ANNE MARIE BEJLIU – Fragment de dialog cu spiritul meu, Victor, clovnul din mine

Victor vrea acum să stea şi stă. În mâini are o oglindă ciudată, ca un inel cu marginea dinspre exterior puţin mai lată. Acolo este montată pe toată circumferinţa inelului o oglindă. El simte cum alunecă în ea încet încet, cum revin ca nişte cârpe colorate aruncate de niciunde, din toate costumele purtate de el de-a lungul timpului, în fiecare spectacol şi cum fiecare amintire a trecutul sau chiar a prezentului devenit trecut îi încropeşte altă şi altă costumaţie. Şi coiful acela caraghios, ţuguiat din creştet, deşi îl enervează, ştie că trebuie să-l poarte pentru a nu fi lovit de pietrele râului de gânduri şi el plin de cuvinte amăgitoare. Ba chiar şi-a croit un cozoroc în caz că praful metaforelor încropite de viaţă nu prea bine să nu-i strice machiajul din zâmbetul îngerului şi nasul acela roşu care la el este din aroma fragilor din pădurile prin care a trecut de multe ori, cu cei care veniseră prea fragili pentru lumea asta, să-i umple inima de culoarea şi esenţele tari ale iubirii, copiii lui cu ochi de căprioară, râsul din sunetul goarnelor fine ale tuturor îngerilor Domnului şi surâsul din roua cuvântului Domnului, rămasă pe frunzele destinului lui.

Dar ce tot spun aici! Destinul lui, destinul meu…

Victor, tu ştiai că atunci când cineva te întreabă ce este iubirea, de fapt prin el cântă glasul Domnului?

M-am gândit la trupul Domnului, la fluidul iubirii, la fluidul vieţii umplându-i trupul de pământean şi inima de zeu, la esenţele acelea tari de iubire pe care ni le dăruie neîncetat şi atunci am aşternut probabil prin forma cuvântului tău un răspuns…

Iubirea este singura manifestare a universului prin care atingem şi noi, oamenii, talpa Graalului.

Iubirea pământeană, din câte văd eu, cu rateurile de pe pământ, este simplu instrument sau un fel de mijloc de locomoţie spre talpa Graalului. Târziu de tot simţim parfumul esenţei fluidului pe care-l conţine…

Am simţit că ai râs, Victore.

– Da, am râs.

– Acum de ce taci? Hai, spune odată ce crezi şi tu!

– Nu spun. Eu doar voi lua o sferă luminoasă şi o voi lăsa să devină lichidă. Apoi îi dau drumul prin tine. Mă voi înveli cu ea, iar pe tine te frăgezesc un pic, să poţi scrie. Tu lasă să curgă totul şi nu te mai opinti în cuvinte. Vei vedea ce va creşte în curgerea asta şi te vei bucura. Trăieşte, draga mea, Bucuria!

Tac şi îl privesc sau îl percep oarecum frumos, chiar dacă acel chip văzut de mine cu ochii minţii, ai sufletului şi mai ales ai inimii se schimbă neîncetat şi în fracţiuni de gând sau de bătăi ale inimii în care schimbarea este în toi, el este deformat, chiar hâd, eu îl văd frumos…

Da, abia acum parcă nu îmi mai este frică de el. Am amânat prea mult să-I vorbesc. Prea mult l-am privit tăcând închipuindu-mi toate parascoveniile din lume despre ceea ce este, cum este, cum acţionează, iar el, el este un copil aparent fragil, care iubeşte jocul curat de care ei, copiii lui nu au avut parte decât prin el, tatăl şi mama deopotrivă.

**

Să cunoşti a evoca umbre într-o scenografie a apaticului, pare a fi o artă superbisimă. Şi asta mai ales când reuşeşti să le aduci în fibra iluzivă, mişcarea. Ele te cuprind graţios şi te copiază grosier, apoi filă cu filă te dezvelesc ţie însuţi, ca pe o păpuşă anemică trasă de infinite aţe invizibile care au un singur capăt: pumnul tău mereu strâns, pentru că a încerca să evadezi din braţele propriilor faţete ale personalităţii, pare a fi ceva abia gândit, abstract, dar un abstract fără forme, numai cu nuanţe acide sau bazice de trăiri. Emotiv din fire, încerci să intri la loc şi constaţi, după zeci de ani, că tu, de fapt, nici o clipă nu ai ieşit de acolo.

– Te doare, Victore, când spun asta?

