Relatarea amintirilor merge mai departe, în episodul numărul 4, din serialul semnat de Doamna SANDA – GABRIELA TALABĂ. Un adevărat pictor scriitor ne oferă nu numai bucuria culorilor, dar și cea a cuvintelor înșiruite cu har.
Învingătoarea
Povestea, poate fi povestea orișicui și este despre a învinge.
În timp ce mașina rula pe șosea înspre clinică, femeia se gândea la cum are să facă față examinării de imagistică și la rezultatul pe care are să îl primească după aceea. Se gândea că are teamă de spații mici și înghesuite. Ca să facă analiza RMN, însemna să își învingă această teamă. Mașina oprește în fața clinicii. Femeia coboară, intră în clinică și se oprește la recepție unde prezintă documentele necesare pentru examinare. Încheiată această procedură, este rugată să aștepte în fața unei uși. Așteptarea este de scurtă durată. Un tânăr asistent drăguț ca înfățișare și foarte amabil, zâmbindu-i, o invită într-o cameră. Acolo îi arată un vestiar unde să își lase hainele și să îmbrace un halat de unică folosință și să își schimbe încălțămintea cu papuci de unică folosință. Odată schimbată, tânărul asistent, înalt, cu chip luminos și plăcut, cu vorba blândă și caldă, îi pune femeii întrebări în timp ce completează câteva hârtii medicale. Calmul și seninătatea tânărului bărbat o fac pe femeie să fie un pic mai relaxată. Bărbatul îi fixează pe mână o branulă. Odată fixată, acesta injectează un medicament care, îi spune el, reduce presiunea sangvină. Deși ea încerca să se arate curajoasă, el i-a observat agitația. Se vedea vena jugulară pulsând puternic și obrajii îmbujorați de emoție. La aproximativ un minut după administrarea medicamentului este introdusă în camera de examinare RMN. Este rugată să se întindă cu fața în sus pe un pat mobil. Asistentul începe să o conecteze la aparatul RMN cu tot felul de cabluri. Imediat ce a terminat pregătirea pentru examinare îi dă femeii câteva amănunte despre ce are să se întâmple și iese din cameră. Și iat-o singură. Este ea și cu bătălia ei. Bătălia cu claustrofobia. Este o bătălie din care și-a promis să iasă învingătoare. Masa mobilă se mișcă înspre interiorul aparatului și astfel este introdusă în tub. Poate știți, examenul RMN presupune introducerea persoanei propuse spre examinare într-un tub. Am să trec peste ce presupune detalii tehnice vizavi de aparat. Sigur marea majoritate le cunoașteți. Mai bine să vedem cum se descurcă pacienta noastră. În timp ce masa mobilă intră în tub, inima femeii bate cu putere. Aproape că și-o simte în gât. Încearcă să se concentreze pe respirație. Trage adânc aer pe nas, îl duce până în abdomen, îl aduce apoi în piept, reține aerul în cutia toracică câteva secunde apoi îl elimină pe gură ca într-un șuierat. Face acest exercițiu de câteva ori și concentrată fiind pe acest lucru se relaxează. Acum bătăile inimii s-au domolit. Aparatul a început să lucreze. A început examinarea. Zgomote sacadate ca de picamăr se aud de jurul împrejurul ei. Ține ochii închiși și ascultă. Deodată se aude un click și imediat o voce care îi spune să tragă aer în piept și să îl țină. Sună ca o comandă. Execută comanda. După câteva secunde iar se aude clikul și vocea care îi spune să dea aerul afară. Comenzile se succed, crede ea la intervale regulate de timp apoi, se opresc. Cât timp se opresc comenzile, se simte singură. Își dă seama că acolo în tub, cu ochii închiși, pentru că de teamă așa și-a propus să îi țină, este doar ea cu ea și cu gândurile ei. Aparatul produce tot felul de sunete. La un moment dat s-a gândit că este într-o navă spațială. Timpul se scurge. Simte un aer rece ca de ventilator care o lovește în partea stângă a capului. O cam deranjează. Totuși îi oferă o stare de liniște. Chiar dacă este blocată acolo, are aer. Pentru o fracțiune de secundă a deschis ochii, a văzut peretele întunecat al tubului dar și o dâră de lumină ce răzbate de undeva din cameră. A închis ochii iarăși și se încurajează singură. „Dacă vrei să afli că ești sănătoasă ai să stai aici. Ai să îți învingi fricile și ai să reziști până la final. Altfel pierzi banii plătiți pentru investigație fără să afli vreodată rezultatul”. Își spune că pierde banii pentru că examinarea costă destul de mult. Bine asta mai era și ca o glumă în capul ei dar în același timp și un mare adevăr. Și din nou se aude clikul și sunt reluate comenzile de respirație. Conștiincioasă și ascultătoare execută ce i se cere. Apoi iar liniște. Ea cu ea cu aparatul și cu timpul care parcă stă pe loc. Stând cu ochii închiși și ascultând zgomotele făcute de aparat, gândurile se succed în mintea ei unele peste altele. Vorbește ea cu ea. Vorbește ea cu ea chiar despre ea. Știe despre eul interior, știe despre ego, știe despre controlul gândurilor, despre cum își poate omul îndeplini dorințe și își spune că deși știe toate astea de multe ori a lăsat negura gândurilor să îi umple mintea și sufletul. Și iar simte cum încearcă să o cuprindă panica. Se mobilizează și reîncepe să fie atentă la respirație. După câteva secunde