ANA CROITORU: ,,PICTURA FACE PARTE DIN MINE,,

 

.ANA CROITORU, UN ARTIST APARTE CARE DECLARĂ,  PE BUNĂ DREPTATE: ,,PICTURA FACE PARTE DIN MINE,,

Viața palpitantă în mijlocul pictorilor are, uneori, mari surprize plăcute.  Astăzi ne vom opri la o frumoasă experiență oferită, cu generozitate, de Galeria de Artă ELITE PROF ART, cu sediul în cartierul bucureștean Cotroceni.

 

,,Este întotdeauna o bucurie și o emoție să recunoști semnul talentului, să vezi apărând în fața ta un scriitor autentic”. În cazul nostru este vorba despre un colorist autentic.

Acestea erau cuvinte care anunțau, în secolul trecut, apariția unei mari cărți. Cuvintele sunt scrise de Daniel Rops, membru al Academiei Franceze, iar cartea este ,,Dumnezeu s-a născut în exil”, de atât de puțin cunoscutul Horia Vintilă, în țara sa natală, volum care a cucerit, la Paris, prestigiosul Premiu Goncourt, la 21 noiembrie 1960.

Un șoc similar am resimțit puternic atunci când am văzut pentru prima dată tablourile semnate Ana Croitoru.  Câteva lucrări de un mare impact vizual prezente într-o expoziție colectivă…

Iată câteva motive care m-au determinat să solicit artistei un interviu pentru agenția noastră.

Nume: Croitoru Ana

Data nașterii: 09 decembrie 1967- București

În perioada 1982-1985, în paralel cu Liceul ”Colegiul Național Gheorghe Șincai”, așa cum se numește acum,  a frecventat ”Școala de Artă București”, la Clasa de pictură a Profesorului Liviu Cornescu. La vremea aceea școala se numea  ”Școala Populară de Artă”.

 

Expoziții:

  • Expoziția colectivă ”Artă în Cotroceni” organizată în perioada 13.05.2019 – 19.05.2019 de către Galeria de artă Elite Prof Art;
  • Expoziția ”Contemporary Art Exhibit” organizată în perioada 05.2019.-.28.06.2019 de Galeria de artă Elite Prof Art &Recenzii Filme Cinema în colaborare cu Crowne Plaza Hotel Bucharest.

 

1 ) Vă rog să vă prezentați cititorilor agenției noastre…

Copilăria mea, adolescența și o scurtă perioadă după aceea, în viața mea preponderent era școala și desenul/pictura, abia după aceea celelalte, …

Viața însă, cu ale ei valuri de neprevăzut m-a dus forțat în altă direcție.

ANA CROITORU: APUS

Mărturisesc că orice contact, contact vizual cu ceea ce însemnă pictura, în propria viață sau prin mijloacele media îmi aducea o mare durere în suflet și un sentiment de neîmplinire.

Cu toate acestea, pe diverse bucăți de hârtie, pe agende, mai apăreau desene mici, apărute de nu știu unde, sau poate că știu…

La distanță foarte mare de timp, mai precis în 2017, pictura, desenul, arta aceasta minunată, a revenit în viața mea cu forță și mare determinare.

Odată cu acest nou început impresia a fost că nimic nu a fost întrerupt, parcă totul a fost reluat de unde s-a oprit, cei 30 de ani s-au șters, au dispărut instantaneu, iar râvna, dragostea pentru pictură au prins aripi uriașe în ființa mea aducând sufletului împlinirea mult așteptată.

 

ANA CROITORU: APUS DE SOARE IARNA

2) Pentru ce ați ales pictura și nu muzica?

Nu pot spune că am făcut o alegere, nu am ales eu pictura, pictura face parte din mine sau mai bine zis eu mă identific cu desenul, cu pictura.

De când mă știu am fost cu creionul și/sau pensula în mână.

Cei care mă cunosc de mică știu asta despre mine.

Mai mult decât atât, mereu aveam o bucățică de cretă în buzunarul șorțulețului meu albastru de la uniforma destinată claselor gimnaziale 1- 4.

Copil fiind, în clasele mici de gimnaziu, desenam pe orice bucată de loc neted, indiferent că aceasta era tabla din sala de clasă, pe ușile garajului unui vecin de pe o stradă alăturată, pe stâlpii de electricitate de pe drumul de la școală spre casă, … eu aveam ceva cât de mic de desenat.

ANA CROITORU: COPILA CU OCHI ALBAȘTRI

Mai târziu, ajunsă la maturitate amintirile acelea, din perioada epocii comuniste,  mă făceau să mă gândesc cum de nu m-a ”rușinat” niciodată vecinul și mai mult decât atât, în fiecare dimineață ușile garajului erau curate. Normal că omul își curăța ușile garajului, iar a doua zi, acestea parcă mă așteptau pe mine curate și îmbietoare… dar la vremea aceea eram doar un copil.

