radioul acelor timpuri, pe care-l ascultam cu asiduitate). Pasionat de citit încă de mic, scriind compuneri care primeau note mari, renunțând la medicină pe motiv de incompatibilitate funciară cu chimia, am ales filologia și am început să public eseuri încă din facultate prin revistele studențești, foarte bune, pe vremurile acelea. Scriitor „profesionist” – să luăm cuvântul cu toată marja de ambiguitate și de cuvenită smerenie – am devenit în momentul când am început să am rubrici fixe, cu termene de predare (la reviste minunate din anii 90 Litere&Arte&Idei, Adevărul Literar și Artistic, Axioma, Cronica)

– Pentru ce merite aţi fost ales în Uniunea Scriitorilor? 

– Păi, pentru cele de mai sus, cred. Cărțile mele sunt așa: „Intrări în labirint” (3 ediții), carte de eseuri; „Isografii”, tot eseuri, de altă factură parțial; „Ucronia eminesciană”, teza mea de doctorat (lucrez acum la o nouă variantă mult adăugită, are și ea deja două ediții, la editura Eikon, cu care colaborez în acest sens); „Lectio Incerta” – culegere a majorității cronicilor literare pe care le-am publicat și „Circumstanțiale”, culegere a editorialelor mele socio-politice din săptămânalul „Oglinda de azi”, și aici adunându-se deja material pentru un nou volum.

– Sunteţi eseist, publicist şi critic literar. Care dintre cele trei ipostaze vă reprezintă cel mai bine?

– În mod cert eseul. Sunt un tip digresiv și abuziv, care are nevoie de spațiu pentru a-și dezvălui reveriile speculative. Eseul e acea combinație de libertate asociativă și rigoare constructivă care, cred, mi se potrivește cel mai bine. Pentru critica literară în sensul strict – adică restrâns la literatura de ficțiune – nu am răbdarea de a urmări noile apariții, fenomenul viu, în mișcare al literaturii. De mulți ani și lecturile mele s-au deplasat spre științe umane, filozofie, teologie, eseistică în general, și e normal să dau seama în scris în special despre astfel de cărți. În volumul meu de cronici sunt doar câteva texte despre romane şi mai puține despre volume de poezie, marea majoritate fiind despre cărți de eseistică. Sunt domenii mai puțin sau deloc prezente în paginile revistelor noastre culturale, de exemplu, în ultima lună am recenzat o carte de arhitectură sau alta de iconologie. Am un interes special și pentru cărțile de memorialistică. Urmăresc cărțile despre care nu se scrie în general.

– După 1989, România nu s-a reclădit pe principiile sănătoase ale capitalismului neoliberal, ci s-a năruit treptat pe altoiul putred al unui capitalism sălbatic, de cumetrie, care i-a sărăcit pe mulţi români şi ne-a trimis multe elite în pribegie. Va trebui să dăm de fundul prăpastiei ca să ne putem ridica apoi, forţaţi de istorie? Sau am putea să ne revenim mai devreme, cu mult noroc. Bunăoară, aşa cum s-a întâmplat la finele Primului Război Mondial, când Dumnezeu şi-a întors faţa către români şi a prăbuşit două imperii, pe ruinele cărora s-a ridicat România Mare (împreună cu alte state independente). 