de concentrare pe respirație se liniștește și se mustră singură pentru faptul că lasă temerile și panica să pună stăpânire pe ea. Aparatul își face treaba în continuare. Și mintea ei își face treaba în continuare. La un moment dat își spune chiar că omul este o creație uimitoare și se întreabă câți suntem într-unul singur. Adică cum vine asta, să vorbească ea cu ea despre ea? Să își dea sfaturi, să se mustre, să se corecteze, să fie propriul ei mentor sau profesor sau observator sau să vină să își tragă palme peste ochi. Calculează că este de ceva timp în tub. Spatele începe să îi amorțească și începe să își miște degetele de la mâini și de la picioare. Își spune că așa se întâmplă când ai ceva greu de făcut, timpul se scurge încet. Că deși trec doar cinci minute, omului i se pare că a trecut un veac. Și țac, țac, țac aparatul continuă examinarea. Sunete de tot felul se succed ritmic sau haotic în jurul ei. Unele dintre ele o fac să se simtă aruncată într-un mare univers albastru plin de stele. Surâde în sinea ei și își spune că a luat-o razna pe câmpii. Pentru o perioadă comenzile de respirație au încetat. Se aud doar zgomotele făcute de aparat. Cu ochii închiși se desprinde de lume și de zgomote și de gânduri și de tot. Se concentrează doar pe respirație și încearcă să aducă în toată ființa ei pacea și liniștea interioară. Dorește să se elibereze de gânduri, de temeri, de îndoieli, de nesiguranță și incertitudini. Dorește să se abandoneze cu credință în voia lui Dumnezeu. Și își ascultă respirația liniștită. Inspiră. Expiră. Inspiră. Expiră. O liniște binefăcătoare îi cuprinde ființa cum asemeni căldura cuprinde un trup înfrigurat. A încetat să se mai gândească la timp. Acum stă liniștită și calmă. „Cu Dumnezeu înainte” își spune. „Și dacă mă agit și mă precipit, ce câștig? Să fiu calmă și liniștită este mai relaxant și fizic și psihic. Spui că ești credincioasă?” își zice. „Atunci fii. Știi destul de bine că, acolo unde există credință, frica este fără loc”, își zice mai departe și mult mai liniștită decât la momentul în care a intrat în aparat, așteaptă ca examinarea să se desfășoare în voie până la sfârșit. Și uite așa respiră calmă și senină. Se surprinde chiar zâmbind. Acum s-a abandonat și a lăsat îndârjirea temerilor deoparte. Simte cum crește în ea forța aia interioară despre care citise și auzise mereu. Aude aparatul cum lucrează în continuare și ea stă acolo fără frică și chiar a deschis și ochii. Zâmbește. Uraaaaa! Chiar reușește. Tot bucurându-se de succesul ei, deodată aparatul se oprește. Tânărul și chipeșul asistent intră în sala aparatului, apasă pe un buton și masa mobilă iese din tub cu pacienta noastră. În timp ce o deconectează de la aparat asistentul o felicită pentru că a fost foarte cuminte și chiar a executat foarte bine comenzile primite. De curiozitate l-a întrebat cât timp a durat examinarea la care tânărul îi spune că o oră și jumătate. Femeia a rămas efectiv uimită. Asta da performanță. Chiar a reușit să își învingă teama, să învingă claustrofobia. Este atât de fericită că și tânărul asistent se bucură pentru ea. Dacă în momentul intrări în clinică inima îi era bântuită de teamă, în acest moment inima ei este plină de încredere și fericire. Asistentul o îndrumă să se schimbe și să aștepte câteva minute ca să primească filmul și cd-ul examinării. Femeia se conformează bucuroasă. Fără să treacă prea mult timp, primește rezultatele cu toate urările de bine și de sănătate din partea amabilului asistent. Iese pe ușa camerei de examinare bucuroasă, chiar fericită. Pe hol așteptau așa cum și ea așteptase, alți oameni să intre la examinare. Unii îi admirau chipul zâmbitor și luminos. Ea este departe de a-și da seama că zâmbește. Și zâmbește pe bună dreptate. A ieșit învingătoare din bătălia cu ea însăși, cu temerile ei și cu claustrofobia. Unde mai pui că este și convinsă că examinarea are un rezultata bun, chiar foarte bun. În sinea ei îi mulțumește lui Dumnezeu pentru toate încercările și pentru toate reușitele ei. Acum mai mult ca oricând este convinsă de puterea credinței și că totul este posibil dacă îți dorești cu adevărat. Merge la recepție. Lumina bucuriei ei parcă se transmite și celor din jur. Domnișoara de la recepție îi încasează banii pentru examinare și la rândul ei îi transmite toate cele bune și multă sănătate. În momentul în care a intrat în clinică parcă avea o povară pe umeri și în suflet. Acum, pleacă de aici ușurată de orice povară. Iese pe ușa clinicii o altă persoană care începe o altă viață. Viața fără limite. Mașina care a adus-o la clinică rulează acum spre casă cu o femeie mai puternică. Cu o femeie fără temeri. Cu o femeie care a învățat că poate fi liniște și pace în sufletul ei. Iar aceasta…..aceasta a fost o poveste. O poveste care poate fi a oricărei persoane învingătoare.
Final.
Acesta a fost textul primit la redacția agenției de presă. Acum să vedem și ce pictează invitata noastră.
Felicitări!
Aristotel Bunescu
APCS - Agentia de Presa Culturala si Sportiva 