Motto: ,,A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta”. Nichita Stănescu.
Știu. Sunt foarte cunoscute aceste versuri. Dar, mie îmi răsună mereu în gând și mă gândesc la toți poeții lumii care au cântat, de-a lungul timpului acest anotimp al roadelor bogate.
Deși a fost o secetă îndelungată, să știți că roadele sunt impresionante.
Azi vrea să vă aduc în centrul atenției pe unul dintre creatorii fascinați de vremea frunzelor ruginii, a culesului din vii și livezi, din grădinile mai mari sau mai mici.
La culturile pe suprafețe mai mari, nu mă refer acum, îi las pe specialiștii în domeniu să se pronunțe.
Eu mă ocup, cu modestie, de poeți și pictori, de alți artiști.
Invitata noastră specială de astăzi este doamna Nicoleta Lupu.
Vă rezervăm bucuria de a prezenta câteva dintre poemele sale în cadrul următorului dialog lămuritor…
-Mă numesc Lupu Nicoleta, am 46 de ani, îmi place să scriu versuri, cu poezia m-am întâlnit la şcoală în clasele primare, citeam până seara târziu din George Coşbuc, sunt debutant, am început a scrie versuri în urmă cu puțin timp, publicând pe anumite grupuri.
Am publicat în revista ,, Inimă de român” condusă de domnul Sorin Dumitrache, revista ,, Amprentele sufletului” revistă internațională de cultură, artă şi literatură, condusă de doamna Eugenia Gavrilescu şi doamna Camelia Bot, revista ,, Luceafărul din vale” revistă de cultură şi artă, condusă de doamna Kessy- Ellys-Nicollas, recent am publicat câteva poezii în volumul 1 din antologia ,, cenaclul literar Stele căzătoare” condusă de doamna Doina Moritz, pe această cale țin să le mulțumesc cu recunoştință şi respect, atât lor cât şi cititorilor care m-au încurajat şi apreciat. Voi ataşa câteva din poeziile mele,
Toamnă
Opreşte toamnă frunzele căzute,
Din nucul care râde în ogradă,
Că-i bate vântul frunzele plăpânde
Pe prispa-n care ne jucam odată,
Cu soarele-n cosițe răvăşite,
Când măturam pridvorul meu cel drag,
Furam, din frunzele îngălbenite
Le aşezam pe-al casei mele prag,
Opreşte toamnă timpul pentr-o clipă,
Prin ramuri desfrunzite să alerg,
Zburând de-o fi, c-o singură aripă
Cu amintirea mamei să petrec,
Să o privesc aşa ca altă dată,
Cu chipul blând, cu fața luminată,
Cu grijile în sân, fără broboadă
S-o-mbrățişez, prin frunza ta uscată,
Să vină pentr-o clipă primăvara,
Cu zilele pe care le-am uitat,
Din pragul casei să ne strige mama
Acolo unde iarna a-nghețat.
Nostalgii de toamnă
Îmi zâmbeşte toamna-n codru, mângâiat de raze calde,
Când păşesc, călcâiul ară, printre frunzele uscate,
Din pământ se-aude glas de tăceri neascultate
Simfonie printre murmur de izvoare nesecate.
În văzduh, în zări albastre se zăreşte câti-un stol,
Apoi alte multe cârduri, împânzise cerul gol,
Pe deasupra casei noastre se rotesc, e ultim zbor
Lăsând frunza-ngălbenită, printre lacrimi care dor,
Îi privesc cum pier în zare, puncte mici, pictate-n nor,
Clipe lungi, dar trecătoare, peste gândul călător,
Mă călesc în anotimpuri, blestemând a vremii zbor
Şi mă las purtat de gânduri, şi mă las purtat de dor…
Privind floarea din fereastră, lângă cuibul rămas gol,
Privind zarea cea albastră, poate-a mai rămas vreun stol,
S-aud țipăt plâns de jale, răstignit în urma lor
Să mi-l cânte iarna-n tindă, peste-mi trupul muritor.
Când vine seara
Să povesteşti frumos de mine,
Când vei cina cu seara la apus,
Să-i spui c-am fost o lacrimă haina
Ce-a curs în noaptea fără tine,
Şi-n ziua fără tine a curs,
Veghind la neputința mea străină
N-a fost uşor să sufăr în ascuns,
Să-i spui c-am fost o jumătate bună,
Am poposit pe malul ei de lut,
Când am crezut că lumea se termină
Noian de dor am strâns în poarta serii,
La umbra unui palid asfințit,
Cu vântul care suflă-n buciumul durerii,
Mai sper să ne cuprindă un răsărit,
Cernând pe fața mea țărână
Să pâlpâi în lumina învierii.
E toamnă iar
În fiecare toamnă, cad frunzele mâhnite,
Învăluie din visuri, rămase netrăite,
Când se aştern tăceri pe chipul meu iubite
Privesc spre nicăieri, rostind din necuvinte.
Când pomii îşi plâng frunza, desprinsă de pe ram,
Şi zarea e cernită, iar eu nu te mai am,
Stă luna despletită cu razele în geam
Şi toate par menite, în vântul serii calm,
Se-aude peste noapte, cum frunze ruginite,
Le cerne toamna iute, prin morile cu site,
Într-un alai de nuntă, vin zorile grăbite
Iar inima tresare, că nu te am iubite,
Şi se-ntețeşte vântul, copacii se îndoaie,
Lăsând să plece frunza, cu stropii reci de ploaie,
Sub norii care plâng, genunchii se înmoaie
Mai ticăie în pieptu-mi, o minimă bătaie.
-Impresionant…Felicitări din inimă doamnă !
Aici se termină dialogul nostru.
Care este concluzia?
Am cunoscut un poet valoros, cu mare sensibilitate. Invitata noastră specială de astăzi și-a îndreptat atenția către unul dintre anotimpurile anului calendaristic. După câte o simt eu, ea poate să scrie cu mare ușurință și despre primăvară, vară, dar și despre iarnă. Putem obține astfel un posibil volum de poeme care se referă la anul în ansamblul său cu cele 4 anotimpuri.
Acum, onorabili cititori, pentru a da rotunjime acestui articol, vă propun să terminăm ala cum am început. Adică, rememorând versurile finale din poezia lui Nichita Stănescu.
,,Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare”.
Numai bine și frumos tuturor!
Aristotel Bunescu, directorul Agenției de Presă Culturală și Sportivă – A.P.C.S., membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România – U.Z.P.R.
APCS - Agentia de Presa Culturala si Sportiva 