FLORENTINA TOILĂ NE-A CUCERIT DEFINITIV CU ARTA SA

 

.

.

La o recentă expoziție colectivă de artă plastică, organizată de Galeria bucureșteană Elite Prof Art , prin intermediul doamnei Mihaela Pandelescu, am avut marea șansă să cunosc câteva lucrări aparte semnate Florentina Toilă, din municipiul Caracal.

Aici au apărut artiști care au făcut carieră în artele vizuale. Îl amintesc acum numai pe Marius Bunescu. Chiar m-au întrebat câțiva, sunteți din familia pictorului Marius Bunescu? Nu, nu sunt.

La finalul prezentării de la vernisaj, în ordine alfabetică, să nu fie discuții, am ajuns la Florentina Toilă. Lucrările sale au închis expoziția. Am remarcat, în primul rând, că era folosită tehnica în creion. Un artist care nu beneficiază de sprijinul culorilor, are o dificultate în plus, desenul reprezentând o esență a artelor vizuale…

,,Desenul reprezintă sinceritatea din artă. Nu este posibil să trişezi. Este ori bun, ori rău,, notează celebrul Salvador Dali.

Era vorba despre patru chipuri de fete și femei, foarte bine realizate. Domina mereu un zâmbet mai direct, ori mai discret. Pe un singur se vedeau clar lacrimile pe figură. Nu știm dacă erau lacrimi de supărare, ori de bucurie… Am spus că piesele semnate de acum inconfundabil Florentina Toilă erau un bun final pentru o expoziție de valoare. Ele reprezentau o deschidere către următoarele manifestări plastice ale Galeriei Elite Prof Art. Pe toate le vom întâmpina cu surâsul pe buze…

Ne face mare plăcere să vă comunicăm faptul că am obținut, pentru dumneavoastră stimați cititori fideli, ori ocazionali ai AGENȚIEI DE PRESĂ CULTURALĂ ȘI SPORTIVĂ, un interviu consistent cu Florentina Toilă. Deci …

 

  • Vă rog, mai întâi, să vă prezentați.
  • Mă numesc Florentina Toilă, sunt nascuta in Caracal, in 1965. Am avut inclinatii artistice de mic copil. In timpul claselor primare si liceu, am desenat pentru prieteni si familie. O perioada lunga de timp dupa ce am terminat liceul, am renuntat la a mai desena, din cauza ca timpul nu mi-a mai permis. In anul 2012 am reînceput sa desenez si incet, incet, lumea m-a remarcat, am inceput sa particip la expozitii. Iată-mă aici acum.

 

  • Pentru ce ați ales pictură și nu muzica ?

 

  • De ce pictura si nu muzica? Noi oamenii cind ne nastem, Dumnezeu sadeste in sufletul fiecaruia un har. Pentru mine a ales desenul, un desen aparte atât ca tehnica de realizare cât si ca sursa de inspiratie respectiv , desenul in creion orientat cu predilectie spre realizarea de chipuri umane. Aceasta datorita faptului ca prima imagine pe care mi-o amintesc este aceea a chipului blând al mamei, iar primele,,mizgaleli,, pe hirtie le-am facut in copilarie cu un creion de care am ramas indragostita pentru totdeauna.
  • Vă simțiți mai bine pe suprafețe mici, ori mari ?
  • In legatura cu marimea suprafetelor, majoritatea desenelor mele sunt realizate in dimensiunea 30/40,dar am si lucrari mai mari (70/50). In opinia mea, valoarea unei lucrari plastice consta in impactul, emotia pe care o realizează in mintea si inima privitorului, nu neaparat in dimensiunea sa fizica. De altfel, nici nu cred ca exista o relatie intre marimea si valoarea unei ceatii artistice.
  • Iată trei lucrări ale sale:
  • .

    .

  • .

    .

    .

    .

  • Vă rugăm să vă prezentați, dincolo de ce înseamnă pictura pentru dv …
  • Viata dincolo de pictura? Sunt un om ca toti ceilalti care muncesc, traiesc si gindesc. Am cunoscut tristetea, nepasarea celor din jur si uneori, rareori, fericirea. Ma intristeaza fiecare frunza care moare, fiecare clipa care trece fara rost si renasc cu fiecare primavara.  Desi activitatile cotidiene ma coplesesc, mai ridic adesea fruntea catre cer si privesc nemarginirea, stelele care pulseaza sau se sting in departari. Racoarea noptii ma aduce la realitate si merg la culcare trista si vesela in acelasi timp, pentru ca miine este o noua zi…

Alte lucrări semnate de artistă:

 

.

.

.

.

.

.

.

.

  • Unde vă vedeți peste un deceniu ?
  • In ce priveste viitorul,nu vreau sa-l supar pe bunul Dumnezeu, sunt o fiinta profund credincioasa, dar cred ca viitorul meu va depinde de evolutia ariei geografice in care traiesc, de cea a economiei in ansamblul sau si se va impleti strâns cu cel al oamenilor putini, pe care i-i iubesc cu adevarat. Poate cer prea mult,dar as vrea sa pastrez ceea ce am acum pâna la sfirsitul vietii.

O noua imagine a artistei:

.

.

 

  • Ce doriți să transmiteți oamenilor care vă admiră și care au șansa să urmărească acest dialog al nostru ?
  • Cititorilor acestui interviu tin sa le multumesc , din suflet , pentru sustinere si le transmit toata dragostea mea prin lucrarile pe care le realizez.

Doua portrete inconfundabile:

.

.

.

.

  • Care sunt principalele repere ale unui C. V. ?

 

  • Activitate artistica: -2014-Expozitie personala intitulata CHIPURI IN ALB SI NEGRU -Caracal. 2015 Expozitie de grup,,Oameni si locuri,, Bucuresti 2015-Expozitie de grup,Casa Armatei Caracal. 2017-Participare la concursul international,,Trofeu Univers Romanesc XXL,, unde am obtinut marele premiu la sectiunea desen. 2018-In toamna acestui an,am ilustrat in intregime volumul de versuri,,Amurg pe creste,, autor Ilie Mihai,volum editat de Editura Fundatiei Romania De Miine ,ISBN 978-606-20-0310-4 .821.135.1 -2019-Am participat cu patru lucrari la expozitia de grup ,,Timpul iernii ,, de la Athenee Palace Hilton Bucuresti. Expozitie organizata de Galeria Elite Prof.Art , prin intermediul doamnei Mihaela Pandelescu.
.

.

Ce ar mai fi de spus?

Urăm artistei, din toată inima sănătate, binecuvântări venite de sus. Mă rog ca Dumnezeu să o țină pe Pământ, alături de cei dragi, pentru a avea ocazia să ne ofere noi și noi desene nemuritoare…

Semnează un prieten fidel, Bunescu Aristotel

 

Reclame

Marinela Măntescu rămâne o artistă solară

.

.

