Acum 6 luni, Tata a „început o viață nouă”, când s-a mutat, singur, la „ultima lui casă”, cum glumea cu fratele lui și soția acestuia, și la sufletele dragi de care ne vorbea adesea.
Tata a fost în primul rând un povestitor, o arată numărul impresionant de cărți pe care le-a scris, de articole, de participări la simpozioane, de poveşti pe care le spunea cu orice prilej. Cui avea vreme să îl asculte, vorbea cu mândrie de satul și de zona lui din Bărăgan, despre care a scris în „Zăpezi din Miazăzi” . Deși începuse să se miște cu dificultate, tot pleca diminețile cu rata din Militari pe la biblioteci, parohii și primării în Giurgiu să găsească documente vechi din care să-și țeasă poveștile, în timp ce acasă ne îngrijoram cum făcea față căldurii, dacă a mâncat, pe unde o fi ajuns și hmm.. dacă ajunge înapoi sănătos. Își lăsa adesea telefonul acasă „că nu îi trebuie” sau nu răspundea cu orele pentru că era prins în discuții. Venea mereu încântat de oamenii pe care îi descoperea și de poveștile lor de viață.
Avea o artă de a aduna și de a convinge oamenii în proiectele lui – prietenii, fratele, mătuşa, nepoții, frații mei, mama, artişti, sportivi, și-au dat timp prețios pentru a-i face plăcere, a îl duce, a-l primi și a organiza întrevederi cu și pentru copiii din sat, la Cartojani, sau mese rotunde, pentru ca îi citeau bucuria pe față.
Tata mai avea încă o mulțime de planuri , și ne bucuram pentru el, pentru ca îl mobilizau pentru viață. O viață în care ne-a spus că a vrut să vadă până unde poate merge, de cât este el în stare. Și a făcut mult și multe fără să ceară, ci pentru că, așa cum a spus un vechi prieten, pe tata l-au ales munca și calitatea ei.
Iubitor de lectură de când plângea cu lacrimi amare sa meargă la școală, deși familia nu avea destul mălai să plătească taxele școlare, tata a ieșit un pas înainte când a venit la Vulcan, unde era lăcătuș mecanic, un ziarist care a adunat tinerii și a întrebat dacă e cineva care ar vrea sa scrie în presă. Erau acele vremuri.
A fost primul pas care i-a schimbat viața, pentru ca, țăran încăpățânat, cum îşi zicea, a vrut să cunoască de toate și facă totul cât mai bine.
Eu i-am admirat mai ales puterea de a privi în sine și de a deveni mai senin și mai apropiat de-a lungul anilor.
Dumnezeu l-a iubit pe Tata Mare, cum îi plăcea lui să îi spună nepoții, pentru că l-a luat repede la el, încă demn și autonom și stâlpul casei. Chiar dacă a plecat pe nepregătite, așa cum a plecat toata viața , din scurt, în deplasările de ziarist, deși noi l-am fi dorit mai puțin ziarist și mai mult acasă.
Drum bun în Miazăzi Tati, Dumnezeu să te odihnească şi pe noi să ne întărească să îți spunem poveștile mai departe și să le țesem frumos cu ale noastre.
Denisa Udoriu
APCS - Agentia de Presa Culturala si Sportiva 