Una din marile descoperiri ale tristului an 2020, una din puținele sale bucurii este Ioana Suzana Tăutu, pictoriță de mare talent și om care scrie minunat.
Iată o dovadă clară în acest sens. Primiți deci un dar în luna cadourilor, decembrie 2020, în așteptarea sărbătorii nașterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos…
„Într-un anumit sens, ești mai bătrân când ești tânăr, și mai tânăr când ești bătrân.” Este un fragment dintr-un discurs al domnului Radu Beligan pe care l-am răsfoit zilele trecute. Mintea mi s-a oprit asupra acestor cuvinte un timp (îmi place să-mi creez singură probleme existențiale), și acum cred că trebuie să exteriorizez.
Se apropie sărbătoarea nașterii Domnului, și gândurile tuturor sunt către familie. Unii nu ne-am săturat de-ai noștri nici după acest an, în care am fost „forțați” să ne suportăm mai mult decât o făceam de obicei. Așadar, din nou în familie, doar pretextul e unul nou. Și parcă, de Crăciun, pentru cei mai înaintați în vârstă, toată sărbătoarea se trăiește mai calm, mai profund, mai liniștit. Parcă, de Crăciun, mai mult decât oricând, bunicii își așteaptă nepoții să le calce pragul, să-i colinde, pe scurt, pentru unii mai sensibili, să le strice calmul și liniștea. Pentru că noi suntem agitați și gălăgioși. Cei sub șapte ani au o explicație, restul nepoților, din altă categorie de vârstă, nu au.
De unde au atâta calm bunicii, și atâta seninătate?! Să ne lase să le agităm casa, fără ca ei să fie în vreun fel afectați de angoasa ce le trece pragul!? Iar dacă vreun adult încercat de nervi, ar da semne clare de spirit de biciuitor în grai, i se taie repede elanul: „Lasă-i, mamă, să se joace!”. De unde își iau medicamentele astea?! Cred că din „tinerețea” dobândită de experiență, din libertatea pe care o câștigi, odată cu înaintarea în vârstă, libertate ce constă în minte șlefuită, lipsită de povara societății, de nevoia de integrare și adaptare.
Bunicii recunosc, simt și trăiesc bucuria noului început, și cum altfel dacă nu alături de nepoți. Tare mi-aș dori să văd adulți oprindu-se în mijlocul aleii din parc, la vederea unei minunate și neasemuite buburuze, apoi să-i strige numele, să-și plece privirea spre calea ei, să o însoțească și să îi cânte zborul!… Sau, la prima ninsoare, să alerge afară cu limba scoasă, și să intre în jocul fulgilor… În schimb, mi-aș închipui bunici făcând asta, pe câțiva i-am și văzut. Timpul nu le mai cere nici goană, nici atenție spre lucruri „importante”, de fapt, efemere. Timpul pentru ei este binecuvântare. Și cred că atunci când ajungi să simți aceasta, de fapt, începi să trăiești, să întinerești. Chiar daca oasele scârțâie, iar dinții s-au împuținat (unii suntem, numeral vorbind, la mijlocul drumului și deja avem aceste caracteristici).
Când privești timpul ca pe un privilegiu, deja îți cunoști menirea, iar drumul dintre „a fi” și „a nu mai fi” este subliniat de ”ce rămâne”.
Ce rămâne de făcut?!
O vizită bunicilor!
Să o lăsăm pe autoare să se prezinte singură:
,,Numele meu este Tăutu Ioana Suzana, m-am născut pe meleaguri moldovenești, în județul Bacău, în primăvara anului 1986. Tânără și neliniștită, s-ar putea spune. Sunt un inginer cu studii universitare de masterat, nepracticant, un om dintr-o generație confuză, ce cu greu își găsește echilibrul. Cu toate acestea, părinții mi-au format principii strașnice, rezistente, ce-mi vor călăuzi mereu pașii vieții, iar omul de astăzi este investiția lor. Sunt fiică, soție, mamă, soră, fină, nașă, pentru puțini prietenă, și spunându-vă acestea, vă trasez exact delimitarea mea spațio-temporală și spirituală. În rest, mă consider un om simplu, care a realizat bucuria răsăritului și a ciripitului păsărilor din această lume a goanei, oprindu-mă astfel, din fuga mea”.
Gata. Textul s-a terminat aici. Ce mai putem spune?
Iată cum picrează doamna Tăutu:
Cu bine dragi prieteni!
Tuturor sănătate!
Aristotel Bunescu
APCS - Agentia de Presa Culturala si Sportiva 