O discipolă a maestrului Corneliu Baba (cum frumos o descria curatorul noii
expoziţii de la Artoteca, Radu George Serafim), Marinela Măntescu a revenit pe
simezele bucureştene, ca protagonistă a unui proiect derulat de câţiva ani de
Fundaţia Adevăr şi Centrul Cultural HDU, cu sprijinul Uniunii Artiştilor Plastici
din România: Salonul Naţional de Artă Plastică “Temeiuri”.

Continuă lectura

ZuZu CARATĂNASE, CEL MAI BUN GRAFICIAN DIN ROMÂNIA, DECLARĂ: PENTRU MINE, 2018 A FOST UN AN EPATANT

 

În atelier: ZuZu - GO!

În atelier: ZuZu – GO!

În tezaurul de amintiri, momentele legate de numele lui ZuZu CARATĂNASE reprezintă perlele unei coroane regale.

Autoportret

Autoportret

În cadrul galei naționale a premiilor U.A.P.R. (Uniunea Artiștilor Plastici din România), eveniment care a avut loc pe 22 noiembrie 2018., la Baia Mare, artistului ZuZu CARATANASE i-a fost decernat premiul pentru cel mai bun grafician din România pe anul 2017. Premiul pentru Grafică i-a fost înmânat de către Președintele de Onoare al U.A.P.R., prof. univ. dr. Alexandru Ghilduș.

U.A.P.R. a fost organizatorul, iar  Asociația Filiala U.A.P. Baia Mare a fost gazda evenimentului.

Imagine din atelier

Imagine din atelier

Iată doar două dintre referințele critice:

Privind lucrările graficianului Răzvan Caratănase sunt încântat și liniștit să constat că există în arta românească acea continuitate necesară oricărei culturi, pentru că artistul, evident, va duce mai departe flacăra înaintașilor săi prin talentul și măiestria de care dă dovadă, dar și pentru că este înzestrat, fără îndoială, cu acea sensibilitate specifică românilor.

Îl așteaptă un drum greu și plin de piedici iar eu îi doresc să-și mențină alura de alergător de cursă lungă. Dacă va reuși – ceea ce eu cred – va ajunge unul dintre artiștii importanți ai graficii românești.

În timp ce astăzi, în lume, arta excelează prin găselnițe, invenții ieftine, Răzvan Caratănase – cu seriozitate, cu încrâncenare aș putea spune – gravează materia asemenea înaintașilor săi, transformând plăcile gravate în operă de artă de sine stătătoare. De la Dürer, Rembrandt și, la noi, Aman, Răzvan Caratănase se poate înscrie pe linia marilor inovatori.”

Eugen MIHĂESCU (Membru de Onoare al Academiei Române)

 

Imagine din atelier

Imagine din atelier

„Răzvan Caratănase sau pentru noi toți talentatul și simpaticul ZuZu. (…)

Caratănase este cu siguranță unul dintre graficienii cei mai talentați, nu voi spune ai tinerei generații ci ai graficii românești; pentru că mai ales în domeniul gravurii, un domeniu care a cunoscut o perioadă de eclipsă, oameni talentați precum Răzvan Caratănase aduc un suflu nou și mă bucur că este așa. Stăpânește acest meșteșug al albului și al negrului în timp aș spune chiar suveran și desenul lui, tehnica lui, cultura lui plastică, vizuală sunt de invidiat.

(…) să rețineți că Răzvan Caratănase este un nume al prezentului și al viitorului.”

Răzvan THEODORESCU (academician, prof. univ. dr.)

În urmă cu câteva zile, am fost în atelierul său. Nu am pierdut șansa de a face câteva imagini și de a pregăti un interviu, pe care ZuZu l-a acordat cu mare amabilitate:

Deci:

 

1) Cum caracterizați anul 2018 din punct de vedere artistic pentru dv ?

Pentru mine 2018 a fost un an epatant. În 2018 am realizat lucrările „Modus Operandi” (70 x 100 cm), „Vox Dei” (250 x 250 cm), „Audiatur Et Altera Pars” (250 x 250 cm) și „Sacrosanctus” (250 x 500 cm) pentru expoziția personală de la galeria de artă „Simeza” din București. Apoi, la palmaresul meu s-au mai adăugat 11 expoziții personale în trei țări, peste 40 de expoziții de grup pe plan național și internațional, dar și peste 15 premii, medalii și distincții la diferite concursuri și evenimente artistice din țară și străinătate. Mai sunt și alte activități, însă socotesc că cele enumerate de mine anterior sunt cele mai semnificative pentru anul 2018.

Imagine din atelier

Imagine din atelier

2) Ce vă propuneți in 2019 ?

Mi-am propus pentru acest an câteva deziderate reliefante, cutezătoare aș putea spune. Unul dintre aceste țeluri este să demarez cu două lucrări de grafică de mari dimensiuni („Sine Qua Non – 2,5 x 5 m și „Inter Mundos” – 2,5 x 10 m). Concomitent cu grafica, mi-am propus să dezvolt și un ciclu de picturi. Eu sunt antrenat să mă provoc tot timpul, să ies mereu din zona mea de confort și să mă autodepășesc. Am așteptări mari de la anul 2019 și îmi place să cred că se vor îndeplini toate obiectivele stabilite.

 

3) Care este cel mai important premiu din palmaresul dv ?

Din cele câteva zeci de premii pe care le dețin (în țară și străinătate) nu cred că m-aș putea opri asupra unuia. Într-adevăr, doar câteva dintre ele sunt foarte importante. Altminteri, în CV-ul meu există două categorii de astfel de recunoașteri și anume: compartimentul cu premiile de concurs și compartimentul cu premii de excelență. Pentru mine cele mai importante rămân premiile din cadrul concursurilor, acolo unde mă întrec de fiecare dată cu zeci, sute și uneori chiar mii de artiști din toată lumea. Premiile de excelență apar și ele dar abia în momentul când deja le obțin pe cele din concursuri.

Imagine din atelier

Imagine din atelier

4) Ce doriți să transmiteți celor foarte tineri care doresc să se dedice graficii ?

Să îi respecte pe marii artiști și să învețe de la aceștia, să analizeze cât mai multe opere din marile colecții muzeale ale lumii, să lucreze foarte mult într-un ritm milităresc și să fie obsedați de gândul a fi cei mai buni. Să nu fie atrași de povestea banilor – inevitabil vor veni ceva mai târziu, în urma performanțelor atinse de ei. Să se autodepășească în permanență, să viseze frumos, să fie disciplinați, să aibă în atenție obligațiile etice ale profesiunii. Să își formeze o cultură generală prin parcurgerea marilor lecturi, să asculte muzica cultă, să urmărească piese calitative de teatru, să aibă noțiuni de istorie, filosofie, spiritualitate etc. – toate acestea au o mare contribuție la augmentarea procesului creativ. Arpegiul stilistic și segmentul originalității sunt vitale și definitorii pentru imagistica personală. Cu toate aceste „ingrediente” nu au cum să dea greș, îi asigur de acest lucru.