– Da. Mă doare, dar nu strig. Uite că dispar o clipă din raza ta vizuală. Am de susţinut un spectacol cu multe, multe ziduri, prin care trec firesc bilele evadate din zâmbetul meu. Stai puţin să-mi gândesc întreaga acţiune, atitudinea. Tu încearcă să-mi imiţi măcar puţin, munca. Măcar puţin…

*

Câtă simpatie poate manifesta un clovn atunci când tu te rostogoleşti odată cu el în imaginar, apoi el te cuprinde în braţe, scoate uneori din coif câte o floare, te prinde iar şi iar în jocul lui. Imitaţie să-i fie acel dans, sau poate că tocmai dansul lui este dansul tău real printre toate câte trăieşti, cerni, analizezi, guşti, împuşti zilnic râzând/ plângând cu fiecare cuvânt căruia îi dai viaţă rostindu-l, scriindu-l, cerşindu-l neîncetat…?

*

Am intrat odată tiptil în umbra lui Victor. M-a prins, bineînţeles, dar nu înainte să-l văd cum îşi ridica braţele spre cer căutându-l, chiar dacă ştia că întreg cerul este în el şi-l hrăneşte.

Degeaba încerca să-mi explice că el îşi pregăteşte jongleriile. Privea mereu spre un punct care atunci îmi părea foarte ciudat pentru că dacă îl priveam cu cel de al treilea ochi părea un uriaş laborator alchimic, un spaţiu în care nici un pas nu se face decât cu inima, iar respiraţia este o metaforă complexă în care dacă nu eşti lucid te rătăceşti. Dacă îl priveam cu inima vedeam clar cum în mâinile lui Victor se întindea lejer un vas alchimic, iar pistilul era simpla dar complexa lui privire.

Am vrut să-l întreb ceva aproape imposibil de definit, de explicat în cuvinte, pentru ca mintea mea să pătrundă profund toate cotloanele sensurilor adevărului tainic al propriei mele fiinţe. Am tăcut şi l-am aşteptat să-şi termine călătoria.

Când a terminat m-a privit lung şi am simţit că mă înveleşte cu un strat de culoarea aurului vechi. Mai întâi m-am speriat şi frica m-a coborât într-un inel gros negru din ale cărui margini se desprindeau încet încet raze de culoarea acelui aur vechi. În acele momente am reţinut numai culoarea care creştea şi creştea în jurul meu. Simţeam că mă sufoc tot mai mult.

Când totul s-a umplut de acea culoare, am început să plâng ca un copil disperat. M-am strâns în mine şi m-am aşezat pe covor cu genunchii la gură, îmbrăţişându-i cu braţele, ascunzându-mi chipul în spaţiul dintre coapse. Nu ştiu cât am stat aşa, dar când mi-am revenit am râs şi am plâns şi am început să umblu mai uşor prin casă, nemaisimţindu-mi picioarele ca de plumb, dureroase şi parcă nu eram acasă la mine ci sus, în casa copilăriei, la mama şi la tata, alergând după mirosul tainic al echilibrului pe care numai acolo l-am regăsit întotdeauna.

Mai târziu, citind mai mult despre aurul vechi, am înţeles că era vorba de Sfântul Duh, că practic acea culoare era bucuria deplină a fiinţei mele că fusesem acceptată în acel spaţiu profund, dens, care de fapt era tot al meu, doar că eu nu-l cunoscusem cu toate instrumentele uimitoare cu care Domnul mă ajuta mereu să transcend cerurile interioare. Atunci am cunoscut a doua oară o infimă celulă din care se naşte libertatea fiinţei. O cunoscusem prima dată când am făcut saltul dincolo de tunelul prin care am călătorit după naşterea celui de-al doilea fiu al meu. Acel câmp infinit unde câmpul şi cerul sunt un întreg sau poate un unu uriaş în care nu te simţi înghiţit ci mai degrabă eşti şi tu la rându-ţi una cu elementele vieţii de după moarte, a fiinţei.

Victor tace sau mai degrabă îmi aşteaptă întrebările. Nu îndrăznesc să tulbur acea linişte de cristal în care amândoi ne simţim senini, iar eu copleşită de ceea ce percepeam că va urma.

– Victor, este posibil să numeşti subconştientul ca fiind laboratorul alchimic al spiritului, iar sufletul ca fiind vasul lui alchimic?

– Anna, de unde ţi-a mai venit  şi gândul ăsta? Bineînţeles că da.

– Tu mă întrebi de unde mi-a venit gândul?

Victor mă priveşte şmechereşte pe sub coiful lui ascuţit şi îi simt în tot corpul fizic zâmbetul. Iar mă înveleşte apoi mă dezveleşte ca într-un joc infantil. Îmi place. Simt cum las tot mai mult la picioare haina grea a frământărilor şi tac ascuţit, parcă încercând să-l înţep un pic cu vârful sabiei mele de carton alb lucios. El râde şi îi simt întreaga bucurie a jocului adunată iar, într-o lacrimă din roua frumuseţii lui.