– E cumplit de trist ce se întâmplă azi cu România. Și, atenție, nu cred că cineva din afară este vinovat: nici multinaționalele capitaliste, nici rușii, nici ungurii, nici americanii, nici Soros. Pentru prima oară, poate, în istorie, românii sunt complet liberi să se autodistrugă fără nici un ajutor extern. Din lipsă de educație, din prostie nativă, ticăloșie, egoism, lene, vocație a furtului (inclusiv al propriei căciuli), inconștiență, ură feroce față de valoarea autentică. Știți cântecul Adei Milea: «Ceaușescu n-a murit»? Cum spune ea: Ceaușescu (comunismul deci) e o boală. Da, domnule, socialmente bolile au efect lung: și uite că infecția propagandistică din anii 70-80, augmentată de șobolanii purtători de viruși televizați ai zilelor noastre, dă rujeola ticăloșiei și abjecției publice în floare abia acum. Noi trăim în plină epocă în care plătim tot ceea ce spiritele ignare spun că era „bine” în ceaușism: „independența”, „industrializarea”, „învățământul gratuit”, „casa poporului” ș.a.m.d. A, nu spun că nu erau și lucruri materiale (rețeaua de irigații, institutul de vaccinuri, Gerovitalul etc.) pe care, dacă n-am fi avut această sălbatică plăcere a furtului și distrugerii, a distrugerii prin furt, le-am fi putut folosi spre binele public. Uite o noțiune cvasi-absentă în mentalul colectiv: binele tuturor. Și, fiindcă văd deja întrebarea următoare, pot să spun că una dintre cauzele principale este stâlcirea învățământului.

– Învăţământul românesc este astăzi în mare suferinţă. Cum credeţi că s-ar putea începe însănătoşirea lui?

– E foarte simplu și foarte greu, în același timp. În lumea întreagă învățământul are de făcut față unor enorme provocări. Nu are ziarul nostru spațiu să facem o analiză măcar fugitivă. La noi, numai prin  transformarea radicală a principiilor pe care e clădit sistemul școlar putem salva țara. Nenorocirea este că democrația nu funcționează decât la popoarele educate. Altfel, e ca și cum ai da o mașină puternică pe mâna unui copil de 8 ani. Dacă vrei, putem discuta cândva pe larg chestiunea școlii.

– Aproape toate televiziunile comerciale sunt acuzate că manipulează telespectatorii, răvăşindu-le minţile prin promovarea unor nonvalori, totul pentru audienţe (şi profituri) cât mai mari. Nu am auzit pe nimeni să acuze multele edituri dubioase, neinteresate decât de profit, pentru câtă maculatură se publică în zilele noastre?

– Nu se poate face comparația. Eu am renunțat de vreo doi ani aproape complet la Tv. Pot spune așa: 1. În vreme ce o editură se adresează câtorva sute de cititori, canalele (în ambele sensuri) Tv. Infectează seară de seară sute de mii, poate milioane de oameni. 2.  Natura răului e alta: o carte proastă e doar o carte proastă, o campanie murdară de presă e o boală nevindecabilă. 3. Avem zeci de edituri remarcabile, nici un canal de televiziune acceptabil. Nu discut, iar, aspectul cultural, m-aș întinde mult.

– V-aţi remarcat şi prin publicistica militant-politică. În multe articole scrise pentru „Oglinda de azi” aţi fost un apărător declarat al preşedintelui Traian Băsescu, primul şef de stat care a criticat public ororile comunismului, dar şi cel care, din fruntea CSAT, a identificat mass-media ca o ameninţare potenţială la adresa siguranţei naţionale. În ultimii ani, s-au descoperit multe potlogării ale unor miniştri pedelişti, cu prejudicii uriaşe pentru bugetul de stat, infracţiuni grave patronate de regimul Băsescu, de Băsescu însuşi (implicare nedovedită, dar de luat în calcul, ţinând cont că am avut un preşedinte-jucător care îşi subordonase totalmente guvernul). În aceste condiţii, îl mai preţuiţi la fel de mult pe fostul preşedinte al României?

– Pe fostul președinte, da. Nu găsesc în cele ce a făcut atunci lucruri grave, incriminante. Cei care au călcat legea, pedeliști sau membrii de familie ai ex-președintelui, să fie judecați. Simplu. Cu multe lucruri din ce susține actualmente parlamentarul Băsescu nu sunt absolut deloc de acord. E ciudată metamorfoza acestui om, felul în care și-a schimbat principiile.

– Regretaţi ceva în viaţa dvs? Ceva ce nu aţi făcut şi aţi fi vrut să faceţi. Sau viceversa.

