Dimineața, la ora 6, când am citit pe internet știrea despre atentatul de la Nara, am fost șocat. Mi-am amintit privirea caldă și inteligentă a fostului premier nipon, Shinzo Abe. M-am grăbit să le scriu pe e-mail actualului ambasador japonez de la București, Hiroshi Ueda, și fostului ambasador Hitoshi Noda, cât suntem de zdruncinați de vestea privind mârșavul atentat la viața fostului și că ne rugăm pentru viața lui.
După câteva ore, când s-a confirmat decesul, am revenit cu profundele condoleanțe la pierderea unuia din cei mai curajoși și mai proeminenți lideri pe care i-am cunoscut în viața mea.
Răspunsul fostului ambasador, Noda, a venit prompt: „am să-i transmit mesajul ministrului de externe, Hayashi. Fostul Prim Ministru Shinzo Abe a încetat din viață câteva minute după ora 8 GMT, astăzi, 8 iulie”.
Chiar și acum, când scriu, am tragicul sentiment că mi-a murit cineva drag, din familie.
Acum, când toate televiziunile (ceva mai puțin CGTN) sunt cu ochii pe Tokyo și Nara, când toată lumea vorbește de Shinzo Abe, îmi este greu să scriu ceva original. De aceea, voi încerca să mă rezum la câteva impresii mai personale și la unele momente din viața fostului premier care m-au impresionat mai mult, în perioada mandatului meu în Japonia.
Abe a preluat mandatul de șef al executivului nipon într-un moment tensionat în relația Japonia – China. Era la nouă luni după sosirea mea la Tokyo și după un episod fără precedent privind disputatele insule Senkaku.
Pe scurt, în toamna lui 2012, predecesorul lui Abe la cârma guvernului, Yoshihiko Noda, cumpărase insulele Senkaku de la proprietarul japonez, după ce fostul guvernator al Capitalei, Shintaro Ishihara, anunțase că a făcut colectă și va cumpăra el insulele, urmând să le facă locuibile și să pretindă ape teritoriale în jur. Decizia lui Noda, deși nu a schimbat statutul stâncilor, a stârnit un val de proteste în China, țară care își revendică insulele sub numele Diaoyu. Problema fostului proprietar era că tot mai des pescarii chinezi îi vizitau insulele. Shinzo Abe avea datoria să „repare” oarecum relația cu China. Cât a reușit?
În primul său mandat de premier promisese să modifice Constituția, care, prin articolul 9,interzice Japoniei să dețină armată. Obiectivul l-a reluat și în al doilea mandat, cel mai lung din istoria vreunui premier japonez (2012 – 2020).
Pe această temă, personalitatea lui Abe nu a fost scutită de fervente critici, probă a democraţiei funcţionale şi a libertăţii de exprimare. La Clubul Corespondenţilor Străini de Presă am experimentat o astfel de probă, în 27 iunie 2014, însăşi tema incitând la critici: „Constituţia –tentativă de lovitură de stat legală a lui Shinzo Abe?” Contribuţiile parlamentarului Seiichiro
Murakami şi ale profesorului cercetător Narushike Michishita, director la Graduate Institute for Policy Studies, au produs rumoare în sală. Tema continuă și astăzi să producă dezbateri aprinse.
Pe mine, ca economist de profesie, cel mai mult m-a impresionat programul său economic, supranumit „Abenomics”. Pe 19 aprilie 2013 l-am audiat la Clubul de Presă din Tokyo, unde și-a expus acest program. Menit să scoată ţara din deflaţia cronică, programul, cu trimitere la „Reaganomics”, se alimenta din legenda populară a lui Mori Motonari cu pilda cătrecei trei fii ai săi. Chemându-i pe rând cu câte o săgeată de arc, le-a frânt pe fiecare cu uşurinţă.
Apoi, chemându-i împreună cu alte trei săgeţi, i-a îndemnat să le lege între ele, iar când a încercat să le frângă nu a mai reuşit. Iată, forţa reunită! Tot la fel, cele trei „săgeţi” ale programului „Abenomics” aveau să reziste legate între ele, conchidea premierul. Unii îl numesc și acum „unificatorul oceanelor”, pentru faptul că a conceput dialogul de securitate QUAD, așa zisa cvadrilaterală Australia, India, Japonia, SUA, considerată cea mai mare realizare a sa, ca politician.