Totuşi vreau să îi pictez în cuvinte imaginea văzută, aproape palpată de ochii fizici, a evoluţiei mele de când am pornit călătoria alături de el, conştientă de existenţa lui.

Îl întreb mai departe…

– Victor, este bine să privesc toate acestea ca pe un tablou infinit în care eu descriu mereu spirale pe drumul dăruit de Domnul, de existenţă pentru a redeveni acel fluture de foc din inima soarelui pornit spre pământ pentru a-mi continua creşterea?

– Poţi, dacă asta îţi aduce un strop de linişte în plus, poţi. Dar nu o lua pe câmpii neumblate şi încearcă să-ţi păstrezi şi raţiunea intactă şi mai ales, să înţelegi pas cu pas totul aşa cum este firesc să fie şi este.

– Bine. Atunci hai să-ţi spun cum gândesc, apoi tu îmi vei dezamorsa rând pe rând greşelile. Sper să nu aduc supărare şi să dispari printre ceruri mai mult timp. Iar mă laşi fără aer în închisoarea asta în care mă tot zbat de zeci de ani.

Pentru că în subconştient adunăm toate cele trăite acum şi în toată viaţa fiinţei, şi pentru că subconştientul este forţa supremă a fiinţei, spun că acolo este laboratorul alchimic al spiritului, de fapt al tău, Victore. Mai departe, toate cele adunate de trup ca informaţie lunecă după analize îndelungate în suflet. Sufletul primeşte totul ca un vas alchimic extrem de cuminte, analizează toate cele prin care trece şi a trecut fiinţa, cerne, esenţializează totul pentru mai departe, inima să le cearnă şi ea la rându-i atent. Când comunicarea devine liberă cu adevărat şi vorbesc aici de comunicarea fiinţei de toate genurile, totul merge în al treilea ochi, mai departe coroana le primeşte deja esenţe pure cu oarecare rămăşiţă de lesturi. Bagheta magică îşi face simţită acţiunea în cea de a doua chakră superioară aflată în creştet, devenită funcţională numai când fiinţa umană acceptă călătoria spirituală cu deplinătatea ei, acceptând şi binele şi răul care decurge din ea pentru transformarea ei, pentru creşterea ei.

Am văzut acel labirint uriaş, subconştientul, dar n-am avut curaj să pătrund prea mult în el, chiar dacă ştiam că tu eşti mereu cu mine. Am mai văzut şi simţit acut în viaţa mea de acum câţiva ani, cum din el, la un moment dat, se ridicau multe din cele lăsate de mine să lunece mai repede sau mai încet, într-o disperată speranţă că mă protejez. Poate că nu a fost o greşeală atunci, totuşi acum nu mai pot accepta aceste gesturi ale mentalului meu. Simt că mă otrăvesc singură, că mă îmbolnăvesc. Prin ele adaug picături de superficialitate care mă aruncă înapoi cu un număr uriaş de trepte pe care poate că nici nu le-am atins, dar să fi pus vreodată toată talpa sufletului pe ele. Creşte frica de câte ori evit să văd toate acele – eu le spun pietre de moară – depuse pas cu pas în acel laborator, labirint uriaş. Totuşi vezi, dacă nu le-aş trece prin furcile caudine ale laboratorului tău, ar rămâne neşlefuite şi mult mai greu de înghiţit sau pur şi simplu de drămuit atunci când se ridică la suprafaţa gândirii, trăirilor, ca lava unui vulcan nicicând stins.

*

Nu ştiu ce simţeam atunci când eram mică şi era ziua mea de naştere, o parte importantă din mine nu se bucura de acea zi. Copilul era fericit de toate darurile primite, de atenţia primită, de strălucirea ochilor părinţilor, de căldura bunicii dinspre tată, dar ceva nu era acolo să întregească bucuria. Acum cred că pot spune că Victor pleca atunci în plimbările lui lungi printre ceea ce urma să fie viitorul meu şi toată această lipsă ridica în jurul meu ziduri de nestrăbătut. Alegeam să mă joc, să privesc frumuseţea părinţilor şi a fraţilor mei, să cânt alături de bunica, melodiile copilăriei, să mă bucur de toate aşa cum mă pricepeam. Ceva tot lipsea. Spiritul meu căuta şi căutarea lui îmi fura petele de culoare din armonia zilei de naştere.

