Scriitorul DAN IACOB: ,,Întâlnirea cu Noica mi-a marcat întreaga viață”

Afișul lansării unei cărți valoroase semnate de Dan Iacob

– Domnule Dan Iacob, după o foarte interesantă incursiune prin lume, prin spiritualitate, prin amintiri și revelații, vă invit la o călătorie similară pe teritoriul României. Înainte de a face un tur național, vă invit, cu politețea cuvenită, să ne oprim, preț de un interviu, la Păltinișul de Sibiu. Este un loc sensibil pentru mine, dar și pentru dumneavoastră, evident. Sunteţi legat de marele gânditor care a fost, este și va rămâne CONSTANTIN NOICA. Cum ați aflat de numele lui ?

– În toamna anului 1980 am început, la Bucureşti, studiile politehnice, dar şi colaborarea cu trupa de teatru „Alma“ a Casei de Cultură a Studenţilor. Liliana Andreescu, care conducea trupa, avea studii filologice şi ea mi-a semnalat, între altele, articolele semnate de Constantin Noica în presa culturală a vremii, dar şi cărţile lui.

–  Cum ați luat decizia de a face un drum până la Păltiniș?

– După cum ştiţi, în anul 1983 a apărut cartea lui Gabriel Liiceanu, „Jurnalul de la Păltiniş“. Citisem şi conspectasem, începând cu toamna anului 1980, cărţile filosofului, şi, pentru că aflasem din cartea amintită unde locuieşte, i-am trimis o scrisoare, împreună cu schiţa eseului „Tema fiinţei şi poema Luceafărul“, eseu scris în marginea sistemului lui de gândire. Într-o a doua scrisoare, în care îl întrebam dacă mă sfătuiește să fac o a doua facultate, filosofia, mi-a trimis o listă de lecturi filosofice, concepută pentru tinerii care aveau o pregătire științăfică, invitându-mă, după ce o parcurg, la Păltiniş. M-am apucat de citit şi de conspectat cărţile de pe listă, câte am reuşit să găsesc la Biblioteca Judeţeană din Piatra-Neamţ, şi, în primul concediu de inginer stagiar, în luna august a anului 1986, am luat, împreună cu un prieten care era profesor de fizică la Horezu, și care mai fusese la Noica, drumul Păltinişului. Aveam cu mine atât caietul cu conspectele, cât și prima formă a eseului amintit. Iată și cele două scrisori primite:

0ct. 1984 Păltiniş

Dragă Iacob Dan,

Am citit cu interes schiţa d-tale de lucrare  despre „Luceafărul”.  Te sfătuiesc să-ţi redactezi cândva lucrarea, s-o citeşti câtorva prieteni şi s-o laşi în sertar, câţiva ani. Mai târziu vei vedea ce ai de făcut cu ideile din ea şi dacă nespecialistul din dumneata (îmi spui că eşti student la Politehnică) poate ieşi din condiţia de interpret ocazional, oricât de reuşit.

Sunt mişcat să văd cum foloseşti câteva sugestii din lucrările mele. Dacă poţi, lasă de o parte autori ca mine şi citeşte în  original (ca Eminescu) pe cei mari                                                                                         

Cu prieteneşti urări,

                                                                        C. Noica

29.  1.  1986 Păltiniş    

Dragă Domnule Iacob Dan,

De vreme ce ţi-ai făcut datoria faţă de părinţi şi societate încheindu-ţi studiile, merită să încerci acum o a doua Facultate, dacă poţi s-o faci.

Independent de aceasta, îţi trimit lista de lecturi pe care le cred necesare unui tânăr cu pregătire ştiinţifică şi deschis pentru filosofie.

După încheierea lecturilor – dacă ele îţi spun ceva – te aştept la Păltiniş, prin scris sau prin viu grai.                                                                  

Al d-tale, cu prieteneşti urări,

Constantin Noica

– Ce v-a impresionant acolo?

