DOAMNA SANDA – GABRIELA TALABĂ, PICTORUL SCRIITOR – EPISODUL 3,  1980 ȘI CEVA

Un zâmbet pentru fiecare

Continuăm, cu mare bucurie, prezentarea textelor primite de la un artist aparte. Adică pictează frumos, scrie seducător.

Pentru astăzi, aveți la dispoziția dumneavoastră episodul cu numărul 3 și intitulat…

1980 și ceva

             Povestea mea poate fi și a ta sau a orișicui….                                                         

  Toată noaptea a nins. Până să se ivească zorile dimineții în casele oamenilor sună ceasurile deșteptătoare. Fiecare sare din așternutul propriu fără să uite să se întindă ca pisica din toate încheieturile și să mai și caște între timp. Pentru unii, noaptea a fost bună. Au dormit la căldura sobelor din casele lor. Sunt norocoșii care locuiesc la curte. Pentru alții, este greu să spun cât a fost de bună, noaptea. Căci dacă unii locuiau la curte, alții locuiau la bloc. Pe la 1980 și ceva să locuiești iarna la bloc in București, era cam departe de a fi o mare plăcere și chiar mai mult de atât. Dacă cei de la curte se ridicau din pat și căscând și întinzându-se, cei de la bloc se ridicau din pat anchilozați de frig și zgribuliți. Pentru ei ridicarea din pat era un adevărat coșmar. Era coșmarul frigului din fiecare zi și noapte de iarnă. Cam greu să se bucure de feeria și farmecul iernii. Statul făcea economie. Făcea economie la carne și la alimente de tot felul. Făcea economie la gaze, la curentul electric, la apă. La apa rece. La apa caldă. La privitul la televizor. Da. Trăiau fără să se uite la televizor deși aveau televizoare în case. Însă erau de decor, fără programe. Și ca să își ocupe timpul  oamenii citeau. Și chiar citeau foarte mult. Era un lucru bun cititul ăsta, însă fără să țină de cald oaselor. Oasele tinere erau mai rezistente însă,  pe cele bătrâne  frigul le pătrundea și reumatismul era la el acasă având  bagajul plin de dureri. În cele din urmă și cei dormiți în frig și cei dormiți la căldură își îmbracă paltoanele, cojoacele sau șubele, de la caz la caz, deschid ușile caselor sau blocurilor gata să ia cu asalt drumul către serviciu. Însă ce să vezi. Mai toți au rămas în praguri uimiți. În întunericul dimineții se vedeau ditamai nămeții. Aproape să intre peste ei în case în momentul în care au deschis ușile. Ferestrele erau acoperite și până și gardurile erau acoperite de nămeții de zăpadă. Străzile …..Păi ca să ajungă pe stradă, trebuia întâi făcută potecă în curte sau în fața blocului. Așa că oamenii și-au pus mănușile, și-au acoperit nasurile cu fulare și frunțile cu căciuli, și-au luat lopețile sau cazmalele sau fiecare ce avea la îndemână și au trecut la treabă. Sigur, știm cu toții cum sunt diminețile de iarnă. Albul fosforescent al zăpezii strălucește în întuneric. Copacii stau cu stoicism cu haina grea de omăt, pe umeri. Pare că le este greu, dar în același timp pare că le și place. Cablurile electrice atârnă aproape de pământ sub greutatea zăpezii. Oamenii respiră  în fulare iar gerul face chiciură pe ele. Dacă scot nasul din fular li se lipesc nările. Obrajii s-au înroșit și chiar s-au învinețit  la câte unii, datorită gerului. În timp ce suflau sub povara efortului, aerul cald al respirației se vedea ca un abur albăstrui în lumina dată de zăpadă. Zăpadă care înghețată , scârțâia sub tălpile lor. Primul sunet în liniștea dimineții era cel făcut de zăpada aruncată din lopată peste zăpada așternută. Mă gândesc cu ce să-l asemăn!?! Parcă zgomotul seamănă cu cel al unui sac aruncat peste alt sac. Buf…Buf…Buff…Și tot așa. Buff, întâi la o casă. Buff la două. Buff la din ce în ce mai multe. Parcă era un concert al curățatului zăpezii. Dimineața, încă înainte de apariția zorilor, viața a început să se anime. Oamenii, umăr la umăr se luptau cu troienele pentru a-și croi drum către serviciu. Potecile către străzile și șoselele pe care ar fi circulat transportul în comun erau acum aranjate. Și-au înhățat în fugă gențile cu pachețelul și au dat iama către stațiile de tramvaie, autobuze, troleibuze și ce mai era atunci. Mii de salariați doreau să se îndrepte către locurile lor de muncă. Așteptau înfrigurați  de minute bune în stații. Deși de regulă mijloacele de transport în comun erau supra aglomerate, tot știau că aveau cu ce merge la serviciu. Acum ceva se întâmplă. Lipsea cu desăvârșire orice fel de vehicul. Începuseră