– Oh! O mulțime de lucruri. Ar trebui să scriu o carte despre asta. Cu siguranță aș fi putut, ar fi trebuit, să fac mult mai mult(e). Regret ceea ce n-am făcut, pe multe planuri. Dar e prea târziu…

Acum, trecem la domnul Serghie Bucur, pe care l-am cunoscut în casa domnului Crăciun….

SERGHIE BUCUR

SERGHIE BUCUR

Când vine vorba de oameni care şi-au dedicat o mare parte din viaţă presei şi culturii prahovene, este unanim recunoscut faptul că unul dintre ei este şi publicistul, scriitorul, poetul şi graficianul Serghie Bucur. 

Născut în 1935 în localitatea prahoveană Călineşti, Serghie Bucur îşi petrece tinereţea şi anii maturităţii la Floreşti, în preajma legendelor „Micului Trianon” şi a semnelor culturale lăsate moştenire de vechea nobilime munteană, atmosferă care îi va marca definitiv destinul umanist ce îl va urmări toată viaţa. 

Azi, în pragul senectuţii, la cererea noastră, dl. Serghie Bucur se repliază în faţa propriilor trăiri/ perioade din viaţă, povestind pentru cei care l-au cunoscut sau nu, câteva secvenţe autobiografice, parte din ele în directă legătură cu istoria publicaţiei noastre, Oglinda …

„În vara 1956 Ungaria pusese în mişcare zvonuri – care se vroiau o realitate politică pentru noi din nou dureroasă –, cum că Transilvania va trece din nou la honvezi şi că tinerii de 20 de ani din România, puşi pe tapet de Emil Bodnăraş trebuiau să fie masaţi la graniţa cu această naţie, spre a-şi apăra Patria. Eram printre ei. Ce-au făcut Moscova şi Budapesta atunci, ţinea de sforăriile partidelor comuniste la putere şi paranoicii lor lideri. Un văr al soţiei mele, Nicolae Gugui, strungar de lux în hala de aşchiere a Fabricii de Anvelope VICTORIA Floreşti, aflase de aşa ceva de la un văr de-al fartelui său mai mare, Ion, Nicolae, ofiţer de aviaţie, care, fiind în Capitală, era la zi cu mersul „treburilor”. Am avut noroc amândoi, el – mobilizat pe loc, pentru măiestria lui în arta cuţitelor Widia, eu – desenator tehnic în serviciul condus de Ion Crăciun – şeful Proiectărilor FAV, „însărcinaţi” să întocmim documentaţia amplasării primului kalandru primit din RDG, de la firma „Karl Marx Stadt”. Prinşi în vârtejul „prefacerilor socialiste”, roata lui Kronos ne-a prins în spiţele ei; „moara” a strâns „pulberea” anilor şi ne-am trezit „în rândul lumii”, şi noi, după cum ne fusese ursit: „sub papuc”. 

Liceul Seral m-a ocrotit (1960-1963), la câţiva paşi de Fabrică, nu numai prin profesorii lui memorabili – între care Atena şi Nikos Peios, Aglaia Gugui, Vasile Gurău –, dar mai ales prin Cartea pe care domniile lor ne-au băgat-o pur şi simplu în cap, încât majoritatea dintre noi – 40 de absolvenţi – au ajuns ingineri şi maiştrii şi profesori. În vara 1962, Fabrica Victoria – ajunsă la 6 000 de angajaţi, cu o pleiadă de ingineri chimişti şi mecanici de faimă în România, precum dr. Tănase Volintiru, Veceslav Ababi, Ion Burke (fugit în Occident prin 70), Dumitru Gugui şi Dumitru Niţu, dar mai cu seamă Ion Krilovici, tatăl excepţionalei soprane Marina Krilovici – inginer şef la pornirea Fabricii BANLOC în 4 iulie 1939 –, anima întreaga viaţă socială şi culturală, prin apariţia artiştilor amatori şi a primului Cerc Literar în localitate: „Dumitru Theodor Neculuţă”, 27 iulie 1962 (din februarie 1968, „Cezar Petrescu”).