 

3) Care tehnici sunt preferatele dumneavoastră?

Tehnica mea preferată este pictura în ulei pe pânză.

Cred că aceasta este cea mai potrivită modalitate de a transpune în culori, pe o suprafață, o imagine reală sau imaginară.

ANA CROITORU: MAYA

Culorile de ulei se usucă încet, iar după uscare ele rămân în tonurile lor, fără neajunsul de a se mai deschide, de a se modifica, ca în alte tehnici de pictură.

Așa cum bine știu cei care desfășoară o astfel de activitate, pictura în ulei se poate executa pe orice suport, repede sau fără grabă, în strat subțire sau păstos, cu posibilitatea de a lucra cu întreruperi sau de a aduce corecturi. Din punctul meu de vedere, pictura în ulei aduce pictorului o anume libertate.

ANA CROITORU: LACUL

Iconografia este un alt stil de pictură pe care o apreciez foarte mult și pe care îl practic dar la care consider că mai am de perfecționat. Iconografia solicită perfecționarea, abia atunci cred eu că te poți considera un adevărat iconar.

Rezultatul execuției acestei tehnici complexe, elaborate în vechime, întrece în calitate orice altă pictură.

De asemenea, îmi place și acuarela, la care mă întorc din când în când.

4) Vă simțiți bine în lucrări de dimensiuni mai mici, ori preferați suprafețe mari?

Nu am preferințe, cred că imaginea pe care vreau să o pictez îmi insuflă ce dimensiuni trebuie să fie pânza.

ANA CROITORU: PRIMĂVARA

5 ) Unde vă vedeți peste 10 ani?

Cu mare sinceritate, peste 10 ani,  eu îmi doresc să mă aflu în fața șevaletului în propriul meu atelier de pictură.

6)   Un gând pentru cititori…

Fiecare pictor mic sau mare, începător sau experimentat, pictează așa cum percepe, cum trăiește efectiv ceea ce-l înconjoară.

ANA CROITORU: REVERIE

Dorința mea este ca, ceea ce mâna și mintea mea reușesc să transpună în pictură pe pânză, să ajungă la sufletul iubitorului de artă în fața căruia se va afla, să ia naștere acea rezonanță minunată.

Acestea au fost întrebările și răspunsurile.

Acum nu rămâne decât să urăm mari succese artistei, sunt bucurii pe care le merită din plin. Așteptăm cu mare nerăbdare viitoarele prezențe în expoziții personale și colective.

 

Interviu realizat de

Aristotel Bunescu

Reclame

CLAUDIU OȚELEANU – UN VALOROS AUTOR DE TRILOGII

Se aprinde culoarea verde în drumul spre inima cititorilor

 

,,Este întotdeauna o bucurie și o emoție să recunoști semnul talentului, să vezi apărând în fața ta un scriitor autentic”.

Acestea erau cuvinte care anunțau, în secolul trecut, apariția unei mari cărți. Cuvintele sunt scrise de Daniel Rops, membru al Academiei Franceze, iar cartea este ,,Dumnezeu s-a născut în exil”, de atât de puțin cunoscutul Horia Vintilă, în țara sa natală, volum care a cucerit, la Paris, prestigiosul Premiu Goncourt, la 21 noiembrie 1960.

Un șoc similar am resimțit puternic atunci când am citit primele pagini ale volumului în pregătire intitulat ,,Timp lipsă,, pe care autorul, domnul Oțeleanu a avut bunăvoința să le pună la dispoziția mea.

Continuă lectura

ADRIANA MEDINȚU REMEMOREAZĂ SĂRBĂTOAREA ÎNVIERII PE VREMEA COPILĂRIEI

Autorul, Adriana Medințu –– se prezintă singură : ,, Am absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității București. Lucrez in învățământul preuniversitar de peste 20 de ani. Am colaborat cu diverse publicații de-a lungul timpului, dar am rămas fidelă învățământului…,,

Un stil plin de savoare alimentat ani de-a rândul de energia debordantă a elevilor care au stat în fața unui profesor cu har….

Aceasta este Adriana Medințu…

Vă rugăm să rememorați pentru cititorii agenției noastre o amintire frumoasă

Cu gândul la vârsta de aur a copilăriei

1)Primele amintiri pe care le port cu mine sunt vesele – ale unui copil de aproape doi ani care fugea afară prin zăpadă șosete de lână, râdea și chiuia și îl aștepta pe Moș Crăciun.