În concluzie, vreau ca cei tineri să conștientizeze că în mine pot găsi mereu un punct de sprijin, iar eu îmi respect cuvântul de fiecare dată. Le doresc mult succes!

 

5) Până unde au ajuns lucrările dumneavoastră, care este cel mai îndepărtat punct geografic ?

Japonia, China, Statele Unite ale Americi și Canada, ar fi cele mai îndepărtate puncte geografice. Până acum am bifat vreo 20 de țări dar îmi doresc mai mult de atât. Cred că este unul dintre cele mai semnificative lucruri pe care i se pot întâmpla în existența unui artist, ca lucrările sale să circule și să atingă cât mai multe coordonate geografice.

 

6) Ce ne puteți spune despre grafica românească în ora actuală ? Prin ce se caracterizează ?

În acest moment, în țara noastră sunt doar câțiva graficieni care țin stindardul ridicat. Dar și așa, România este foarte bine reprezentată la nivel internațional, dovadă fiind rezultatele obținute la competițiile internaționale. România este printre primele țări din lume de vreo 30-40 de ani încoace în materie de grafică. O altă observație pertinentă este aceea că dintre toate rutele artelor vizuale (pictura, sculptura, ceramica etc.), grafica are cele mai multe rezultate comparativ cu celelalte discipline (de pildă compartimentul de distincții este foarte consistent).

Ca semnal de alarmă, constat că într-un ritm accelerat se reduce numărul creatorilor din acest domeniu. Este regretabil însă aceasta este realitatea. În aproximativ două decenii vor mai fi câțiva practicieni dedicați acestei profesii, îmi doresc mult să nu am dreptate în această privință.

Imagine din atelier

Imagine din atelier

7) Vă rugăm să transmiteți un mesaj numeroșilor amatori de artă care vă admiră de mai mult timp și urmăresc tot ce faceți ?

Le mulțumesc mult pentru faptul că le sunt în atenția lor prin creațiile mele și activitatea mea artistică, le sunt recunoscător tuturor.

Îi îmbrățișez, îi cuprind pe toți. Namaste!

Ce să mai spunem? Sănătate, bucurii și spor la lucru! Apoi, Namaste!

ARISTOTEL BUNESCU

 

 

Da, am fost acolo : 24 Ianuarie 1959….

.

.

Eram student in primul an la ASE. Sesiunea de examene nu se terminase. Căminul il aveam pe colțul străzii Nicos Beloianis, așa se numea pe atunci, cu Bulevardul Magheru. Unul din colegi, cred ca Augustin Pantiș, a intrat agitat in cameră și a strigat la noi “Băi, voi sânteți bolunzi, stați aici și in Piața Republicii oamenii joaca “Hora Unirii”. Nici nu trecuseră câteva minute și căminul se golise…Intr-adevăr , pentru prima oară în viața mea, aveam 20 de ani, auzeam celebrul cântec, rostit din sute și sute de piepturi.

.

.

Nu știu și nu cred să fi fost vreo mobilizare la participare. Nu este exclus. Dar , in ce ne privește ,am zburat acolo fără a fi împinși de nimeni. Nu-mi amintesc să fi fost steaguri tricolore…Venit din provincie, cu cutume comuniste, cu disciplina proletară, băgate cu forța in mințile noastre, nu reușeam să realizez ce se întâmplă. Am intrat în horă, am jucat ,ne-am simțit pentru puțină vreme că suntem români. Acum,înainte de a așeza aceste rânduri, am sunat la unii din colegi și au confirmat cele de mai sus.

.

.

A fost atunci o prima sărbătorire a Unirii Principatelor Române de la 24 Ianuarie 1859, după ani și ani. Cântecul a fost interzis, după unele surse prin anii ‘47. Asemenea răbufniri populare avuseseră loc la Cluj ca și in alte localități. In Iunie-Iulie 1958, trupele de ocupație rusești părăsiseră România. Dupa cum am aflat mult mai târziu, autoritățile de la Moscova au avut critici dure față de manifestările populare de la 24 Ianuarie 1959.
De atunci, s-au schimbat multe, România, poporul nostru a trecut prin multe încercări. Privind acum la realitatea zilelor noastre, nu pot să nu remarc cu profundă amărăciune adânca dihonie care își pune tot mai mult pecetea asupra vieții noastre. Nimic nu se mai leagă, parcă și ce s-a mai făcut, tinde să se prăbușească. Oare unde sunt urmașii marilor bărbați care au înfăptuit Mica și Marea Unire?

Poate speranța nu a murit și versurile nemuritoare ale lui Vasile Alecsandri și compoziția lui Alexandru Flechtenmaher vor fi capabile sa genereze ceea ce cei mai mulți dintre noi spera :

Hai sa dam mână cu mână
Cei cu inima română,
Să-învârtim hora unirii
Pe pământul României

Iarba rea din holde piara!
Piara dusmania-n tara!
Între noi sa nu mai fie
Decât flori si omenie!

……………………………….

 

 

IOAN TIMOFTE

.

.

 

Cărțile familiei Patrichi

 

.

.

.

.

De multe ori, în lumea cărților ne-am întâlnit cu tot felul de prezentări, dar este pentru prima dată când am șansa de a scrie despre două volume separate semnate de soțul și soția.

Este vorba despre familia Patrichi.

Viorel Patrichi semnează lucrarea intitulată ,,Dracul zidit,, o valoroasă culegere de întâmplări adevărate din România profundă, iar doamna

Tudora Teofana Patrichi este autoarea volumului ,, Între două porți,, dedicată părinților Gheorghe și Zoița.

Continuă lectura

DOAMNA CRISTINA OPRIȘENESCU LA INTERSECȚIA ANILOR

Doamna Cristina Oprișenescu, pictor de mare valoare, caută imaginile cele mai frumoase ale Bucureștiului la intersecția anilor 2018 și 2019!

.

DOAMNA CRISTINA OPRIȘENESCU ȘI UNA DIN LUCRĂRILE SALE CU MUZICIANUL PREFERAT

 

 

A făcut următoarea declarație : ,,Era 23,30 cand am pornit prin orasul „bombardat”, catre P-ta Constitutiei. Si am ajuns tocmai cand se intra in Noul An !
Bun venit 2019 !,,

SĂ VEDEM CE A FOTOGRAFIAT :

NOTA REDACȚIEI:

Sănătate și numai bine doamna CRISTINA OPRIȘENESCU!

SALUTARI TUTUROR CITITORILOR LA DEBUTUL ANULUI 2019

 

Maffay: un sas cu suflet nobil

BUCUREȘTI, 31 DECEMBRIE 2018


Anii 60 au însemnat părăsirea României de către de un numar consistent de sași, printre care s-a aflat și familia Peter Alexandre Makkay, cu un copil de numai 14 ani, Peter. In anii scurși de atunci ,fiul a devenit un scriitor și un cantautor binecunoscut și îndrăgit in Germania și nu numai.