Pasiunile adolescenţei reverberau la întrecere, desenul (un portret al lui Stalin, cu creionul chimic, mi-a adus, în clasa a IV-a primară, un „premiu”: prima trusă cu acuarele, o cutie cu creioane Hardmuth şi gume de şters), şi muzica (o armonică nemţească, purtată în plină ocupaţie de un soldat, cu care am învăţat repede şi uşor să cânt „Lilly Marilen” şi „Hai, Maria Magdalena”) au cedat în faţa scrisului, astfel că,  scriind despre viaţa „cauicucarilor” şi a colectiviştilor, am devenit corespondent voluntar la Flamura Prahovei  şi, după 3 ani la rând, primul în Concursurile de Ziua Presei, tovarăşul Puiu Levensohn, ilegalist, redactorul şef al ziarului, prin reporterii (excelenţi) Nicolae Nicolae şi Grigore Timiş, m-a transferat în Redacţia cotidianului organ al Judeţenei de Partid, unde am lucrat ca redactor aproape un an de zile (6 IX 1966-3 V 1967), într-un infern ideologic, o „Fermă” de tip Orwell (de care habar n-aveam), îndoctrinat cu învăţământul politic în fiecare sâmbătă şi publicat când vroiau şefii, şicanat zilnic de secretariatul ziarului (ştiu cine, nu vă spun, becheri!). Norocul mi-l scosese în cale pe marele poet MRP – căruia tov’ Puiu, solicitându-i competenţa, nu i-a acceptat forma şi conţinutul suplimentului Literar şi Artistic al ziarului, dorit prin vocaţia invitatului, de acesta.  Tot răul în care mă scufundam a pleznit de-alungul câtorva certuri „la cuţite” cu tovarăşul Moise Levensohn, în ciuda simpatiilor adjunctului său, un adevărat Domn, Buzilă, finalul fiindu-mi gândit ca o detenţie, prin a fii „trecut la secţia Propagandă”, în subordinea celui mai analfabet „ziarist”, to’a’ăşu’ Mihai Capră!  

 Venirea lui Ceauşescu la putere a  dus întreaga viaţa la demenţă, subjugată de politica lui şi a „savantei de renume mondial”, producţia fiind controlată de Secretarul de Partid (ins cu 4 clase primare, faţă-n faţă cu directorul – absolvent de  Politehnică) şi de turma activiştilor de la Centru (Ploieşti şi Câmpina), PCR şi Sindicate. Fuga de ideologizare  ne-am asigurat-o sub măştile derutante ale Poeziei, Teatrului, Corului, Muzicii uşoare şi ale reuniunilor „tovărăşeşti” şi balurilor echipei de fotbal – mai  târziu, 1980, în divizia naţională B. 1975 a fost clipa în care, spre norocul localnicilor, FAV a intrat în dezvoltarea cu încă 1 000 000 de anvleope pe an, prin urmare investiţii grele, entuziasm şi controlul Partidului prin toate „uneltele” lui, inclusiv Securitatea. Soţii medici Manu au traversat, împreună cu echipa asistentă, epoca în care răspundeau de sănătatea „oamenilor muncii”, stresul lucrând diavoleşte asupra personalului tehnic superior – „răspunzător” în faţa Conducerii de Partid şi de Stat. Anii de iad pentru inginerul Ion Tifigiu – cel mai tânăr director pe care IAV l-a avut, aveau să-l răpună, după 1995, urmare represiunilor directe dinspre Cabinetul nr. 2, patronat de  „deţinătoarea” formulei chimice a bioxidului de carbon: CO2 = „Codoi”! COM-urile ţinute dimineaţa, inchizitorial, plenarele ţinute teroristic la Partid, l-au băgat pe Ion Tigifiu în mormânt! „Lecţia” predecesorului său, eminentul Dumitru Gugui (pierit pe aeroportul din Bolivia în 28 decembrie 1983, infarct), deşi ştiută de Ion, cu nefastele urmări, n-avea cum să o mai eludeze. Trei ani la rând, prima pe Ministerul Chimiei  în Centrala Cauciucului, cum-necum duşi sub directoratul lui, Ion Tifigiu aduce titlul de EROU AL MUNCII SOCIALISTE la Floreşti! Mare spectacol mare, cu Ansamblul şi Cenaclul şi două ore cu Dan Spătaru, în sala Clubului VICTORIA (templu Cultural cu Gheorghe Eminescu, Ion Gheorghe, Nicolae Rădulescu Lemnaru, Vartan Arachelian, Mircea Ionescu Quintus, Zephy Alşek, Virgil Carianopol, Petre Strihan, Teatrele din Ploieşti şi din Bacău, Sergiu Nicolaescu, Vlad Rădescu, Bob Călinescu, Stela Popescu, Mirabela Dauer, George Niculescu, George Speranţă, Smaranda Chehata, Ştefania Petrescu (surorile lui Cezar Petrescu), Mihai Florescu, Ion Bălu, Cristian Ţopescu, Ion Mustaţă),după 90, şi azi, ruine pentru ploi şi bufniţe!  

