CRISTINA OPRIȘENESCU face călătorii în Cișmigiu

 

 

 

 

 

Incepuse sa ploua usor cand ajunsesem in locul acesta parfumat , al trandafirilor, dintre aleile cu pergole si urne antice de piatra.
Totul ravasit de parfumul inalt al teilor …
Era un intuneric transparent si melancolic ,
in care rozele , pietrele , straluceau, era linistea aceea pe care o doream…Numai noaptea acest parc stravechi se învesmanta in aceasta adanca liniste care ii dezvaluie adevaratul labirint…

Candva fusese o balta mlastinoasa aici – asa descrie istoria , iar ideea de a-i da aceasta alcatuire de lac romantic peste care se scutura inalta fantana arteziana si se aduna padurea, ii apartinuse unui tanar arhitect peisagist vienez – Carl Wilhelm Meyer . El a trasat planul acestui parc, in stil English Garden , cu putin timp inainte de a muri – in 1852.
Povestea temerara a devenirii acestei gradini , o pastreaza parca fiecare piatra veche…
In fiecare detaliu de decor al acestei compozitii rafinate se lasa redescoperita unitatea ansamblului, iar noaptea devine cel mai iscusit scenograf al misterului , aici…
In izvoarele amestecate cu ploaia si cu florile de tei, printre umbrele jilave , se strecoara insa deranjant lumina asta insistenta a prea multor lampi !…

Noile lampi – care au fost montate recent in Cismigiu, si care sunt toate la fel, revarsa o lumina neinspirata si atat de egala , stricand intregul farmec . Chiar asta remarcasem inca de la instalarea lor – ca sunt prea multe, si ca parcul acesta misterios si fantastic nu avea nevoie de aceasta iluminare excesiva , stradala ! Iluminarea este o arta…si exista o regie a luminii care da forma , accentueaza sau ascunde. Inainte de instalarea acestor lampi atat de enervant simetrice, existasera in batranul Cismigiu niste lampi vechi , aproape de epoca , si niste sisteme discrete de „regie” a unor lumini colorate care puneau in valoare unii copaci si unele zone , totul invaluit in acea atmosfera voalata, de mister, cand intrai noaptea in parc. Acum aceste lampi numeroase nu mai creeaza efecte , ci doar lumineaza. Iar efectul e monoton ! Si toate interfera cu blițul camerei foto sau se impun prea mult in peisaj.

Abia reuseam sa ascund atata puzderie de lumina , de camera foto a mobilului meu, cand faceam aceste poze !
Apoi statuse ploaia , iar cerul capatase o nuanta sidefie , violet…

Iar rozele acelea dintre urnele vechi , parca doreau sa-mi povesteasca istorii vechi…despre Arta si despre moarte , despre destin si despre Opera…Meyer murise tanar, de tifos…
Nu apucase inaugurarea parcului pe care il imaginase si il crease cu atata munca si pasiune…
Dar copacii lui uriasi au ramas inca aici , descriind acest loc de basm , incredibil , intr-un oras atat de cenusiu si de haotic ..

 

Aici se termină textul doamnei Oprișenescu.

 

Pentru rimă semnează Aristotel Bunescu

PS Vă invitam pe pagina de Facebook a autoarei pentru a cunoaște și alte frumuseți!