Era o iarnă ca în povești cu omătul care acoperea treptele casei și sticlea în mii de luminițe colorate in lumina lunii pline.
10 m mai încolo de casă se întindea câmpul nesfârșit, necuprins și în depărtare se auzeau lupii – unul din sunetele cele mai înfricoșătoare din copilăria mea și mi-l amintesc și astăzi la fel de mare frică era urletul lupilor. Aceștia veneau aproape de sat și noaptea urlau atât de cumplit încât simțeai că nu mai ai nici o scăpare din calea lor acelui urlet – mă trezea noaptea din somn, mă fascina și mă îngrozea în același timp.
Ce frumoase sunt hainele țărănești …..
Copilăria mea din ce în ce mai îndepărtată în timp dar la fel de prezentă și de vie în suflet s-a petrecut într-un sat de câmpie. Principalul personaj care îmi însuflețea zilele însorite care îmi făcea programul în fiecare zi de vară era câmpul. Câmpul nu era niciodată la fel: dimineața era plin de rouă și piciorul îți aluneca pe firele de iarbă umede, la prânz era cald și primitor ca brațele unei mame iubitoare iar seara era însuflețit de tălăngile vacilor care care se îndreptau liniștite și cu ugerele pline spre casă și de veselia copiilor care mai întârziau puțin să se mai joace unii cu ceilalți pe câmp. Oamenii mergeau la culcare în liniștea aceea a Câmpului care   într-un mod magic le domina viețile și le picura în suflete ceva din veșnicia tainică a pământului.
A doua zi se deschidea vesel cu o dimineață însorită, cu soarele prieten care te mângâia pe creștet în pat și și se juca cu razele sale pe pernă printre șuvițele de păr încrețite a copilărie veselă și fără griji.
O nouă zi plină de lucruri necunoscute mă aștepta. O nouă zi care își aștepta nerăbdătoare victoriile și descoperirile atât de importante, joaca cu prietenii, cu verișorii și cu verișoarele, cu vecinii… Ziua cea nouă se arăta plină de bucurie încă de la început de la ligheanul cu apă rece în care mă spălam, de la orezul cu lapte care mă aștepta pe masa din bucătărie… Cea mai bună mâncare din lume era cea făcută de bunica mea… Nu știu ce punea în ea – avea atât de puține ingrediente!- dar mâncarea ei era cu adevărat excepționala!
Acum, că terminasem de luat micul dejun aveam tot timpul din lume și chiar mi se părea că până seara trecuse o veșnicie! aveam tot timpul din lume să fac tot ceea ce voiam. Lumea era a mea și la un pas de a fi descoperită și îmblânzită. În general pe la ora 10:00 dimineața isi făcea apariția în curte verișoara mea, cu un an mai mare decât mine. După ce ne jucam, ne dădeam în leagăn, ne alergam prin curte sau ne plimbam cu bicicleta pe drum, hotăram că ziua este prea frumoasă și trebuie neapărat să împărtășim acest lucru și cu verișoara cealaltă  care era cu șapte ani mai mare și care locuia la șosea, în centrul satului. Așa că porneam alergând printre garduri, traversau în fugă pârâul care ne tăia calea și tot in fugă ajungeam la verișoara mea .
Liniștea aceea satului era ca liniștea unui pântec de mamă… Nimic nu se putea întâmpla rău, acolo toți ne iubeau și ne arătau asta prin fiecare respirație a corpului, prin fiecare gest, zâmbet, privire… Oamenii aceia nu au mai rămas astăzi decât niște icoane îngălbenite de timp, niște portrete mari desenate probabil la bâlci dar bunătatea sufletelor lor ne mângâie și astăzi așa cum ne mângâia odinioară copii fiind, iar în cele mai grele momente amintirea unui gest unui gest sau a unei vorbe bune ne-a ajutat să mergem mai departe. Oamenii aceia care țineau toate posturile în rugăciune se apropiau atât de mult de sfinții din icoane încât se dezvolta o armonie perfectă între sufletele lor și lumina sfântă. Noi, copiii, nu știam vreodată de vreo ceartă a bunicilor, de vreun cuvânt rău spus la mânie despre cineva… Greutăți erau tot timpul dar dacă nu le dădeai atenție prea mult, acestea dispăreau de la sine fără să facă prea multe valuri și să afecteze viețile celor din jur. Unul dintre momentele cele mai frumoase era atunci când mergeam la biserică îmbrăcate frumos cu bunica de mână, iar cele mai frumoase momente erau atunci când mergeam la denie, cu flori în mână, ascultam slujba și după slujbă mergeam în cimitir să tămâiem mormintele și să le pregătim pentru învierea Domnului.
Cimitirul nu era un loc plin de spaimă ca astăzi, era acasă pentru multe dintre rudele noastre care dormeau liniștit acolo. Cele mai gustoase fructe le mâncam întotdeauna din pomii de pe marginea cimitirului. Acolo ne suiam pe gard toți copiii și trageam de crengile de corcodușe care se topeau în gurile noastre flămânde. Bunicile noastre ne mai certau, săracele, dar nu aveau cu cine să se înțeleagă pentru că noi, copiii, eram întotdeauna gata de joacă și găseam câte un motiv de distracție din orice.
Totul în copilărie era un ritual magic , totul se desfășura după un anumit tipic- nimic nu se făcea la voia întâmplării, oamenii se  așezau solemn în jurul mesei, pe scaunele mici, fiecare după vârstă și rostul lui. Ne ridicam de la masă întotdeauna închinându-ne spre icoana înnegrită de vremi, așezată spre răsărit și plecam la joacă. Ne făceam hamac între pomii din grădină, ne jucăm cu pisicile și le îmbrăcam și le puneam baticuri pe cap până când  începeau să miaune, să ne zgârie și să fugă, sătule să prezinte moda la țară… Apoi ne suiam în leagăn și ne dădeam atât de tare încât ni se părea că ajungem cu picioarele printre nori și că zburăm prin cerul acela de un albastru de poveste …
După – amiază ieșeam la joacă, ne întâlneam cu copiii din sat care veneau mai devreme ca să aibă timp să se joace până seara.
Câmpul pulsa de veselie și de viață, de râsete senine de copii care se auzeau din capul satului…
Ce vă propuneți până la finalul acestui an ?
În mijlocul florilor… O floare prețioasă între flori ….
2) Ce îmi propun până la finele lui 2019…e greu de spus. Îmi propun sa public un volum de eseuri care mă așteaptă cuminte într-un folder uitat în timp…și, dacă voi găsi liniștea și inspirația necesare, să continui un volum început în 2018, ,, Amintiri din comunism”.
Vă mulțumesc frumos …
Semnează un admirator în plus și un viitor prieten fidel
Al dumneavoastră Bunescu Aristotel
(ca să fac o rimă)