În 22 decembrie 1989 am plecat la Bucureşti, cu inventatorii Dorin Bădicu, Ion Minea şi Petre Ariciu, să brevetăm, la OSIM, o „Maşină de eliminat aerul din carcasa anevlopelor de camion”. În Gara de Nord, armată; pe Calea Victoriei armată; pe Magheru armată; tancuril tunuri şi mitraliere! N-avea-i loc să pui piciorul. Lumea vuia. Deodată apare – o Dunăre de oameni – puhoiul dinspre IMGB. De pe sediul CC al PCR văd un helicopter înclinându-se şi accelerând sus de tot, gonind în semn de adio! Delirul mulţimilor prăvălea cerul: „Ole! Ole! Ceauşescu nu mai e!”. 25 decembrie 1989, „procesul” şi sentinţa „tribunalului” de la Târgovişte: ciuruirea dictatorilor!

25 aprilie 1991; sub impulsurile Libertăţii, cu Radu Mircesu şi câţiva pasionaţi de ziaristică, pornim săptămânalul PUBLIC, finanţat de fratele acestuia. 8 septembrie 1992; cu el şi Adrian Mocanu demarăm JURNALUL DE PRAHOVA, în vara 1994 preluat la puţin timp după prima apariţie de ginerele meu, pe atunci, Florin Frăţilă. Prima redacţie, în spaţiul – cu dărnicie oferit de Liceul Petrol – din B-dul Nicolae Bălcescu.  Director: Florin Frăţilă. Redactor şef: Serghie Bucur. Redactori: Jenica Tabacu, Alexandra Mihai, Adrian Moldoveanu, Ioana Dobrea, Rucsandra Frăţilă, Tiberiu Stanciu, Bogdan Enache, Marian Marinescu, Florin Matei, Mihai Marian, Florin Sălceanu. Redactori colaboratori: Constantin Trandafir, Christian Crăciun; maestrul Vald Muşatescu colaborează cu foiletoane şi romanele sale şi e fericit să gireze publicaţia ca Director de Onoare. Peregrinăm la Ploieşti, sub scara Palatului Culturii dinspre est (azi, Curtea de Apel, sprijiniţi de d-na profesor universirar Sfârlogea), la Casa Cărţii Câmpina, din nou la Ploieşti, comasându-ne cu staţiile locale tv Antena 1 Ploieşti şi Sinaia, sub directoratul lui Florin Frăţilă. Anchete, scandaluri, ameninţări, dar şi Cultură: JPH „pentru minte inimă şi literatură” ne face cunoscuţi şi căutaţi, iar prin televiziune, cu „Peceţi Culturale”, aducem în prim plan valori ale acelor vremi: Paul D. Popescu,Traian Cepoiu, Vlad Muşatescu, Victor Sterom, Rădulescu Lemnaru, Ion Bălu, Justin Capră. Privatizarea devine sălbăticie, trebuie să ne asumăm gestioanrea ziarului, iar concurenţa naşte monştrii; ziarul ne este ascuns şi aruncat de adversarii ploieşteni, astfel că la 15 februarie 1999 capotăm. Nu dăm imbecililor apă la moară şi scoatem OGLINDA CÂMPINEI. Sedii de lucru: str. 1 Mai, lângă casa Kratokhvil; Liceul Petrol şi Casa Tineretului. Director: Florin Frăţilă; Redactor şef: Serghie Bucur; Redacţia: Marian Marinescu, Victor Sterom, Cristian Oprescu, Adrian Moldoveanu, Vasile Ilinca, Theodor Marinescu, Emanoil Toma, Tiberiu Stanciu, Gabriel Mihalache ş.a. Redactori colaboratori: Constantin Trandafir, Christian Crăciun.