Despre România, își amintea că în anul 1983, l-a însoțit, în calitate de secretar personal, pe tatăl său, Shintaro Abe, ministru de externe la acea vreme, iar eu, de câte ori îl întâlneam, insistam că ar face istorie dacă ar efectua o vizită la noi în calitate de prim ministru.
Pe 10 iunie 2014, într-un expozeu la Dietă pe tema japonezilor răpiți în Coreea de Nord, premierul Abe a menționat cazul româncei Doina Bumbea, studentă dispărută în anii 70 în Italia și regăsită în Coreea comunistă. Suficient ca, la recepția care a urmat, să devin „vedeta” de care se interesau ceilalți ambasadori prezenți. Subiectul a fost abordat anul acela cu tenacitate de premier, care a reușit să inițieze o rundă de negocieri în Suedia, promițând relaxarea unor sancțiuni și oferirea de ajutor umanitar, în schimbul redeschiderii discuțiilor. Ca efect, Coreea de Nord a eliberat cinci din persoanele răpite.
O premieră s-a petrecut pe 28 aprilie 2015, când Abe s-a adresat, pentru prima dată în istorie, în calitate de premier nipon, camerelor reunite ale Congresului SUA, printr-un angajament la responsabilitate pentru pacea şi stabilitatea lumii. Presa se întreba retoric: oare Asia aude ce a spus Abe la Washington?
Între statele membre ale UE, opiniile despre Abe au cunoscut nuanţe diferite, mai ales în aşteptarea declaraţiei postbelice de la 15 august 2015, la 70 de ani după încheierea războiului mondial. La Washington, evitase o atitudine tranşantă: „Istoria este aspră. Ceea ce s-a făcut nu se mai poate desface.” În acelaşi timp, recunoştea: „Acţiunile noastre au adus suferinţă popoarelor Asiei”.
Îmi amintesc un moment delicat în relația bilaterală, când Bucureștiul dorea o întâlnire a premierului Ponta cu omologul nipon în Turcia, pe 29 octombrie 2013, la ceremonia de inaugurare a tunelului Marmaray. Am primit telefon de acasă, la Tokyo, noaptea la ora 2, cu câteva zile înainte, să intervin la MAE nipon, care punea sub semnul întrebării întrevederea, din lipsă de timp. Acasă era ora 8 seara. În cele din urmă, întâlnirea a avut loc, deși părea o „uvertură” nefericită la atât de râvnita vizită a premierului în România.
Din întâmplările concediului 2015 îmi amintesc una cu urmări pozitive. De la Tokyo trimisesem o invitaţie din partea premierului Shinzo Abe pentru preşedintele Iohannis, să participe la o cină în New York, în marja Adunării Generale a ONU, pentru sâmbătă, 26 septembrie 2015. Neprimind răspuns, am revenit și am reușit, în cele din urmă, să conving „Cotroceniul”.
Un alt episod plăcut pentru Ambasada noastră a avut loc exact pe 1 decembrie 2014, când doamna Akie Abe, soția premierului, m-a invitat la o ceremonie la care românul Ionuț Sandu era premiat pentru curajul cu care a salvat de la înec patru copii japonezi, sub ochii mulțimii de pe plajă. (Nota redacției – Iată o imagine de la acest eveniment)
*
Am multe amintiri legate de cel mai longeviv premier din istoria Japoniei, dar cuvintele mi se împotmolesc în indignarea ce mă cuprinde față de barbaria acelui act incredibil pentru Japonia, țara cea mai sigură din lume. Îmi este nespus de greu să cred că acest minunat om, Shinzo Abe, nu mai este printre noi. Extrem de dureros este să scriu sub impactul emoției, despre extraordinara șansă pe care am avut-o să-l cunosc. Îmi place să cred, cu argumente, că, dacă soarta nu ar fi fost atât de crudă, ar fi revenit la cârma guvernului nipon, chiar dacă aceasta ar fi însemnat o nouă încercare pentru sănătatea sa și pentru legislația niponă.
Cerniți, să-i dorim odihnă veșnică sufletului, păstrându-i o vie amintire, ca unul din marii lideri vizionari ai zilelor noastre.
RADU ȘERBAN
APCS - Agentia de Presa Culturala si Sportiva 