– M-au impresionat condiţiile precare în care trăia cel mai mare filosof român în viaţă: avea o cameră la etajul unei vile din Păltiniş, cu un pat dublu, un cuier, un şifonier, o chiuvetă deasupra căreia era un rezervor de tablă cu apă, de acelea pe care oamenii le pun prin grădină, iar dedesupt o găleată, o masă cu câteva cărţi, între care se vedea o fotografie a lui Eminescu, o sobă şi o noptieră. Camera dădea către un mic balcon. Noica dormea pe jumătate de pat, iar pe cealaltă jumătate ţinea cărţile pe care le citea. Scria ținând foile pe o planșetă din lemn, sprijinită pe genunchi. Impresionantă a fost  prezenţa lui, felul cum era îmbrăcat – în costum, cu cămașă și cravată, cu ghetre – , dar mai ales felul cum vorbea, cum zâmbea. La hotel nu erau camere, i-am spus, el a zâmbit, ne-a adus lenjerii curate, spunându-ne că are o înţelegere cu administraţia staţiunii şi ne poate închiria camera de la parterul vilei. Lângă camera lui de la etaj era o altă cameră, în care erau cazaţi, când veneau la Păltiniş, discipolii importanţi – Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Vasile Dem. Zamfirescu, Sorin Vieru – ,iar la parter, în cealaltă cameră, stătea meteorologul staţiunii. El  montase un boiler în baie, dar din păcate, când făceai focul spre a încălzi apa, așa cum am făcut și eu, fumul se răspândea în toate încăperile. Tot el îi improvizase lui Noica un reșou, dintr-o rezitență trecută prin canalul săpat într-un bolțar pentru construcții, o modalitate de a suplimenta, în zilele geroase, căldura din cameră. Erau anii în care posturile de femeie de serviciu fuseseră desființate, așa că filosoful își făce singur focul. 

Domnul Noica la biroul său mobil. Pe pat citea, scria, dormnea, visa,

– Ce a fost acolo emoționant?

-Emoționant a fost momentul în care, în una din seri, Noica mi-a arătat carnetul în care erau trecuți –  cu rubricile „Ce știe“ și „Ce-i trebuie“ – , cei 22 de tineri care promiteau să facă treabă în cultura română. Un tânăr supradotat la un million de români, asta era teoria lui Noica, iar visul era acela de a-i descoperi și a-i antrena cultural pe termen lung, spre a aștepta de la ei o carte care să împingă înainte cultura română. Bătuse țara în lung și în lat, îi descoperise, dar, așa cum mi-a mărturisit, mulți dintre ei l-au dezamăgit. Au obținut posture bine plătite, s-au căsătorit, au apărut copii,  și „nu mai mâncau jar“, așa cum îi plăcea să spună. Știam de acel celebru carnet din cartea lui Gabriel Liiceanu, dar când l-am văzut am trăit emoția pe care ți-o oferă o legendă devenită adevăr pipăibil. La sfârșitul vieții, din tonul cu care vorbea despre cei 22, am dedus că filosoful nu mai credea 100 % în visul lui. Mi-a spus că, dacă mă voi ține de treabă, cu alte cuvinte dacă voi învăța limba germană și voi începe să-i citesc, în original, pe cei mari, îmi voi putea găsi un loc pe acea listă. Paradoxal, n-am simțit nicio emoție când mi-a spus asta, pentru simplul motiv că nu eram capabil să învăț limba germană la nivelul la care poți citi filosofie și nu știam dacă mă mai interesa să fac acest lucru. Nu ideile sunt importante până la urmă, ci oamenii care le întrupează, iar eu venisem la Păltiniș să cunosc un om, nu să intru într-un scenariu – cel al culturii de performanță – , pentru care simțeam că, vorba lui Noica, nu am „organ“. Emoţionată a fost, apoi,  smerenia lui Noica. Mergeam cu el, de exemplu, spre cantina-restaurant a staţiunii şi-l saluta pe  şoferul autobuzului ce urca de la Sibiu, deşi acesta nu-l observa, pe doamna de la poştă, pe alţi angajaţi cu care rămânea  şi în extrasezon, când stațiunea se golea de turiști.

Dan Iacob. Se văd în bibliotecă imaginile a doua personalități pe care le admira: Eminescu și Noica

– Ce a fost acolo memorabil ?

– Memorabil mi s-a părut faptul că pe Noica nu-l puteai surprinde cu nicio întrebare. În cei şaizeci de ani de când se îndeletnicea cu filosofia îşi pusese, sau i se puseseră toate întrebările, aşa că, la orice interogaţie răspunsul venea imediat, firesc, ca şi când l-ai fi întrebat cât este ceasul. L-am întrebat, de exemplu, cum se raportează la oamenii de tăria lui Ramakrishna, marele mistic indian din secolul al XIX-a. Extazul, mi-a răspuns, „nu poate fi povestit, în schimb drumul pe care-l trasez în ˂Tratatul de ontologie˃, un drum al rațiunii, poate fi refăcut de oricine are preocupare pentru asta. Pe când extazul nu poate fi povestit“.