 

Alaturi de copii

Alături de copii (Foto – Facebook Peter Maffay )


Așa cum am aflat, Peter Maffay pe numele lui de scenă, nu a uitat meleagurile și oamenii unde a copilărit,unde au trăit părinții lui. A înființat Fundația Peter Maffay,cu sediul in satul Roateș , comuna Buneşti ,județul Brașov; aici de mai multi ani a deschis in fosta casa parohiala a biserici evanghelice fortificate o tabăra pentru copii și adolescenți cu probleme sociale. De asemenea, a investit in refacerea unei părți a bisericii din aceiași localitate. Prin faptele sale,starul german a reușit să readucă la viață satul amorțit de vremuri. A fost decorat de președintele României cu Ordinul Național “ Pentru merit”.

 

Și in acest an fundația a împărțit daruri copiilor din Roateș,Viscri, Bunesti și Meșendorf. Potrivit sitului ”Povești săsești”, la inaugurarea taberei din Roadeș, Maffay a spus :,,Prin angajamentul meu aici,doresc sadăruiesc ceva înapoi acestei minunate țări a copilăriei mele”. Activitățile lui de binefacere acoperă și alte zone ,cum ar fi tabere pentru copiii străzii in Mallorca sau in Germania.


In plan artistic, Peter Maffay deține mai multe recorduri in Germania, între altele și cel referitor la numărul albumelor vândute: peste 14 milioane de exemplare.A devenit faimos încă din anii 70 cu “Du” (tu in română ) .In 1980 albumul Revanche a fost distribuit in 2,6 milioane de copii.


Din păcate ,demersul său social , dar in mod special cel artistic, este puțin cunoscut publicului din România, poate și din cauza faptului că melodiile sale sunt in marea majoritate interpretate în germană…

 

 

IOAN TIMOFTE

 

NOTA REDACȚIEI.

Mulțumim mult domnului Timofte, pentru frumosul dar făcut de Anul Nou.

Cititorilor le urăm sănătate, din toată inima!

Să ne vedem cu bine în anul viitor, apoi în 20 20 și așa mai departe, cât va îngădui Dumnezeu  

 

Cu pasul apăsat, prin locuri superbe românești: BREBU 

Multe sunt drumurile făcute în acest an, dar dacă mă întrebați unde a rămas o parte a sufletului meu, cu siguranță voi rosti doar două silabe: BRE-BU.

.

.

Primul argument este Casa Domnească de la Brebu.

Apoi, alt argument este faptul că aici au casa mulți dintre prietenii mei, cei mai buni.

Și mai sunt multe, multe alte argumente…

.

.

În comuna Brebu se află fosta mănăstire Brebu (1640–1650) din satul Brebu Mânăstirei, ansamblu-monument istoric de arhitectură de interes național, format din biserica „Sfinții Mihail și Gavril”, casa domnească, ruinele chiliilor, turnul-clopotniță și zidul de incintă. În rest, singurul obiectiv din comună inclus în lista monumentelor istorice din județul Prahova ca monument de interes local, clasificat tot ca monument de arhitectură, este casa Vasile C. Topală (sfârșitul secolului al XIX-lea) din satul Brebu Megieșesc.

Voi reveni mereu cu plăcere maximă la Brebu. Asta doar în cazul în care nu mă voi muta definitiv aici. Și asta este posibil…

Aristotel Bunescu

Crăciun în Centrul Vechi

Craciun in Centrul Vechi .

TEXT SI FOTO, DOAMNA CRISTINA OPRIȘENESCU

In noaptea cu luna plina , era ceva magic…
Intotdeauna de Craciun este cea mai linistita si fermecata noapte , ca dovada ca Ceva supranatural ne daruieste intotdeauna Semne…ca EXISTA !…

.

.DOAMNA CRISTINA OPRIȘENESCU

 

 

 

 

NOTA REDACȚIEI

SALUTAM DEBUTUL LA AGENȚIA DE PRESĂ CULTURALĂ A DOAMNEI CRISTINA OPRIȘENESCU, VALOROS ARTIST REMARCAT ÎN ARTELE VIZUALE DIN ULTIMELE DECENII.

UN INTERESANT FOTO-REPORTAJ IN CENTRUL CĂRUIA ESTE BISERICA STAVROPOLEOS DIN BUCUREȘTI

CRACIUN FERICIT TUTUROR !

 

Călătorie la Florești, în regatul lui Christian Crăciun…

București, 23 decembrie

Iată, am pornit la drum pe meleaguri prahovene și ajungem la Florești…

De Crăciun, anul 2018, dorim să vă vorbim despre un Crăciun aparte, adică domnul Christian…

.

.Un promotor al culturii 

Îl cunosc de pe vremea studenției, când venea la întâlnirile patronate discret de Dan C. Mihăilescu. Au trecut de atunci multe peste noi, dar va dau doar unul din ultimele episoade. Am fost la Florești și ne-a condus la celebrul castel…

Palatul_Micul_Trianon

Palatul_Micul_Trianon

Apoi am fost la el acasă unde am cunoscut o frumoasă prietenie. Este vorba de domnul Crăciun și domnul Serghie Bucur, la rândul său grafician, poet, publicist de forță…

Dar, cine este de fapt interlocutorul nostru:

CHRISTIAN  CRĂCIUN

 

  1. 13.XII.1953,  Floreşti, jud. Prahova

Critic literar, eseist, publicist

 

 

Studiile ge­ne­rale, în comuna natală, urmate de cele liceale la „Ion Luca Caragiale” din Ploieşti. Absolvent al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Univer­sităţii Bucureşti (1976). Funcţionează de la absolvire ca profesor în Moreni. Debut cu poezie în revista liceului, apoi în presa studenţească cu recenzii şi eseuri. Colaborează cu eseuri, critică literară la: „Orizont”, „Steaua”, „Transilvania”, „Echinox”, „România literară”, „Vatra”, „Supliment literar-artistic al Scânteii tineretului”. După 1989 deţine o rubrică de eseu, critică literară în „Cronica”, apoi mai publică în revistele: „22”, „Literatorul”, „Contrapunct”, „Axioma”, „Litere”, „Caiete critice”, „Viaţa românească”, „Revista nouă”. Între 1997-1999 colaborator, cu o emisiune de cultură, la postul Antena 1 Ploieşti. Membru al unor cenacluri literare: „Cezar Petrescu” din Floreşti (1975-1991), „Geo Bogza” din Câmpina şi „Axioma”, Ploieşti (din 1990 şi până în prezent), dar şi al Societăţii Scriitorilor „C. Negri” din Galaţi (Filiala Ploieşti). Debut editorial în volumul antologic „Liviu Rebreanu după un veac” (1985) cu studiul „Între două spânzurători”. Publicistica sa abordează o largă paletă de subiecte privind viaţa literară, culturală, socială sau chiar politică, contemporană, în general: „Labirintul invizibil”, „Turnul Babel”, „Eseu despre imagine”, „Postura”, „Foamea şi setea”, „Enciclopedism”, „Este cartea o marfă?”. De atunci au apărut numeroase volume cu semnătura sa…