În 4 martie 1999 – moare marele om de Presă şi scriitor (de tipul „Conan Doyle”) Vlad Muşatescu! Vrie! Dar ne redresăm şi, până în vara anului 2002 rezist la OGLINDA. Mă retrag apoi, lăsând în urmă o parte din viaţa mea, dar şi Cafeneaua literar-artistică „Vlad Muşatescu”, Oglinda cu patru suplimente culturale simultan întemeiate şi conduse, coagulând  straşnice semnături ale Prahovei. În 13 februarie 2004 Cafeneaua „Vlad Muşatescu” devine Cercul Literar „Geo Bogza” şi pornim seria nouă a „Revistei Noi” a lui B. P. Hasdeu; director – Constantin Trandafir, redactor şef – Florin Dochia, primul ei sponsor, Emanoil Toma. 

Prietenia mea cu Victor Sterom – fondatorul şi eminenţa Grupului de la Ploieşti (1991-2007), datorită căruia în octombrie 1999, la Casa de Cultură din Câmpina, debutam cu volumaşul de versuri SUNT-EŞTI – pe atunci cu rubrică de cronicar la INFORMAŢIA PRAHOVEI, m-a plasat pe această excepţională orbită jurnalistică, urmare „Da”-ului primit cu toată buna-voinţă, din partea domnului Daniel Lazăr – şeful redactor al acestui ziar (ani la rând cotidian)! Pe 7 noiembrie 2002 graţie domniei sale şi doamnei Cornelia Preda – tehnoredactora săptămânalului (ambii sprijninidu-l îndelungată vreme şi altruist, pe marele Ion T. Şovăială, în apariţia lunarului cultural-istoric ORION), mi-a apărut primul articol, o cronică de artă plastică a expoziţiei Marilenei Marian. Între timp, mă ambiţionez şi urmez, între 2004 şi 2009, Facultatea de Istorie şi Arheologie a Universităţii Spiru Haret, 5 ani la FR şi, început în 1975, public, în 2012, romanul istoric APTER, sub semnătura editurii MINERVA, prefaţat de magistrul meu, criticul literar Constantin Trandafir, făcut harcea-parcea de maestrul Minel Ghiţă Mateucă, într-un serial terminator, dar recunoscut drept „Revanşa lui Serghie Bucur”! Sub povara tragicei morţi a nepotului meu, Costin-Marius, elev la „Energetic”-ul din Câmpina scriu romanul NEANT, în curs de apariţie la editura EIKON.  De-un an scriu romanul istoric DOMNIŢA – publicat săptămânal de INFORMAŢIA PRAHOVEI şi aşa se face că mâine, cu nestrămutată recunoştinţă  către Dumitru şi Maria – neuitaţii mei părinţi, am emoţii cumplite:  împlinesc 80 de ani!!!” 

 

Sunt cuvinte scrise acum trei ani… deci omul are acum 83….

 

Pentru amândoi multă sănătate…

 

Anul 2019 să le aducă multă bucurie…

 

Acum plecăm spre alte destinații turistice…

Aristotel Bunescu

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s