să înghețe și își loveau ghetele sau cizmele unele de altele. Unii își suflau în pumnii și își frecau mâinile. Alții se loveau cu palmele pe exteriorul brațelor pentru a se încălzii. Alții jucau bătuta pe loc de frig. Începuseră să fie îngrijorați. Vor întârzia la muncă. Ca la un semn lumea se pune în mișcare. S-a răspândit, fără a se știi de unde zvonul că tramvaiele, autobuzele, troleibuzele sunt înțepenite în depouri sub nămeții de zăpadă. Le-a rămas un singur lucru de făcut…să meargă pe jos până la fabricile, întreprinderile și uzinele în care lucrau. Dacă ar fi existat drone și ar fi filmat din aer, astăzi am fi avut drept mărturie acele imagini. Puhoaie de oameni mergeau direct pe șosele. Se revărsau ca râurile atât pe trotuare, cât și pe carosabil în toate direcțiile Bucureștiului. Mai mult pe carosabil, că trotuarele încă erau sub nămeții. Și șosele erau sub nămeții, însă era loc mai mult pentru deplasarea lor. Unii mergeau cu capul între umerii și mâinile îndesate în buzunare, cu pasul grăbit. Alții mergeau în grupuri mai mici ținându-se unii de alții. În întunericul mut și rece al dimineții geroase de iarnă pe străzile din București oamenii se deplasau în grupuri mari. S-au grupat în funcție de direcția în care trebuiau să ajungă, pentru că orașul mare era plin de fabrici, uzine, instituții și tot felul de întreprinderi în care lucrau mii de oameni. La început au pornit la drum preocupați că vor întârzia la locurile lor de muncă. Mergeau tăcuți și grăbiți. În liniștea dimineții, încă întunecată se auzeau doar scârțâiturile pe care le făceau pașii lor pe zăpadă. Erau ca o muzică. Încet, încet, supărarea că vor străbate atâta amar de drum pe jos începe să se risipească. Deșii situația era neplăcută, ba chiar total neplăcută, culmea, oamenii începeau să râdă și să se amuze. Mai alunecau. Mai cădeau. Se mai sprijineau unii de alții. Se mai ridicau de pe jos unii pe alții. Ba se mai și jucau punându-și piedică unii altora. Se mai îmbrânceau în zăpadă. Se mai dădeau pe gheață. Parcă erau copii. Veseli și zglobii. Și parcă mergeau la distracție în loc de muncă. Deșii unii aveau kilometrii de mers pe jos, totul începuse să pară o joacă. Cele mai gălăgioase erau femeile, bineînțeles. Glasurile și râsetele lor  spărgeau aerul înghețat al Bucureștiului. Au uitat și de frigul din case. Și de toate lipsurile pe care le aveau. Acum erau preocupați ca printre troienele de zăpadă depuse peste noapte, să ajungă cât mai repede la muncă. Fără să se vaite și fără să se plângă, oamenii se străduiau să ajungă la serviciu. Erau schimbul unu. Mulți dintre ei trebuiau să îi schimbe pe cei care fuseseră schimbul trei și erau obosiți și nedormiți. Într-un final, ajunge fiecare la locul său de muncă. Acolo unde își schimbau colegii, erau întrebați ce au pățit de au ajuns așa târziu. Mai toți făceau caz de situație și de puterea iernii. Se poate pune cineva cu iarna și apucăturile ei?  Concluzionau că asta este…Și în timp ce unii începeau lucru, alții îl părăseau și se pregăteau pentru mersul spre casă. Puțin mai norocoși decât colegii lor care au venit la serviciu mergând prin troiene, kilometri pe jos, ei vor merge la întoarcerea acasă cu tramvaiul sau troleul sau autobuzul. Desigur că înghesuiți, că și la astea se făcea economie. Că doar era vorba de combustibil. Trebuia și ăsta economisit. Și uite așa, mulții dintre ei se întorceau la frigul din case. La serviciu era bine. În fabrică era cald. Motoarele, utilajele, instalațiile degajau căldură. Și erau mulți. Munceau, glumeau, trăiau cu toate lipsurile și neajunsurile bucurâdu-se de ce aveau. Se aveau unii pe alții și asta le era destul ca să fie fericiți. Pe la 1980 și ceva a fost o iarnă grea. Și cu toate astea oamenii aveau puterea să râdă și să se bucure în ciuda tuturor lipsurilor și neajunsurilor lor.

Povestea lor poate fi a orișicui și ea este despre …..Știți ….Vă las pe voi să spuneți despre ce este…

Aici se termină episodul 3.

După ce am citit cu interes, rememorând anii evocați cu talent, suntem, evident, curioși ce va cuprinde episodul numărul 4. În mod sigur, ceva interesant.

Ca de obicei, înainte de despărțirea vremelnică, iată și niște tablouri semnate de scriitoarea noastră.

Un admirator,

Aristotel Bunescu                                                

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s