 

Pentru a vă familiariza cu persoana sa, iată un interviu lămuritor semnat Adrian Brad…

 

De la începutul anului, eseistul Christian Crăciun este membru al Uniunii Scriitorilor din România

Continuăm astăzi seria articolelor dedicate scriitorilor câmpineni consacraţi (deveniţi membri ai Uniunii Scriitorilor din România) cu eseistul Christian Crăciun, pe care îl vom considera scriitor al ţinuturilor câmpinene, chiar dacă s-a născut şi locuieşte în comuna Floreşti. Localitatea de baştină a scriitorul nostru intră într-o asemenea geografie, deoarece, în afară de lumina soarelui, care vine de la Băicoi (situată la estul Floreştilor), celelalte lumini ale vieţii (spirituale, dar şi materiale) vin într-o măsură mult mai mare de la Câmpina. Nemaivorbind că scriitorul prezentat este membru al multor grupuri şi organizaţii câmpinene reprezentative pentru breasla scriiitoricească locală (Cenaclul literar al Casei de Cultură etc). Colaborator al publicaţiei noastre încă de la înfiinţare, Christian Crăciun s-a născut în localitatea prahoveană Floreşti, la data de 13 decembrie 1953. În 1976 a absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, iar mai apoi a obţinut doctoratul în Filologie. În afară de activitatea sa pedagogică neîntreruptă de 40 de ani la catedra Colegiului „I. L. Caragiale” din Moreni, Christian Crăciun este un eseist remarcabil, dar şi un bun publicist şi critic literar. De la începutul anului, el a intrat în rândurile Uniunii Scriitorilor din România, împreună cu alţi doi câmpineni: Diana Trandafir şi Iulian Moreanu, prezentaţi în paginile Oglinzii acum două săptămâni. Înainte de a vă înfăţişa privirilor interviul pe care ni l-a acordat Christian Crăciun, facem precizarea că vom continua, în numerele viitoare ale publicaţiei noastre, seria prezentării scriitorilor câmpineni membri ai USR.

 

 

– Domnule Christian Crăciun, sunteţi bine cunoscut cititorilor Oglinzii, publicaţie la care colaboraţi de mulţi ani. Totuşi, pentru început, v-aş întreba care au fost principalele momente din viaţa şi activitatea dvs?

– Dragul meu, sunt „bine cunoscut” – idee relativă și discutabilă – de oarecum puțini ani. Eu sunt un singuratic, deloc mare, deloc ahtiat de publicitate și publicare, trăiesc în vizuina mea de cărți și-s complet lipsit de relații în lumea literară. Am debutat editorial spre 50 de ani, și abia în ultimul deceniu am ieșit în public mai insistent. Sigur că publicasem, rar, și înainte de 1989, în revistele literare ale vremii – Transilvania, Orizont, Steaua etc. – eseuri și cronici literare. Cărți, articole, rubrici permanente în presa literară, conferințe de-a lungul și de-a latul țării s-au acumulat într-un ritm surprinzător abia în vremuri mai recente. Un fel de traiectorie inversă decât cea normală. Pe scurt, am făcut liceul la Ploiești, liceul „I.L.Caragiale”, Facultatea de Filologie la București, iar din momentul absolvirii şi până acum, sunt profesor de română la alt liceu purtând numele lui Caragiale, cel din Moreni. În 2005, mi-am luat un doctorat pe o temă despre imaginarul eminescian. Cam asta…

– Când aţi simţit că sunteţi făcut să deveniţi scriitor? Ştiu că este o întrebare-clişeu, dar n-o pot evita.

– Sigur că există o mică mitologie personală: copil fiind, aș fi spus că vreau să mă fac „scriitor la microfon” (era o emisiune la radioul acelor timpuri, pe care-l ascultam cu asiduitate). Pasionat de citit încă de mic, scriind compuneri care primeau note mari, renunțând la medicină pe motiv de incompatibilitate funciară cu chimia, am ales filologia și am început să public eseuri încă din facultate prin revistele studențești, foarte bune, pe vremurile acelea. Scriitor „profesionist” – să luăm cuvântul cu toată marja de ambiguitate și de cuvenită smerenie – am devenit în momentul când am început să am rubrici fixe, cu termene de predare (la reviste minunate din anii 90 Litere&Arte&Idei, Adevărul Literar și Artistic, Axioma, Cronica)

– Pentru ce merite aţi fost ales în Uniunea Scriitorilor? 

– Păi, pentru cele de mai sus, cred. Cărțile mele sunt așa: „Intrări în labirint” (3 ediții), carte de eseuri; „Isografii”, tot eseuri, de altă factură parțial; „Ucronia eminesciană”, teza mea de doctorat (lucrez acum la o nouă variantă mult adăugită, are și ea deja două ediții, la editura Eikon, cu care colaborez în acest sens); „Lectio Incerta” – culegere a majorității cronicilor literare pe care le-am publicat și „Circumstanțiale”, culegere a editorialelor mele socio-politice din săptămânalul „Oglinda de azi”, și aici adunându-se deja material pentru un nou volum.

– Sunteţi eseist, publicist şi critic literar. Care dintre cele trei ipostaze vă reprezintă cel mai bine?

– În mod cert eseul. Sunt un tip digresiv și abuziv, care are nevoie de spațiu pentru a-și dezvălui reveriile speculative. Eseul e acea combinație de libertate asociativă și rigoare constructivă care, cred, mi se potrivește cel mai bine. Pentru critica literară în sensul strict – adică restrâns la literatura de ficțiune – nu am răbdarea de a urmări noile apariții, fenomenul viu, în mișcare al literaturii. De mulți ani și lecturile mele s-au deplasat spre științe umane, filozofie, teologie, eseistică în general, și e normal să dau seama în scris în special despre astfel de cărți. În volumul meu de cronici sunt doar câteva texte despre romane şi mai puține despre volume de poezie, marea majoritate fiind despre cărți de eseistică. Sunt domenii mai puțin sau deloc prezente în paginile revistelor noastre culturale, de exemplu, în ultima lună am recenzat o carte de arhitectură sau alta de iconologie. Am un interes special și pentru cărțile de memorialistică. Urmăresc cărțile despre care nu se scrie în general.