INVITAȚIE ÎN LUMEA ARMONIILOR SONORE

© Gabriel Kelemen

 

In timpul spectacolului vor fi proiectate imagini semnate de Gabriel Kelemen

COMUNICAT DE PRESĂ

În data de 6 mai de la ora 19:00, în sala Capitol a Filarmonicii “Banatul” va avea loc, în cadrul Festivalului Internațional Timișoara muzicală, spectacolul sincretic VORTEX SYMPHONY. Muzica interpretată de membrii ansamblului ATEM (Vlad Alecsandru Colar – flaut, Cristian Miclea – clarinet, Cristina Mălăncioiu – vioară, Darius Tereu – violoncel, Victor Andrei Părău – pian) va fi susținută de o componentă vizuală: proiecția Arhetipuri vizuale realizată de artistul Gabriel Kelemen. În programul concertului au fost incluse lucrările a doi compozitori aflați la ceas aniversar: se împlinesc 90 de ani de la nașterea lui George Crumb și 80 de ani de la nașterea lui Jonathan Harvey.

Fire invizibile leagă activitatea creatoare a compozitorilor ale căror lucrări vor putea fi ascultate pe scena filarmonicii timișorene, cel mai important fiind aspirația către spațiul transcendenței. Timpul sonor este o temă asupra căreia Toshio Hosokawa s-a aplecat în numeroase lucrări; compozitorul japonez mărturisește că lucrarea Stunden-Blumen. Hommage a Olivier Messiaen ne vorbește despre “începutul timpului” sau despre “originea timpului”. Lucrarea Dancer on a Tightrope a compozitoarei Sofia Gubaidulina aduce în prim plan dorința zborului, prin euforia mișcării, a dansului, a virtuozității extatice. Jonathan Harvey încearcă să ilustreze în lucrarea Nataraja imaginea zeului Shiva, reprezentat ca fiind un dansator cu patru brațe. Citatul ce apare în lucrarea Eleven Echoes of Autumn de George Crumb poate fi folosit ca o cheie pentru a descifra bogata simbolistică muzicală; motto-ul îi aparține lui Federico Garcia Lorca “…y los arcos rotos donde sufre eI tiempo” – „…și arcadele frânte unde timpul suferă…”.

Proiecția video Arhetipuri vizuale realizată de artistul și cercetătorul Gabriel Kelemen, urmăreşte demersul cosmogonic al Facerii, pornind de la ipostazele incipiente ale întunericului de dinaintea creaţiei, trecând succesiv prin metamorfozele apelor primordiale în misteriosul proces al genezei, vizualizarea sunetului alături de arhetipurile vorticiale, corelate celor 7 culori spectrale acompaniază și întregesc miraculoasa armonie universală. Publicul va avea astfel ocazia să urmărească în premieră mondială, o suită de imagini video surprinzătoare, incitante și fabuloase, realizate prin experiment direct în fluide, generate de relația arhetipală indisolubilă, dintre principiul sferă-vortex și sunetul primordial.

VORTEX SYMPHONY – un eveniment artistic provocator – un spectacol în care patru dintre cei mai apreciați creatori contemporani: un compozitor japonez, o compozitoare cu origini ruso-tătare, un compozitor englez și un creator american, fiecare având o personalitate artistică clar definită, ne invită să explorăm lumi sonore care ghidează conștiința ascultătorului către spațiul unității, al accesării unei realități dincolo de dualitate. Zona de confluență a artei muzicale cu cea vizuală reprezintă probabil cel mai potrivit mediu pentru această temerară încercare.