Dan Iacob

– Cum ați făcut drumul înapoi ? Mai erați fostul domn Dan Iacob, ori erați schimbat ? Dacă da, în ce măsură?

-Întâlnirea cu Noica, întâi prin lectură și mai apoi față către față, mi-a marcat întreaga viață. La 26 de ani, cât aveam când l-am întâlnit, eram singur, iar ființa mea tânjea și după întâlnirea cu o fată care să mă întregească. De aceea, după o săptămână de stat îm preajma lui eram edificat în ceea ce privește darurile pe care putea să mi le aducă studiul adâncit al filosofiei. Nu mai eram același om când coboram de la Păltiniș. Aș fi putut sta şi două săptămâni, dar, așa cum am spus, cele câteva zile mi-au fost deajuns ca să mă edific. Noica m-a iertat de greaca veche, dar m-a îndemnat să învăţ limba germană, spre a-i putea citi, în original, pe cei mari, m-a îndemnat să-mi scriu eseul şi să nu public prima carte înainte de a împlini 40 de ani. Nu am reușit să învăț limba germană, nu am reușit să-i citesc pe cei mari în original, dar întâlnirea cu Noica, cu sistemul lui de gândire m-au amprentat pentru toată viața.

– Cum a apărut ideea unei antologii ?

– Cărţile mele, publicate începând cu anul 2001, când am împlinit 41 de ani, se vor o aducere în atenţia cititorului a marilor teme de gândire, a marilor personaliotăţi ale culturii româneşti şi universale, iar ideea întocmirii unei antologii de texte legate de viaţa şi opera filosofului de la Păltiniş mi-a venit la sărbătoarea centenarului nașterii sale, în anul 2009. Atunci nu am reușit să duc proiectul până la capăt, așa că l-am reluat în anul 2019. A fost mai bine așa, pentru că în cei zece ani care s-au scurs din 2009 au apărut cărți fundamentale despre viața și opera lui. Cărțile acestea continuă să apară, așa că, în anul 2024, mă gândesc să tipăresc o a doua ediție, adusă la zi. 

– Cum a fost perioada în care ați lucrat la o carte pe care și eu am citit-o cu emoție?

– Lucrul la antologia „Sunetul Noica“ n-a fost anevoios, pentru că citisem și recitisem, timp de aproape patruzeci de ani, cărțile lui și cărțile despre opera lui. Greu a fost să fac selecția fragmentelor și să le culeg pe calculator.

–  Cum a fost lansarea ?

– Lansarea volumului a avut loc pe 14 februarie 2020, ziua când împlineam 60 de ani. Au fost prezenți, atunci, la Biblioteca Județeană „G.T.Kirileanu“ -Neamț,  peste 100 de oameni, iar filmarea lansării poate fi vizionată pe pagina de net a bibliotecii. Pentru mine a fost o mare împlinire. Reușisem, cu mijloacele mele, să fac un dar marelui filosof, lui, care mi-a dăruit atât de mult. În urma apariției unei recenzii în revista „România literară“, recenzie semnată de Sorin Lavric, am fost contactat de o doamnă din București, și, prin intermediul ei, cartea a ajuns în Anglia, la fiica lui Noica și în Apuseni, la băiatul filosofului, monahul Rafail. Tot prin intermediul unei doamne din capitală, cartea a ajuns la Paris, la doamna Simina Noica, nepoata filosofului. Un volum a ajuns la domnul Ion Dur, la Sibiu, unul din specialiștii în opera lui Noica, dar și la alte personalități ale culturii românești contemporane. Aveam programate mai multe lansări de carte la Iași, Roman, București, dar pandemia mi-a zădărnicit  planurile. Cine știe, poate în anul 2024, când voi tipări o a doua ediție, adusă la zi,  lucrurile vor sta altfel. 

– Care este întrebarea dumneavoastră pentru mine, la marea temă CONSTANTIN NOICA?

– Știu că, la rândul dumneavostră, l-ați cunoscut pe filosof, ați stat în preajma lui, la Păltiniș. Cum v-a influențat întâlnirea cu Noica, cu opera lui, felul de a fi, de a gândi?