Nu ştiu de ce făcea asta nici acum. Cumva îmi explic prin faptul că am fost cel de-al treilea copil, mezina, acel copil pe care ai mei n-ar fi vrut să-l aibă, dar l-au acceptat. Mă simţeam de atunci în plus şi spiritul meu voia să se elibereze, să nu mai ţină acest adevăr aflat şi de mental dintr-o discuţie surprinsă fără intenţie între mama şi tata.

*

Pe balustrada conceptelor clovnul din mine dansează. Vârful piramidei îl aşteaptă.

Odată cu el, inima mea pulsează întrebări. El, în vârful picioarelor, pulsează răspunsuri.

Să ajungem! Să ajungem în vârful răsturnării piramidei! strigă Victor.

Îl aud, tresar şi merg.

Aproape că nu-mi simt tălpile ci, numai vârful pământului în care percep acut cum mă transform în umbră, şi umbra în clovn, şi clovnul în acel punct, din vârful unei piramide răsturnată demult cu vârful spre jos, cuprinzând cu tandreţe între muchiile ei existenţa mea.

Îmi explodează timpul prezent în palmă privindu-l şi vreau să ridic ştacheta tot mai sus, dar simt că este o prostie care nu duce nicăieri, oricum spre înălţare nu. Victor mă priveşte mirat, crede că am înnebunit şi pleacă. Simt cum totul se închide cu un pocnet. Uşi peste uşi, ferestrele se suprapun, ameţesc, pic pe podeaua camerei în care de câte ori simt un val de cuvinte vibrând alerg şi scriu, scriu, scriu, până când simt că mă eliberez.

Acum nu mai pot şi nu mai simt decât că a mă târî este singura alegere posibilă. Unde eşti, Victore? Unde pleci lăsându-mă sufocată în întunericul prostiei mele?

Aştept să mă calmez după un plâns năucitor şi mă ridic dezorientată. Pornesc spre bucătărie, iau o lumânare, o aprind şi urmăresc dansul flăcării. Am auzit pocnete în lemnul mobilei din cameră şi ştiu că cei dragi, plecaţi la Domnul au sosit imediat ca să mă susţină sau să mă pocnească la rându-le pentru că recunosc, uneori sunt atât de nătângă încât stric tot ceea ce ridic cu greu în ani de zile.

Pe raft, o carte îmi face cu ochiul din filele ei. Întind mâna, cade, se deschide, o ridic, citesc paginile la care s-a deschis. Nu înţeleg absolut nimic. O închid dar uit să-mi retrag mâna din deschizătura ei. Simt durere şi atunci ştiu că nu am voie să nu citesc ceea ce există acolo în şi printre rândurile cărţii. Încep cu greu să mă adun. Citesc fiecare rând de mai multe ori. Mintea mi se limpezeşte. Îmi şterg lacrimile prosteşti de pe obraji şi continui. Da. Acum încep să văd şi ceea ce este lăsat anume pentru mine, să văd printre rânduri, ba chiar începe să crească o imagine…

Acum înţeleg ce era cu puntea aceea pe care piramida emoţiilor mele pământeşti stătea cu vârful bine înfipt. Mă centrez toată în acel punct şi atunci, sfera de deasupra piramidei începe rotirea-i lentă. Încă nu-i simt sensul rotirii. Continui să privesc imaginea. Cred că este spre stânga, apoi spre dreapta şi iar spre stânga. Da. Se pare că am dreptul la curăţare şi vindecare. Parţial bineînţeles din fiecare, pentru că aşa este firesc atâta vreme cât viaţa mea încă mai lungeşte pelteaua valorilor şi non valorilor propriei existenţe.

Mă întorc la lumânare. Nu închid cartea. Vreau să revin.

În dansul flăcării privind, surprind propriile-mi mişcări ondulatorii. Parcă îmi vine să dansez uşor la fel ca acea flacără uimitoare care-mi urmează vibraţia inimii. Pocnetele din mobilă încetează, în schimb, în acel întuneric luminat de flacără, simt cum mâna iubirii depline mă împresoară, inima devine parcă neîncăpătoare, ochii fizici îşi măresc acuitatea, aud greierele nopţii cum cântă neîncetat înainte ca sunetul real să ajungă să încânte timpanele-mi obosite. Din acea clipă mă eliberez de mine însămi şi mă iau singură în braţele gândurilor curate, curăţându-mi aripile în vâltoarea cascadei bucuriei de a fi.

Mulţumesc Victor că ai plecat, apoi te-ai întors cu bucuria în pumni, dăruindu-mi-o alături de zâmbetul tău din lacrimile de rouă ale tatălui care concepe jocul copiilor fără copilărie.

Ţi-ai uitat nasul de clovn, Victore, sub coarda pe care tocmai păşeam căutându-te.

ANNE MARIE BEJLIU

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s