Program

Toshio Hosokawa – Stunden-Blumen. Hommage a Olivier Messiaen pentru clarinet, vioară, violoncel și pian (2008)

Sofia Gubaidulina – Dancer on a Tightrope pentru vioară și pian (1993)

Jonathan Harvey – Nataraja pentru flaut (piccolo) și pian (1983)

George Crumb – Eleven Echoes of Autumn pentru flaut alto, clarinet, vioară și pian (1965)

Interpretează Ansamblul ATEM

Vlad Colar – flaut, Cristian Miclea – clarinet, Cristina Mălăncioiu – vioară, Darius Tereu – violoncel, Victor Andrei Părău – pian

Proiecție – Arhetipuri vizuale realizată de artistul Gabriel Kelemen.

Amalia Alecsandrescu se pregătește să cucerească lumea picturii. Îi dorim mare succes !

.

.

Amalia Alecsandrescu se pregătește să cucerească lumea picturii. Îi dorim mare succes !

București, 6 aprilie, 2019

Cu ocazia vernisajului unei expoziții de valoare de la Palatul Parlamentului, autor Mariana Palea, am cunoscut o familie cu totul aparte. Este vorba despre cei cinci Alecsandrescu.  Una din fetițele lor, Amalia, are 7 ani și deja pictează foarte frumos. Primii beneficiari sunt sora sa Delia de 3 ani, precum și fratele Vlad, care deși are doar 8 luni, a simțit deja cum este atmosfera într-o expoziție. Părinții, Alina și Constantin, sunt primii care o susțin pe Alina în primii pași din lumea fără egal a artelor vizuale .

Continuă lectura

Ionel Țepelea, pictor: “Nu am fost prigonit, am reuşit prin muncă”

.

.

L-am întâlnit în urmă cu câţiva ani, plimbându-şi câinele pe bulevardul Dimitrire
Cantermir, aproape de cheiul Dâmboviţei. Nu a fost greu să-i câştig încrederea
domnului Ionel Țepelea, şi să ajung în casa dumnealui din cartierul deja localizat.
Ionel Țepelea vine dintr-o familie cu rădăcini ardeleneşti, un strămoş Lupu
(germanizat Wolfgang) fiind atestat în documente de la curtea regelui Ioan
Zapolya, la sfârşitul secolul al XV-lea.

Ce sunteţi dumneavoastră, de fapt, domnule Țepelea? Sunteţi pictor, muzician,
scriitor?
Proiectant, asta era o meserie foarte căutată pe vremea lui Ceauşescu. Prima
pasiune a vieţii mele este însă muzica.
Fără studii muzicale de specialitate, am început la vioară, am descoperit singur
chitara, apoi bateriile în orchestra de muzică uşoară a liceului din Oradea (acolo m-
au trimis ai mei ca să scap de golănia din Bucureşti…

.

.

La Uzina de Medicamente Bucureşti, am cântat la chitară şi voce împreună cu
ansamblul UTC (nucleul viitorului Madrigal). Am participat în 1968 la Festivalul
Internaţional al Tineretului şi Studenţilor de la Sofia (am mers acolo cu Ion Iliescu,
care se ocupa pe atunci de tineret…) Am fost dirijorul orchestrei Uzinei, abordând
toate genurile muzicale, de la populară la ceea ce se numeşte astăzi pop. Am urcat
pe scenă alături de Mariana Bădoiu, Elena Merişoreanu (totul se însoţeşte cu
răsfoirea albumelor de fotografii.)

Şi muzică uşoară?

Am cântat mult cu orchestra Gili Natsis. Pe scena Teatrului de vară din Herăstrău,
am apărut în spectacole alături de Mirabela Dauer, dar ea era tânără…
Aţi avut legături cu presa?
Sunt artist fotograf şi caricaturist, cu apariţii în Informaţia Bucureştilor (tăieturile
din ziare stau la loc de cinste în albumul său.)
Muzician, proiectant, caricaturist, pictor… Nu e prea mult pentru o viaţă de om?

.

.