– După 1989, România nu s-a reclădit pe principiile sănătoase ale capitalismului neoliberal, ci s-a năruit treptat pe altoiul putred al unui capitalism sălbatic, de cumetrie, care i-a sărăcit pe mulţi români şi ne-a trimis multe elite în pribegie. Va trebui să dăm de fundul prăpastiei ca să ne putem ridica apoi, forţaţi de istorie? Sau am putea să ne revenim mai devreme, cu mult noroc. Bunăoară, aşa cum s-a întâmplat la finele Primului Război Mondial, când Dumnezeu şi-a întors faţa către români şi a prăbuşit două imperii, pe ruinele cărora s-a ridicat România Mare (împreună cu alte state independente). 

– E cumplit de trist ce se întâmplă azi cu România. Și, atenție, nu cred că cineva din afară este vinovat: nici multinaționalele capitaliste, nici rușii, nici ungurii, nici americanii, nici Soros. Pentru prima oară, poate, în istorie, românii sunt complet liberi să se autodistrugă fără nici un ajutor extern. Din lipsă de educație, din prostie nativă, ticăloșie, egoism, lene, vocație a furtului (inclusiv al propriei căciuli), inconștiență, ură feroce față de valoarea autentică. Știți cântecul Adei Milea: «Ceaușescu n-a murit»? Cum spune ea: Ceaușescu (comunismul deci) e o boală. Da, domnule, socialmente bolile au efect lung: și uite că infecția propagandistică din anii 70-80, augmentată de șobolanii purtători de viruși televizați ai zilelor noastre, dă rujeola ticăloșiei și abjecției publice în floare abia acum. Noi trăim în plină epocă în care plătim tot ceea ce spiritele ignare spun că era „bine” în ceaușism: „independența”, „industrializarea”, „învățământul gratuit”, „casa poporului” ș.a.m.d. A, nu spun că nu erau și lucruri materiale (rețeaua de irigații, institutul de vaccinuri, Gerovitalul etc.) pe care, dacă n-am fi avut această sălbatică plăcere a furtului și distrugerii, a distrugerii prin furt, le-am fi putut folosi spre binele public. Uite o noțiune cvasi-absentă în mentalul colectiv: binele tuturor. Și, fiindcă văd deja întrebarea următoare, pot să spun că una dintre cauzele principale este stâlcirea învățământului.

– Învăţământul românesc este astăzi în mare suferinţă. Cum credeţi că s-ar putea începe însănătoşirea lui?

– E foarte simplu și foarte greu, în același timp. În lumea întreagă învățământul are de făcut față unor enorme provocări. Nu are ziarul nostru spațiu să facem o analiză măcar fugitivă. La noi, numai prin  transformarea radicală a principiilor pe care e clădit sistemul școlar putem salva țara. Nenorocirea este că democrația nu funcționează decât la popoarele educate. Altfel, e ca și cum ai da o mașină puternică pe mâna unui copil de 8 ani. Dacă vrei, putem discuta cândva pe larg chestiunea școlii.

– Aproape toate televiziunile comerciale sunt acuzate că manipulează telespectatorii, răvăşindu-le minţile prin promovarea unor nonvalori, totul pentru audienţe (şi profituri) cât mai mari. Nu am auzit pe nimeni să acuze multele edituri dubioase, neinteresate decât de profit, pentru câtă maculatură se publică în zilele noastre?

– Nu se poate face comparația. Eu am renunțat de vreo doi ani aproape complet la Tv. Pot spune așa: 1. În vreme ce o editură se adresează câtorva sute de cititori, canalele (în ambele sensuri) Tv. Infectează seară de seară sute de mii, poate milioane de oameni. 2.  Natura răului e alta: o carte proastă e doar o carte proastă, o campanie murdară de presă e o boală nevindecabilă. 3. Avem zeci de edituri remarcabile, nici un canal de televiziune acceptabil. Nu discut, iar, aspectul cultural, m-aș întinde mult.

– V-aţi remarcat şi prin publicistica militant-politică. În multe articole scrise pentru „Oglinda de azi” aţi fost un apărător declarat al preşedintelui Traian Băsescu, primul şef de stat care a criticat public ororile comunismului, dar şi cel care, din fruntea CSAT, a identificat mass-media ca o ameninţare potenţială la adresa siguranţei naţionale. În ultimii ani, s-au descoperit multe potlogării ale unor miniştri pedelişti, cu prejudicii uriaşe pentru bugetul de stat, infracţiuni grave patronate de regimul Băsescu, de Băsescu însuşi (implicare nedovedită, dar de luat în calcul, ţinând cont că am avut un preşedinte-jucător care îşi subordonase totalmente guvernul). În aceste condiţii, îl mai preţuiţi la fel de mult pe fostul preşedinte al României?

– Pe fostul președinte, da. Nu găsesc în cele ce a făcut atunci lucruri grave, incriminante. Cei care au călcat legea, pedeliști sau membrii de familie ai ex-președintelui, să fie judecați. Simplu. Cu multe lucruri din ce susține actualmente parlamentarul Băsescu nu sunt absolut deloc de acord. E ciudată metamorfoza acestui om, felul în care și-a schimbat principiile.

– Regretaţi ceva în viaţa dvs? Ceva ce nu aţi făcut şi aţi fi vrut să faceţi. Sau viceversa.

– Oh! O mulțime de lucruri. Ar trebui să scriu o carte despre asta. Cu siguranță aș fi putut, ar fi trebuit, să fac mult mai mult(e). Regret ceea ce n-am făcut, pe multe planuri. Dar e prea târziu…

Acum, trecem la domnul Serghie Bucur, pe care l-am cunoscut în casa domnului Crăciun….

SERGHIE BUCUR

SERGHIE BUCUR

Când vine vorba de oameni care şi-au dedicat o mare parte din viaţă presei şi culturii prahovene, este unanim recunoscut faptul că unul dintre ei este şi publicistul, scriitorul, poetul şi graficianul Serghie Bucur. 

Născut în 1935 în localitatea prahoveană Călineşti, Serghie Bucur îşi petrece tinereţea şi anii maturităţii la Floreşti, în preajma legendelor „Micului Trianon” şi a semnelor culturale lăsate moştenire de vechea nobilime munteană, atmosferă care îi va marca definitiv destinul umanist ce îl va urmări toată viaţa. 

