ADRIANA MEDINȚU REMEMOREAZĂ SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII PE VREMEA COPILĂRIEI

Autorul, Adriana Medințu –– se prezintă singură : ,, Am absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității București. Lucrez in învățământul preuniversitar de peste 20 de ani. Am colaborat cu diverse publicații de-a lungul timpului, dar am rămas fidelă învățământului…,,

Un stil plin de savoare alimentat ani de-a rândul de energia debordantă a elevilor care au stat în fața unui profesor cu har….

Aceasta este Adriana Medințu…

Vă rugăm să rememorați pentru cititorii agenției noastre o amintire frumoasă

Cu gândul la vârsta de aur a copilăriei

1)Primele amintiri pe care le port cu mine sunt vesele – ale unui copil de aproape doi ani care fugea afară prin zăpadă șosete de lână, râdea și chiuia și îl aștepta pe Moș Crăciun.

Era o iarnă ca în povești cu omătul care acoperea treptele casei și sticlea în mii de luminițe colorate in lumina lunii pline.
10 m mai încolo de casă se întindea câmpul nesfârșit, necuprins și în depărtare se auzeau lupii – unul din sunetele cele mai înfricoșătoare din copilăria mea și mi-l amintesc și astăzi la fel de mare frică era urletul lupilor. Aceștia veneau aproape de sat și noaptea urlau atât de cumplit încât simțeai că nu mai ai nici o scăpare din calea lor acelui urlet – mă trezea noaptea din somn, mă fascina și mă îngrozea în același timp.
Ce frumoase sunt hainele țărănești …..
Copilăria mea din ce în ce mai îndepărtată în timp dar la fel de prezentă și de vie în suflet s-a petrecut într-un sat de câmpie. Principalul personaj care îmi însuflețea zilele însorite care îmi făcea programul în fiecare zi de vară era câmpul. Câmpul nu era niciodată la fel: dimineața era plin de rouă și piciorul îți aluneca pe firele de iarbă umede, la prânz era cald și primitor ca brațele unei mame iubitoare iar seara era însuflețit de tălăngile vacilor care care se îndreptau liniștite și cu ugerele pline spre casă și de veselia copiilor care mai întârziau puțin să se mai joace unii cu ceilalți pe câmp. Oamenii mergeau la culcare în liniștea aceea a Câmpului care   într-un mod magic le domina viețile și le picura în suflete ceva din veșnicia tainică a pământului.
A doua zi se deschidea vesel cu o dimineață însorită, cu soarele prieten care te mângâia pe creștet în pat și și se juca cu razele sale pe pernă printre șuvițele de păr încrețite a copilărie veselă și fără griji.
O nouă zi plină de lucruri necunoscute mă aștepta. O nouă zi care își aștepta nerăbdătoare victoriile și descoperirile atât de importante, joaca cu prietenii, cu verișorii și cu verișoarele, cu vecinii… Ziua cea nouă se arăta plină de bucurie încă de la început de la ligheanul cu apă rece în care mă spălam, de la orezul cu lapte care mă aștepta pe masa din bucătărie… Cea mai bună mâncare din lume era cea făcută de bunica mea… Nu știu ce punea în ea – avea atât de puține ingrediente!- dar mâncarea ei era cu adevărat excepționala!
Acum, că terminasem de luat micul dejun aveam tot timpul din lume și chiar mi se părea că până seara trecuse o veșnicie! aveam tot timpul din lume să fac tot ceea ce voiam. Lumea era a mea și la un pas de a fi descoperită și îmblânzită. În general pe la ora 10:00 dimineața isi făcea apariția în curte verișoara mea, cu un an mai mare decât mine. După ce ne jucam, ne dădeam în leagăn, ne alergam prin curte sau ne plimbam cu bicicleta pe drum, hotăram că ziua este prea frumoasă și trebuie neapărat să împărtășim acest lucru și cu verișoara cealaltă  care era cu șapte ani mai mare și care locuia la șosea, în centrul satului. Așa că porneam alergând printre garduri, traversau în fugă pârâul care ne tăia calea și tot in fugă ajungeam la verișoara mea .