În viaţă, nevoia te face să te mişti, preaplinul te face să stai pe loc.
Ceea ce umple astăzi casa dumneavoastră este rodul activităţii de pictor. Când aţi
descoperit pasiunea pentru pictură?
Cu arta plastică am cochetat din copilărie, când vindeam pe stradă afişe şi orare
pentru magazine făcute de mâna mea. La Institutul de arte plastice nu am putut
intra, din cauza problemelor politice din familie (unchiul meu, academicianul şI
liderul ţărănist Gabriel Țepelea, aflându-se la vremea aceea în închisoare).
Aşa că aţi urmat Politehnica…
Nu, domnule, m-am calificat proiectant la locul de muncă.
Aveţi modele printre artiştii trecuţi sau contemporani?
Sigur, copierea meaeştrilor este cea mai bună şcoală. Dar, de la o vârstă, începi să
devii tu însuţi.
Cum vă promovaţi lucrările: pe internet, în expoziţii, saloane?
Promovarea artei se face din om în om, eu nu mă bazez pe evenimente şi expoziţii.
Aţi avut totuşi expoziţii …
Da, mai multe la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici. Iar cel mai recent în 2018 la
complexul Cora Alexandriei.
Aţi lucrat pictură de mănăstiri, cel mai recent la Glina şi Bobeşti (Ilfov). Este ceva
diferit?
Vă rog să citiţi (artistul îmi prezintă spre lectură, pe o foaie volantă, Rugăciunea
iconarului) Asta trebuie să o folosească orice iconar care vrea să creeze icoane cu
putere reală.
Canonul este foarte important în pictura ortodoxă, nu ca la catolici.
Am văzut la dumneavoastră Cina cea de taină cu Iisus şi apostolii stândpe jos. În
pictura lui Leonardo Da Vinci toţi stau la masă.
Citiţi Biblia! Reprezentarea Cinei de taină cu Iisus şi apostolii stând jos (nu la
masă, ca în capodopera lui Leonardo!) este canonică.

Mi-a atras atenţia o poză în care examinaţi pictura din biserică alături de …
Alături de tatăl meu! Unchiul meu academicianul spunea aşa: Tatăl tău, ca să
urmeze şcoala de meserii şi să se facă cizmar, şi-a plătit studiile pictând biserici şi
tablouri!
Primiţi discipoli în atelierul dumneavoastră? Întrebarea e retorică fiindcă am
văzut…
Au venit după 2000 nişte eleve din Japonia, din Osaka, să înveţe aici meşteşugul.
(În albumele de amintiri mi-a atras atenţia o poză a lui Ionel Țepelea, alături de
un personaj pe care îl cunosc: cine nu-l cunoaşte pe Amza Pellea, aşa cum arăta
pe vremea când filma Dacii şi Mihai Viteazul? )
Aici sunt eu alături de unchiul meu pe scenă!
?
Da, Amza Pellea e unchiul meu din partea mamei.

După o viaţă de 77 de ani, au rămas multe amintiri, pe care le depănaţi fără
regret. Aţi simţit prigoana comunistă?

Nu pot să spun că am fost prigonit. Dar am reuşit prin multă muncă. După
principiul că Munca te înnobilează.

Am citit pe mâinile dumneavoastră că v-am luat de la muncă. Aşa că n-o să vă mai
reţin. Vă mulţumesc.

Tudor Lavric

Recuperarea unui scriitor german din Banat

.

.

Nimeni, aproape, nu mai ştie cine a fost Franz Xaver Kappus (1883-
1966). Un scriitor german ce a străbătut foarte vioi secolul al XX-lea.
Scriitor legat de România nu atât prin naştere (s-a născut, e drept, la
Timişoara, dar în Imperiul austro-ungar), cât prin cei câţiva ani petrecuţi
în România Mare (tot la Timişoara, între 1919-1925).
Dezbaterea de la Cafeneaua critică, patronată de scriitorul şi profesorul
Ion Bogdan Lefter, nu şi-a propus, desigur, recuperarea lui Kappus
pentru literatura română, ci poate situarea sa într-o constelaţie a
scriitorilor de limbă germană de aici. Şi (cum sugera Werner Kremm,
căruia îi datorăm traducerea) recuperarea acestui harnic prozator, poet,
gazetar, pentru literatura germană. Romanul apărut pentru prima dată în
traducere românească, la Editura Muzeul Literaturii Române, Biciul
dispreţului. Povestea unui stigmatizat, are zilele acestea un turneu de
lansări, la Timişoara şi Reşiţa. Acţiunea este plasată într-un “orăşel”
presupus a fi Timişoara. Titlul original, Die Peitsche im Antlitz (Biciul
în faţă) a fost schimbat de traducător, după o frază de la finalul cărţii.
Kappus nu (se) explică prea mult, nici în romanul acesta nici în lunga sa
viaţă. Biciul… este un roman expresionist, fără săgeţi politice ascuţite,
despre un tânăr respins/marginalizat de societate. Kamuckler suferă de o
infirmitate congenitală, ce-i desfigurează faţa într-un rânjet permanent.
Marginalizarea aceasta îl împinge la suicid – dar mai mult n-am să
povestesc despre această bucată literară kafkiană, lăsând cititorului
plăcerea de a o descoperi.

.

.Franz Josef Kappus,

După dimensiuni şi unitate, aş consdiera Biciul dispreţului mai degrabă
o nuvelă. Genul contează mai puţin, opera este de citit pentru cei care
doresc să respire parfumul “belle époque”.

.

.

.

.