Azi, în pragul senectuţii, la cererea noastră, dl. Serghie Bucur se repliază în faţa propriilor trăiri/ perioade din viaţă, povestind pentru cei care l-au cunoscut sau nu, câteva secvenţe autobiografice, parte din ele în directă legătură cu istoria publicaţiei noastre, Oglinda …

„În vara 1956 Ungaria pusese în mişcare zvonuri – care se vroiau o realitate politică pentru noi din nou dureroasă –, cum că Transilvania va trece din nou la honvezi şi că tinerii de 20 de ani din România, puşi pe tapet de Emil Bodnăraş trebuiau să fie masaţi la graniţa cu această naţie, spre a-şi apăra Patria. Eram printre ei. Ce-au făcut Moscova şi Budapesta atunci, ţinea de sforăriile partidelor comuniste la putere şi paranoicii lor lideri. Un văr al soţiei mele, Nicolae Gugui, strungar de lux în hala de aşchiere a Fabricii de Anvelope VICTORIA Floreşti, aflase de aşa ceva de la un văr de-al fartelui său mai mare, Ion, Nicolae, ofiţer de aviaţie, care, fiind în Capitală, era la zi cu mersul „treburilor”. Am avut noroc amândoi, el – mobilizat pe loc, pentru măiestria lui în arta cuţitelor Widia, eu – desenator tehnic în serviciul condus de Ion Crăciun – şeful Proiectărilor FAV, „însărcinaţi” să întocmim documentaţia amplasării primului kalandru primit din RDG, de la firma „Karl Marx Stadt”. Prinşi în vârtejul „prefacerilor socialiste”, roata lui Kronos ne-a prins în spiţele ei; „moara” a strâns „pulberea” anilor şi ne-am trezit „în rândul lumii”, şi noi, după cum ne fusese ursit: „sub papuc”. 

Liceul Seral m-a ocrotit (1960-1963), la câţiva paşi de Fabrică, nu numai prin profesorii lui memorabili – între care Atena şi Nikos Peios, Aglaia Gugui, Vasile Gurău –, dar mai ales prin Cartea pe care domniile lor ne-au băgat-o pur şi simplu în cap, încât majoritatea dintre noi – 40 de absolvenţi – au ajuns ingineri şi maiştrii şi profesori. În vara 1962, Fabrica Victoria – ajunsă la 6 000 de angajaţi, cu o pleiadă de ingineri chimişti şi mecanici de faimă în România, precum dr. Tănase Volintiru, Veceslav Ababi, Ion Burke (fugit în Occident prin 70), Dumitru Gugui şi Dumitru Niţu, dar mai cu seamă Ion Krilovici, tatăl excepţionalei soprane Marina Krilovici – inginer şef la pornirea Fabricii BANLOC în 4 iulie 1939 –, anima întreaga viaţă socială şi culturală, prin apariţia artiştilor amatori şi a primului Cerc Literar în localitate: „Dumitru Theodor Neculuţă”, 27 iulie 1962 (din februarie 1968, „Cezar Petrescu”).

Pasiunile adolescenţei reverberau la întrecere, desenul (un portret al lui Stalin, cu creionul chimic, mi-a adus, în clasa a IV-a primară, un „premiu”: prima trusă cu acuarele, o cutie cu creioane Hardmuth şi gume de şters), şi muzica (o armonică nemţească, purtată în plină ocupaţie de un soldat, cu care am învăţat repede şi uşor să cânt „Lilly Marilen” şi „Hai, Maria Magdalena”) au cedat în faţa scrisului, astfel că,  scriind despre viaţa „cauicucarilor” şi a colectiviştilor, am devenit corespondent voluntar la Flamura Prahovei  şi, după 3 ani la rând, primul în Concursurile de Ziua Presei, tovarăşul Puiu Levensohn, ilegalist, redactorul şef al ziarului, prin reporterii (excelenţi) Nicolae Nicolae şi Grigore Timiş, m-a transferat în Redacţia cotidianului organ al Judeţenei de Partid, unde am lucrat ca redactor aproape un an de zile (6 IX 1966-3 V 1967), într-un infern ideologic, o „Fermă” de tip Orwell (de care habar n-aveam), îndoctrinat cu învăţământul politic în fiecare sâmbătă şi publicat când vroiau şefii, şicanat zilnic de secretariatul ziarului (ştiu cine, nu vă spun, becheri!). Norocul mi-l scosese în cale pe marele poet MRP – căruia tov’ Puiu, solicitându-i competenţa, nu i-a acceptat forma şi conţinutul suplimentului Literar şi Artistic al ziarului, dorit prin vocaţia invitatului, de acesta.  Tot răul în care mă scufundam a pleznit de-alungul câtorva certuri „la cuţite” cu tovarăşul Moise Levensohn, în ciuda simpatiilor adjunctului său, un adevărat Domn, Buzilă, finalul fiindu-mi gândit ca o detenţie, prin a fii „trecut la secţia Propagandă”, în subordinea celui mai analfabet „ziarist”, to’a’ăşu’ Mihai Capră!  

 Venirea lui Ceauşescu la putere a  dus întreaga viaţa la demenţă, subjugată de politica lui şi a „savantei de renume mondial”, producţia fiind controlată de Secretarul de Partid (ins cu 4 clase primare, faţă-n faţă cu directorul – absolvent de  Politehnică) şi de turma activiştilor de la Centru (Ploieşti şi Câmpina), PCR şi Sindicate. Fuga de ideologizare  ne-am asigurat-o sub măştile derutante ale Poeziei, Teatrului, Corului, Muzicii uşoare şi ale reuniunilor „tovărăşeşti” şi balurilor echipei de fotbal – mai  târziu, 1980, în divizia naţională B. 1975 a fost clipa în care, spre norocul localnicilor, FAV a intrat în dezvoltarea cu încă 1 000 000 de anvleope pe an, prin urmare investiţii grele, entuziasm şi controlul Partidului prin toate „uneltele” lui, inclusiv Securitatea. Soţii medici Manu au traversat, împreună cu echipa asistentă, epoca în care răspundeau de sănătatea „oamenilor muncii”, stresul lucrând diavoleşte asupra personalului tehnic superior – „răspunzător” în faţa Conducerii de Partid şi de Stat. Anii de iad pentru inginerul Ion Tifigiu – cel mai tânăr director pe care IAV l-a avut, aveau să-l răpună, după 1995, urmare represiunilor directe dinspre Cabinetul nr. 2, patronat de  „deţinătoarea” formulei chimice a bioxidului de carbon: CO2 = „Codoi”! COM-urile ţinute dimineaţa, inchizitorial, plenarele ţinute teroristic la Partid, l-au băgat pe Ion Tigifiu în mormânt! „Lecţia” predecesorului său, eminentul Dumitru Gugui (pierit pe aeroportul din Bolivia în 28 decembrie 1983, infarct), deşi ştiută de Ion, cu nefastele urmări, n-avea cum să o mai eludeze. Trei ani la rând, prima pe Ministerul Chimiei  în Centrala Cauciucului, cum-necum duşi sub directoratul lui, Ion Tifigiu aduce titlul de EROU AL MUNCII SOCIALISTE la Floreşti! Mare spectacol mare, cu Ansamblul şi Cenaclul şi două ore cu Dan Spătaru, în sala Clubului VICTORIA (templu Cultural cu Gheorghe Eminescu, Ion Gheorghe, Nicolae Rădulescu Lemnaru, Vartan Arachelian, Mircea Ionescu Quintus, Zephy Alşek, Virgil Carianopol, Petre Strihan, Teatrele din Ploieşti şi din Bacău, Sergiu Nicolaescu, Vlad Rădescu, Bob Călinescu, Stela Popescu, Mirabela Dauer, George Niculescu, George Speranţă, Smaranda Chehata, Ştefania Petrescu (surorile lui Cezar Petrescu), Mihai Florescu, Ion Bălu, Cristian Ţopescu, Ion Mustaţă),după 90, şi azi, ruine pentru ploi şi bufniţe!  

