Doamna IULIA GAGA ȘTEFAN vă invită în lumea miraculoasă a îngerilor

-Vă rugăm să vă prezentați, pentru cei care încă nu vă cunosc.

-Numele meu  actual este Iuliana Ștefan, însă majoritatea mă știu Iulia Gaga Ștefan pentru ca eu 25 de ani am purtat acest nume, iar în urma divorțului am revenit la numele meu de fată. Încă apropiații îmi spun Gaga, acesta fiind și numele meu ca artist, peste 200 de lucrări ale mele fiind semnate cu numele ” i Gaga „, copiii mei se numesc tot Gaga așa că legătura de familie cu numele acesta va exista întotdeauna …

Una dintre cele mai recente lucrări ale mele realizată pentru expoziția ” Grădina Moșescu ” poartă numele ” Roata timpului – viața nu trece , ci se prelungește ” …prin copii și urmași numele și spiritul familiei este dus mai departe …

Eu mă simt încă foarte legată de familia mea și de copii chiar dacă nu mai suntem împreună,  îmi place să cred intr-o familie neconvenţională , bazata pe încredere,  respect  și prietenie unde cei doi părinți își cresc și educa copiii frumos in pace și armonie,  alegând ceea ce este mai bun pentru copii , chiar și în lipsa unui act care sa-i țină legați. 

Rămân fana iubirii profunde, dar căreia nu-i trebuie o camera, un pat comun si-o hartie ca sa existe, ci doar niste emotii si trairi stabile si ametitoare…

Oamenii nu se pierd niciodată dacă îi ai în inimă. Poţi pierde prezenţa lor, vocea lor, parfumul lor. Dar ceea ce tu ai învăţat de la ei , ceea ce ați realizat împreună,  ceea ce ei ţi-au lăsat ţie, acelea nu ai să le pierzi niciodată…

-Pentru ce pictura și nu muzica?

-Am început sa desenez la trei ani direct pe lemn …. pe șifonierul părinților mei…Fac parte din „generația copiilor care au crescut cu cheia de gât ”  părinții mei foarte tineri fiind lucrau în schimburi , la uzinele FAUR,  adică mama mea fiind economist,  lucra dimineața până la ora 15 , iar tatăl meu fiind inginer ,  de la ora 15 pana seara pentru a ma putea îngriji pe mine .Totuși chiar și în acest mod eu rămâneam singura acasă o ora sau doua , timpul care era necesar părinților mei sa facă schimbul între ei și sa ajungă de la serviciu acasă.  În acest timp tatăl meu ma lasa dormind , insa eu m-am trezit mai devreme decât de obicei și am găsit pe noptiera un creion iar cel mai apropiat suport pentru desen a fost șifonierul unde eu vedeam în nervurile lemnului tot felul de personaje și forme pe care le-am desenat cu acel creion . Mama mea când s-a întors de la serviciu bineînțeles ca nu m-a felicitat pentru opera mea de artă,  insa eu eram foarte bucuroasă de rezultat … si văzând ca ea nu a fost încântată a doua zi actul de creație a continuat,  am luat buretele de vase îmbibat în apa și am spalat foarte bine șifonierul asa încât a ieși creionul chimic pe toată suprafata devenind violet , iar mama mea a fost din nou surprinsă de noua mea operă,  motiv pentru care a fost tristă un timp ca i-am stricat frumusețe de mobilă…

Asa îmi amintesc primele mele încercări de creație,  apoi am desenat și pictat de când ma știu în toate tehnicile posibile și pe toate suprafețele…

Muzica am iubit-o dintotdeauna,  am avut un pian în casa din copilărie , însă  recitalurile de pian au fost susținute de fiica mea Gaga Giulia Mara,  timp de 25 de ani cât timp a locuit cu noi .Ea a făcut liceul de muzică și a studiat pianul timp de 16 ani , cu recitaluri internaționale la Strasbourg , Paris,  Roma și nenumărate premii 1 la concursuri naționale și internaționale.

-O temă predilectă în ultimii ani – îngerii. Pentru ce anume îngerii?

-Sunt un creator de aripi , un pictor care pune aripi personajelor sale, pentru că am ales sa vad și amplific frumosul și lumina din oameni și din tot ceea ce mă înconjoară.

Lucrurile există prin lumină. Vedem un lucru în măsura în care el reflectă lumina. Lucrurile peste care nu cade lumina nu le vedem și despre ele nu avem știință că există. Fiecare lucru are o putere diferită de a reflecta lumina. Obiectele mate o reflectă mai puțin, pe cînd obiectele lucioase o reflectă foarte bine, transformîndu-se ele însele în sursă de lumină.