Liniștea aceea satului era ca liniștea unui pântec de mamă… Nimic nu se putea întâmpla rău, acolo toți ne iubeau și ne arătau asta prin fiecare respirație a corpului, prin fiecare gest, zâmbet, privire… Oamenii aceia nu au mai rămas astăzi decât niște icoane îngălbenite de timp, niște portrete mari desenate probabil la bâlci dar bunătatea sufletelor lor ne mângâie și astăzi așa cum ne mângâia odinioară copii fiind, iar în cele mai grele momente amintirea unui gest unui gest sau a unei vorbe bune ne-a ajutat să mergem mai departe. Oamenii aceia care țineau toate posturile în rugăciune se apropiau atât de mult de sfinții din icoane încât se dezvolta o armonie perfectă între sufletele lor și lumina sfântă. Noi, copiii, nu știam vreodată de vreo ceartă a bunicilor, de vreun cuvânt rău spus la mânie despre cineva… Greutăți erau tot timpul dar dacă nu le dădeai atenție prea mult, acestea dispăreau de la sine fără să facă prea multe valuri și să afecteze viețile celor din jur. Unul dintre momentele cele mai frumoase era atunci când mergeam la biserică îmbrăcate frumos cu bunica de mână, iar cele mai frumoase momente erau atunci când mergeam la denie, cu flori în mână, ascultam slujba și după slujbă mergeam în cimitir să tămâiem mormintele și să le pregătim pentru învierea Domnului.
Cimitirul nu era un loc plin de spaimă ca astăzi, era acasă pentru multe dintre rudele noastre care dormeau liniștit acolo. Cele mai gustoase fructe le mâncam întotdeauna din pomii de pe marginea cimitirului. Acolo ne suiam pe gard toți copiii și trageam de crengile de corcodușe care se topeau în gurile noastre flămânde. Bunicile noastre ne mai certau, săracele, dar nu aveau cu cine să se înțeleagă pentru că noi, copiii, eram întotdeauna gata de joacă și găseam câte un motiv de distracție din orice.
Totul în copilărie era un ritual magic , totul se desfășura după un anumit tipic- nimic nu se făcea la voia întâmplării, oamenii se  așezau solemn în jurul mesei, pe scaunele mici, fiecare după vârstă și rostul lui. Ne ridicam de la masă întotdeauna închinându-ne spre icoana înnegrită de vremi, așezată spre răsărit și plecam la joacă. Ne făceam hamac între pomii din grădină, ne jucăm cu pisicile și le îmbrăcam și le puneam baticuri pe cap până când  începeau să miaune, să ne zgârie și să fugă, sătule să prezinte moda la țară… Apoi ne suiam în leagăn și ne dădeam atât de tare încât ni se părea că ajungem cu picioarele printre nori și că zburăm prin cerul acela de un albastru de poveste …
După – amiază ieșeam la joacă, ne întâlneam cu copiii din sat care veneau mai devreme ca să aibă timp să se joace până seara.
Câmpul pulsa de veselie și de viață, de râsete senine de copii care se auzeau din capul satului…
Ce vă propuneți până la finalul acestui an ?
În mijlocul florilor… O floare prețioasă între flori ….
2) Ce îmi propun până la finele lui 2019…e greu de spus. Îmi propun sa public un volum de eseuri care mă așteaptă cuminte într-un folder uitat în timp…și, dacă voi găsi liniștea și inspirația necesare, să continui un volum început în 2018, ,, Amintiri din comunism”.
Vă mulțumesc frumos …
Semnează un admirator în plus și un viitor prieten fidel
Al dumneavoastră Bunescu Aristotel
(ca să fac o rimă)
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s