– Pentru noi, adică familia noatră, soția, eu și cele două fete, fiul nu era născut încă la acea vreme, întâlnirea cu domnul Noica a fost un vis. Un vis care ne-a introdus, cu o eleganță interbelică, în atmosfera epocii. Un vis în care se vorbea despre performanță intelectuală. Opera lui în sine, este mai dificil de asimilat, dar Omul, omul Noica a fost o revelație unică. Vă relatez o scenă. Eram într-o seară la el, alături de alți însetați de înțelepciune, în cămăruța pe care ați descris-o deja. Domnul Noica stătea la locul lui pe pat și vorbea lucruri care nu se puteau întâlni nicăieri în lumea asta. Deodată, bate cineva la ușă. Domnul Noica deschide ușa cu grijă și în cadru apare o bunicuță cu basma pe cap și cu o nepoțică de mână.  ,,Nu vă supărați, aici îl pot găsi pe domnul Noica ?” .,Da, ați nimerit bine. Pentru ce anume ați venit?” ,,Am întrebat la recepția hotelului unde stăm ce se mai poate vedea la Păltiniș?” ,, Ați fost la schit, la pârtie?. Da îi răspund. Dar la Domnul Noica? Nu. Aaaaa, trebuie să mergeți. Toată lumea aproape care vine merge la Domnul Noica. Am venit deci.”

Marele gânditor devenise obiectiv turistic. Vă dați seama ce am început noi să chicotim. Domnul Noica a invitat oamenii înăuntru și le-a oferit prăjituri. A fost o seară grozavă. El era un personaj teribil. Spunea mereu:,,Stați liniștiți, am o mie de soluții pentru orice problem”.

Am primit și eu lista cărților esențiale pe culture. Autorii greci, autorii ruși, englezi, francezi.

,,Nu se citesc autori, trebuie neaparat să luăm culturi întregi, dacă vrem să înțelegem ceva.”

Cum numele meu este Aristotel, am citit cu mare pasiune autorii greci din vechime. A fost o încântare…

–  Care este concluzia acestei experiențe?

– Concluzia experienței avute în urma întâlnirii cu Noica și cu opera lui este următoarea: pentru a putea crește din punct de vedere sufletesc, spiritual, trebuie să pui surdină eului, orgoliului, mândriei, și să te lași locuit de marile opere filosofice, teologice, literare, de marile prezențe umane, dacă ai șansa, așa cum am avut-o eu, să trăiești în timpul vieții lor pământești. L-aș fi putut cunoaște pe Petre Țuțea, pe Vasile Lovinescu, pe Nichita Stănescu, autori a căror operă mi-a influențat felul de a gândi, autori cu care am fost contemporan, dar nu mi-a arătat nimeni drumul fizic spre ei, n-a fost nimeni care, așa cum îmi place să spun, să-mi dea drumul. I-am cunoscut  prin lectură și îmi este deajuns, așa cum deajuns îmi este întâlnirea cu opera lui Mihai Eminescu.  Marile întâlniri, culminând cu întâlnirea cu Iisus Hristos, dacă îți este dată, se petrec dincolo de întâlnirea trupurilor de carne și sânge, dincolo de întâlnirea sufletelor care sălășluiesc, vremelnic, în ele. Când întâlnești un om de cultură, contactul are loc, în primul rând, la nivelul eului social, dar marea întâlnire se produce la nivelul eului creator, la nivelul operei.  Fără această întâlnire de adâncime, devii un simplu colecționar de fotografii făcute în preajma marilor oameni. Când am adăstat la Păltiniș, nu am simțit nevoia să-l rog pe Constantin Noica să facem o fotografie. Nu cred că m-ar fi refuzat, după atâtea ore petrecute împreună, dar simțeam, pe de o parte,  că eram prea neînsemnat față de prezența lui copleșitore, iar pe de altă parte, știam din Jurnal faptul că nu-i plăcea să fie fotografiat. Acum mă gândesc că este mai bine că nu am făcut acea poză, pentru că, în anul 2001, când am publicat eseul „Neodihnirea de ființă“, n-aș fi rezistat tentației de a așeza  fotografia pe coperta cărții, ca să arăt cine sunt! Cine sunt, de fapt? Sunt, vorba lui Nichita Stănescu, „o pată de sânge care vorbește“, care, aș adăuga,  mărturisește despre cei cu adevărat importanți din cultura română și universală, despre marile lor teme. Este mult, este puțin? Nu știu! 

– Vă mulțumesc foarte mult.

– Eu vă mulțumesc!

Aristotel Bunescu

Un gând despre „Scriitorul DAN IACOB: ,,Întâlnirea cu Noica mi-a marcat întreaga viață”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s