Cel mai bun absorbant de lumină este aurul, de aceea îl regăsim în icoane – aurul este lumina materială. Pe acest principiu este făcut reflectorul, a cărui oglinzi amplifică lumina pe care o primesc. Lucrurile reflectă nu doar lumina, ci și culorile proprii.

Astfel obiectele alăturate aflate în aceeași lumină își împrumută fiecare din culorile sale. În pictură aceste blicuri colorate pe care și le împrumută obiectele alăturate se numesc reflexii. Un măr aflat lîngă un ceainic albastru va avea pe el umbre albastre și va vărsa la rîndul său din roșeața sa peste ceainic. Și oamenii devin văzuți în măsura în care se află în lumină, altfel noi vedem în ei doar reflexia întunericului lumii în care se află. Culorile noastre proprii cad peste cei din jur și noi primim din culorile lor.

De aceea oamenii se schimbă în funcție de anturaj deoarece culorile care cad peste ei sînt altele. Doar în lumina desăvîrșită devenim noi înșine, în lume fiind suma culorilor și a umbrelor. Totuși acest schimb este plăcut lui Dumnezeu, ca fiecare să-și cunoască măsura luminii. Unii sînt lemn, alții piatră, alții sticlă nevăzută care devine soare dacă îți schimbi unghiul de vedere. În măsura în care noi înșine primim lumina Dumnezeiască devenim reflectoare care o varsă peste ceilalți.

Atunci nu mai dăm din culoarea noastră omenească pentru a-l face pe celălalt mai asemenea nouă, ci dăruim Lumina care îl face pe celălalt să devină el însuși – chip și asemănare a Celui ce este El însuși Lumină.

Domnul Profesor Cojocaru Vergil Cover a spus despre mine în revista ” Cronica Timpului ” care a plecat la Paris la Muzeul Luvru :  ” Pictorița Iulia Gaga Ștefan este ambasador  trimis de Dumnezeu,  de la Ambasada Pământenilor Din Cer , că să înfrumusețeze viața oamenilor,  sa-i facă mai buni și prețioși ” , iar eu simt că aceasta este misiunea mea .

-Ce ne puteți spune despre dumneavoastră dincolo de dimensiunea artistica?

-Sunt dintre oamenii care au învățat să moară trăind…

Nu știți cum e asta? Păi să vă spun eu… Să lași să te doară atât de tare viața și oamenii, încât, când te rănesc, să simți cum ți se umple sufletul de cenușă pâna la refuz. Cenușa aia înseamnă un fragment de moarte o parte din tine care se pierde lăsând în urmă un gol existențial. Când încrederea și speranța îți sunt făcute cenușă, treci printr-o moarte a spiritului. Și dincolo de literatură și pictură în lumea lacrimilor adevărate, să știi să plângi până ți se stinge focul din aripi. Nu pentru că ar avea vreun sens într-o lume în care sensul înseamnă puterea din nepăsare, ci doar pentru că nu știi altfel, pentru că așa strâmb te-a croit cineva când te-ai născut. Iar când durerea trece dincolo de marginea limitelor omenești, în prăbușirea aia înspre haos, să rămâi mai om decât sunt mulți alții dintre cei care se socotesc puternici doar pentru că nu le pasă.

Nu trăim într-o lume în care să-i pese cu adevărat cuiva de sufletul celuilalt. Oamenii uită, calcă peste tine dacă se întâmplă să stai in vreun fel în calea intereselor lor, își iau hălci zdravene din sufletul tău dacă le pot fi folositoare la un moment dat și trec mai departe pierduți într-o cruzime de care nici măcar nu mai sunt conștienți. Mai sunt doar puțini nechibzuiți care au învățat să moară în numele iubirii, în numele umanității, în numele sincerității. Oamenii ăștia cu sufletul plin de fluturi, defecții aștia care-au învățat să zâmbească de dragul celorlalți chiar și când sunt sfâșiați pe dinăuntru, sunt cei care mai aduc puțină magie peste lumea seacă în care trăim. Inutilii aștia se întâmplă să scoată din tine pentru o clipă tot ce ai mai bun, să te facă să-ți amintești cum erai odată. Sau cum ai fi putut fi.

Nebunii ăștia care se risipesc în ceilalți murind câte puțin cu fiecare dezamăgire, cu fiecare bătaie de inimă pe care n-o aude nimeni, sunt luminoși și umani și buni și calzi. Dar mai e ceva de spus despre viața lor de nimic – este …atât de frumoasă! Pentru că, în trecerea lor inutilă, îi fac pe ceilalți să se întâlnească pentru o clipă, cu ei înșiși, cu partea cea mai frumoasă din sufletul Pentru că, atunci când lumea se sufocă sub povara indiferenței, vine câte-un … nimic din asta muritor de serviciu, gata să-și pună sufletul chezaș doar ca să te convingă că iubirea există, că dăruirea de sine există. Și poate treci pe lângă el în grabă fără să-ți pese, poate râzi de nebunia lui , – însă cântecul pe care îl cântă, îți va răsuna uneori în urechi ca un dor de tărmul pe care nu-l vei atinge niciodată.