A fost binevenită, la şezătoarea dintr-un decor neobişnuit pentru
Cafeneaua critică (casa Schiller), o alergare prin biografia lui Franz
Josef Kappus, binevoită de arhidocumentatul William Totok. Născut
aşadar la Timişoara, urmează cariera militară la Viena, se întoarce în
România după primul război şi pleacă de aici în Germania, unde a
supravieţuit scriind, ca un fel de Cezar Petrescu german, literatură
vandabilă, şi a murit în 1966, cu câţiva ani înainte să vadă deschiderea
convenită de Ceauşescu şi Helmut Schmitt, prin care germanii din
România au primit drept de emigrare. Tot în acei ani ai deschiderii,
1970, a mai apărut la Timişoara un volum de Franz Xaver Kappus.
Acum al doilea, în contextul centenarului Marii Uniri. Fără să mă
aventurez a spune dacă vor mai veni şi alte traduceri româneşti din opera
sa, am să închei cu două anecdote. Scrisorile către un tânăr poet, broşura
din 1903 a lui Rainer Maria Rilke, au fost răspunsul la scrisorile trimise
de Franz Xaver Kappus. Iar pe coloana sonoră a filmului Lista lui
Schindler, se intonează o melodie, Mamatche, pe versuri de Kappus.
Ar fi infinit de multe lucruri de spus pe marginea acestei apariţii
editoriale, dar le spune William Totok în Studiul introductiv. O singură
notă încă, pentru coperta volumului alcătuită de Petru Şoşa. O notă din
două cifre, 10.

A notat Tudor Lavric

MIHAELA RADIAN, UN ARTIST TOTAL, NE-A OFERIT BUCURIA ÎNTÂLNIRII CU MAREA

 

.

.

București, 16 martie 2019

Galeria de artă Elitte Prof Art a oferit vizitatorilor săi constanți, ori ocazionali, o nouă bucurie de mari dimensiuni. Expozitia colectivă de arte vizuale la care au expus doamna Mihaela Radian, Radu Bojescu și Nicola Darco.

Primii doi au oferit amatorilor de artă lucrări de pictură și grafică, iar Nicola din Italia a venit cu o tehnică puțin utilizată în țara noastră și anume … decolajul.

În rândurile următoare, ne vom opri asupra prezenței doamnei Mihaela Radian, mereu un prilej de mari satisfacții vizuale, prin lucrările sale. 16 tablouri în ulei, plus 4 în cărbune. Tema dominantă în 19 din cele 20 lucrări este întinderea de apă, marea, oceanul. Astfel, avem șansa să ne bucurăm de nisip și Soare, chiar înainte de debutul sezonului estival. Mulțumim frumos !

.

.De Mihaela Radian 

.

.De Mihaela Radian 

Am avut onoarea de a deschide această expoziție cu trei creatori de marcă, fiecare în felul său.

Cei prezenți, dar și cei care au avut posibilitatea să intre în galerie în zilele următoare au văzut o combinație între tradițional și modern. Iar eu am primit de la doamna Radian, două cărți semnate de Cristina Crețu. Una dintre ele, ,, Un loc în câmpie,, are o elegantă copertă cu o lucrare de Mihaela Radian.

.

.

Fiecare a vorbit despre experiența sa.

Doamna Radian ne-a reamintit că avem în față doar o parte a operei sale care abordează numeroase teme, prin intermediul celor mai variate tehnici. De la cărbune, până la pictură pe lemn.

Dar, să parcurgem, măcar şi în parte, firul frumos al pregătirii sale. După terminarea cursurilor Liceului de Arte Plastice „N. Tonitza” din Bucureşti, unde capătă în promoţia 1969 o solidă bază de acumulări, este absolventă a Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu”, Bucureşti, Facultatea de Arte Decorative, Secţia Textile-Imprimeuri, promoţia 1970-1974. Aici cunoaşte profesori de valoare, care o canalizează pe drumul fertil al experienţelor plastice importante atât în timp, dar şi în spaţiul occidental şi estic. Este membra a Asociaţiei Artiştilor Plastici din Bucureşti din anul 2010. Acum, urmează un șir impresionant de prezențe în expoziții, tabere de creație.

La final, să urăm sănătate tuturor, să ne vedem cu bine la viitoarele evenimente artistice.

Un prieten fidel,

Bunescu Aristotel.

Mihai Mărgineanu în Fum de tavernă

.