Pentru că, unii trăind, nu-s în stare să aducă atâta bucurie pe cât aduc stingându-se încet… oamenii ăștia născuți dintr-o aripă de suflet. Și se repară singuri, își peticesc sufletul, zâmbesc și o iau de la capăt în lupta lor cu morile de vânt ale existenței, pentru că de povara lor nu se mai fac bine până la capătul timpului

-Unde va vedeți peste 10 ani?

-Trebuie să avem răbdare, pentru că Dumnezeu trăiește în veșnicie și lucrează în veșnicie. Ne grăbim să vedem totul împlinit cât ai bate din palme, pentru că viața noastră se scurge rapid. Suntem aici doar pentru o scurtă vreme din veșnicie și apoi ce se întâmplă? Am terminat cu această viață.

Dar Dumnezeu lucrează în veșnicie și din această cauză s-ar putea să cerem ceva azi  și să-l primim peste 30 de ani! În acest fel, ușor-ușor dobândim experiență și, în final, într-o zi, nu mai dorim și nu mai cerem nimic. Pentru că El știe ce, unde, dacă și când ne va da acel lucru. Așa că trebuie să rămânem liniștiți și să nu ne agităm. Unii vor spune că suntem indiferenți, apatici, impasibili. Dar acest lucru nu este adevărat. Noi pur și simplu mergem în ritmul lui Dumnezeu și conform voii Sale. Acesta este motivul pentru care nu trebuie sa ne impacientăm.

Cu mulți ani în urmă, mă nelinișteam. Ce se va întâmpla? Cum voi face asta? Când voi merge acolo? Apoi, am avut mândria de a ști care va fi rezultatul muncii mele… Va fi criticată? Va fi aprobată? Eram îngrijorată și așteptam cu nerăbdare să aflu. Acum nu mai simt nimic de genul acesta! Pur și simplu stau liniștită și aștept să se facă voia Lui în viața mea – în fiecare zi.

În fiecare dimineață îmi pun semnătura în partea de jos a noii pânze – semnez „cec alb” pentru Domnul…

-Va mulțumim mult. La final vă rog să transmiteți un mesaj pentru cei care va admiră necondiționat.

-Acum, la anii aceștia, pot vorbi liniștită despre admirație și iubire fără ca să mă tem de ce zic oamenii.

Cu siguranță există întotdeauna cineva care ne iubește printre scândurile gardului. Molcom, tăcut, necunoscut. Este un fel al lui Dumnezeu de a ne spune că nu ne-am născut degeaba.

Mă simt ca o bătrână de o sută treizeci de ani care nu se mai teme de nimic. In același timp simt cum în inimă bate fetița rebelă ca pământul reavăn de lângă casa părinților. Tânără și nesătulă.

Dacă există perioadă în viața asta în care m-am simțit cu adevărat iubită și apreciată  , este acum la maturitate. Și nu de oameni pe care îi cunosc. Acolo dragostea este unitate de măsură cumva. Clară și certă. 

Am tot timpul senzația că cineva, ascuns și neștiut de nimeni mă urmărește și mă iubește. Fără voia lui și fără voia mea. Din voia lui Dumnezeu. In ritmul acestei răsuflări trăiesc. Simt inima care bate pentru mine fara ca eu să știu.

Sunt acum suficient de matura că să înțeleg că aceasta este o poveste și nu este neapărat adevărată și suficient de tânără ca să zic că eu știu că este adevărat și nu poate nimeni să îmi demonstreze inversul.

Sunt suficient de sălbatică și liberă de constrângerea anilor ca sa pot recunoaște pentru mine. Toate căutările au fost dintotdeauna pentru acel cineva, care a stat după gard și m-a iubit. Molcom și în taină. Și acel cineva trebuie să rămână misterul nenăscut. Altfel se risipește mitul eternei iubiri și murim.

Este cea mai intensă și mare umbră. Cea în care îl pui pe Dumnezeu după gard și crezi că e om care te iubește în taină.

Este Om care te iubește în tine. Aici. Nu în față și nu în spate și nici macar ascuns în copac. Este inima ta care bate pentru că ai fost născut. Acesta este gardul cel mai mare. Nașterea ta. După ea – Dumnezeu te mângâie in fiecare zi. Fiecare moment.

Pentru că după gardul acesta al nașterii există libertatea dragostei care nu cade niciodată.

xxx

Aici se termină dialogul nostru. Impresionant!

Galerie de lucrări:

Aristotel Bunescu

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s