,

In luna pe care ne-am obişnuit să o numim “a iubirii”, dragul nostru Mihai Mărgineanu vine cu o veste bună. Un nou album, Fum de tavernă, împreună cu aceeaşi trupă cu care colaborează de peste 10 ani: Cristi Horia (vioară), Vlad Andrei – chitară electrică, Michele Vișan (chitară armonie), Nicu Dumitrescu (percuție), Florin Ionescu (tobe) și Vasile Malic (bas). Lui Mărgineanu i-au fost alături, în seara de 25 februarie, un buchet de talente şi, vorba lui, “o
căruţă“ de fani, la Sala Palatului, care au fredonat melodiile ştiute şi au ascultat noutăţile de pe viitorul album.
“Fum de tavernă“ este o melodie (am înţeles că lui Mărgineanu nu-i prea place cuvântul tehnic “piesă“) cu rezonanţe orientale din oraşele “Porto Franco” ale României, prezentă şi ea pe coloana sonoră din “Las Fierbinţi”, dar numai cu partea orchestrală. Desigur, de pe viitorul album nu pot lipsi piese de pe coloana sonoră a serialului TV (Zariţa este deja şlagăr), dar toată lumea aştepta de la cântăreţul, actorul şi poetul nostru noutăţi de pe viitorul album, al patrulea
dacă nu mă înşel. Au fost câteva, în ultima oră a recitalului de la Sala Palatului: Fata din faţa vitrinei cu cărţi, Dor de tata, Aviaţia dă senzaţia şi, bine înţeles, cântecele pe versurile Sandei Nicucie, o poetesă despre care a trebuit însumi să mă documentez, şi nu am aflat prea mult.

Nostalgia defineşte, cred, întreg albumul, inclusiv nostalgia crâşmelor în care se fuma, evocată într-un tango pe care Mărgineanu l-a interpretat pe scenă alături de Ecaterina Tugulea.
Fum de tavernă promite un alt Mihai Mărgineanu, mai sensibil şi aplecat spre poezie, capabil să stoarcă lacrimi atunci când ridică problemele cu adevărat mari ale vieţii. Capabil să simtă tuşa unor poeţi adevăraţi, precum Marin Sorescu şi Mircea Dinescu. Ce mai! Un actor care schimbă măştile, un histrion, care la spectacolul din 24 februarie, cu modestia ce-l caracterizează, s-a
înconjurat de colegii din distribuţia serialului Las Fierbinţi, Ecaterina Tugulea, Anca Dumitru, Toma Cuzin, ş.a.
Albumul trebuie să dovedească admiratorilor lui Mărgineanu că a meritat să aştepte 10 ani de la precedenta lui apariţie discografică.

TUDOR LAVRIC

FOTOGEOGRAFICA 2019

 

 

 

.

.

Casa de Cultură a Studenţilor Bucureşti vă invită să participaţi la ediţia a XXIII-a a Salonului Naţional de Fotografie „Fotogeografica”.

 

Înscrierile se pot efectua până pe 31 martie 2019, on-line prin intermediul adresei de e-mail paulbordas@yahoo.com, cu lucrări în cele trei secţiuni ale concursului: patrimoniu cultural, peisaj natural şi/sau wildlife.

 

Pot participa la concurs fotografi cu vârste de până la 35 ani. Jurizarea lucrărilor se realizează între 1 – 15 aprilie 2019, iar anunţarea rezultatelor se va face în data de 14 mai 2019 cu ocazia vernisajului Salonului Fotogeografica, ce va avea loc la Teatrul Național “I.L. Caragiale” București.

 

Expoziţia cu cele mai valoroase lucrări va putea fi vizionată în perioada  14 – 31 mai 2019.

.

.

Concomitent, vor avea loc o serie de evenimente complementare cu teme din domeniul ştiinţei, culturii sau sportului, ateliere foto și activități de conștientizare publică.

 

Componența juriului pe cele trei categorii este următoarea: secțiunea patrimoniu cultural, Alex Axon, Alin Popescu, Domnica Macri; secțiunea peisaj natural, Petrişor Iordan, Dan Dinu, Cosmin Ionescu; secțiunea wildlife, Silviu Matei, Doru Panaitescu, Daniel Opaiț; președinte de onoare, Cristian Lascu.

.

.Casa de cultură a studenților din București

Se vor acorda câte trei premii pentru fiecare dintre cele trei secţiuni. Acestea constau în programe şi tabere tematice (Romania Student Tour), workshop-uri în arii protejate.

 

Acţiunea se derulează sub egida Ministerului Tineretului şi Sportului.

Partenerii tradiţionali ai proiectului sunt: Teatrul Național „I.L. Caragiale” București, National Geographic Romania, Zitec, UNESCO Pro Natura, Facultatea de Geografie Universitatea București şi Clubul Studenţesc de Artă Fotografică.

 

Fotogeografica este un brand consacrat și are, până în prezent, un palmares impresionant, fiind una dintre cele mai logevive acțiuni cultural-educative din România. Este cea mai importantă manifestare la nivel naţional din domeniul concursurilor de fotografie pentru tineret, având ca tematică promovarea valorilor naturii, a culturii şi tradiţiilor româneşti. www.fotogeografica.ro

 

 

***

 

 

Identitatea românească se poate face recunoscută în concertul vocilor europene, în primul rând prin însumarea  valorilor ei culturale, a celor ce țin de spirit – creații, tradiții, obiceiuri, dar și prin punerea în valoare ceea ce are această țară unic și încă ”neîmblânzit”, natura și comorile ei (Ion Caramitru, Fotogeografica 2018).

 

 

Paul Bordaș