În 22 decembrie 1989 am plecat la Bucureşti, cu inventatorii Dorin Bădicu, Ion Minea şi Petre Ariciu, să brevetăm, la OSIM, o „Maşină de eliminat aerul din carcasa anevlopelor de camion”. În Gara de Nord, armată; pe Calea Victoriei armată; pe Magheru armată; tancuril tunuri şi mitraliere! N-avea-i loc să pui piciorul. Lumea vuia. Deodată apare – o Dunăre de oameni – puhoiul dinspre IMGB. De pe sediul CC al PCR văd un helicopter înclinându-se şi accelerând sus de tot, gonind în semn de adio! Delirul mulţimilor prăvălea cerul: „Ole! Ole! Ceauşescu nu mai e!”. 25 decembrie 1989, „procesul” şi sentinţa „tribunalului” de la Târgovişte: ciuruirea dictatorilor!

25 aprilie 1991; sub impulsurile Libertăţii, cu Radu Mircesu şi câţiva pasionaţi de ziaristică, pornim săptămânalul PUBLIC, finanţat de fratele acestuia. 8 septembrie 1992; cu el şi Adrian Mocanu demarăm JURNALUL DE PRAHOVA, în vara 1994 preluat la puţin timp după prima apariţie de ginerele meu, pe atunci, Florin Frăţilă. Prima redacţie, în spaţiul – cu dărnicie oferit de Liceul Petrol – din B-dul Nicolae Bălcescu.  Director: Florin Frăţilă. Redactor şef: Serghie Bucur. Redactori: Jenica Tabacu, Alexandra Mihai, Adrian Moldoveanu, Ioana Dobrea, Rucsandra Frăţilă, Tiberiu Stanciu, Bogdan Enache, Marian Marinescu, Florin Matei, Mihai Marian, Florin Sălceanu. Redactori colaboratori: Constantin Trandafir, Christian Crăciun; maestrul Vald Muşatescu colaborează cu foiletoane şi romanele sale şi e fericit să gireze publicaţia ca Director de Onoare. Peregrinăm la Ploieşti, sub scara Palatului Culturii dinspre est (azi, Curtea de Apel, sprijiniţi de d-na profesor universirar Sfârlogea), la Casa Cărţii Câmpina, din nou la Ploieşti, comasându-ne cu staţiile locale tv Antena 1 Ploieşti şi Sinaia, sub directoratul lui Florin Frăţilă. Anchete, scandaluri, ameninţări, dar şi Cultură: JPH „pentru minte inimă şi literatură” ne face cunoscuţi şi căutaţi, iar prin televiziune, cu „Peceţi Culturale”, aducem în prim plan valori ale acelor vremi: Paul D. Popescu,Traian Cepoiu, Vlad Muşatescu, Victor Sterom, Rădulescu Lemnaru, Ion Bălu, Justin Capră. Privatizarea devine sălbăticie, trebuie să ne asumăm gestioanrea ziarului, iar concurenţa naşte monştrii; ziarul ne este ascuns şi aruncat de adversarii ploieşteni, astfel că la 15 februarie 1999 capotăm. Nu dăm imbecililor apă la moară şi scoatem OGLINDA CÂMPINEI. Sedii de lucru: str. 1 Mai, lângă casa Kratokhvil; Liceul Petrol şi Casa Tineretului. Director: Florin Frăţilă; Redactor şef: Serghie Bucur; Redacţia: Marian Marinescu, Victor Sterom, Cristian Oprescu, Adrian Moldoveanu, Vasile Ilinca, Theodor Marinescu, Emanoil Toma, Tiberiu Stanciu, Gabriel Mihalache ş.a. Redactori colaboratori: Constantin Trandafir, Christian Crăciun.

În 4 martie 1999 – moare marele om de Presă şi scriitor (de tipul „Conan Doyle”) Vlad Muşatescu! Vrie! Dar ne redresăm şi, până în vara anului 2002 rezist la OGLINDA. Mă retrag apoi, lăsând în urmă o parte din viaţa mea, dar şi Cafeneaua literar-artistică „Vlad Muşatescu”, Oglinda cu patru suplimente culturale simultan întemeiate şi conduse, coagulând  straşnice semnături ale Prahovei. În 13 februarie 2004 Cafeneaua „Vlad Muşatescu” devine Cercul Literar „Geo Bogza” şi pornim seria nouă a „Revistei Noi” a lui B. P. Hasdeu; director – Constantin Trandafir, redactor şef – Florin Dochia, primul ei sponsor, Emanoil Toma. 

Prietenia mea cu Victor Sterom – fondatorul şi eminenţa Grupului de la Ploieşti (1991-2007), datorită căruia în octombrie 1999, la Casa de Cultură din Câmpina, debutam cu volumaşul de versuri SUNT-EŞTI – pe atunci cu rubrică de cronicar la INFORMAŢIA PRAHOVEI, m-a plasat pe această excepţională orbită jurnalistică, urmare „Da”-ului primit cu toată buna-voinţă, din partea domnului Daniel Lazăr – şeful redactor al acestui ziar (ani la rând cotidian)! Pe 7 noiembrie 2002 graţie domniei sale şi doamnei Cornelia Preda – tehnoredactora săptămânalului (ambii sprijninidu-l îndelungată vreme şi altruist, pe marele Ion T. Şovăială, în apariţia lunarului cultural-istoric ORION), mi-a apărut primul articol, o cronică de artă plastică a expoziţiei Marilenei Marian. Între timp, mă ambiţionez şi urmez, între 2004 şi 2009, Facultatea de Istorie şi Arheologie a Universităţii Spiru Haret, 5 ani la FR şi, început în 1975, public, în 2012, romanul istoric APTER, sub semnătura editurii MINERVA, prefaţat de magistrul meu, criticul literar Constantin Trandafir, făcut harcea-parcea de maestrul Minel Ghiţă Mateucă, într-un serial terminator, dar recunoscut drept „Revanşa lui Serghie Bucur”! Sub povara tragicei morţi a nepotului meu, Costin-Marius, elev la „Energetic”-ul din Câmpina scriu romanul NEANT, în curs de apariţie la editura EIKON.  De-un an scriu romanul istoric DOMNIŢA – publicat săptămânal de INFORMAŢIA PRAHOVEI şi aşa se face că mâine, cu nestrămutată recunoştinţă  către Dumitru şi Maria – neuitaţii mei părinţi, am emoţii cumplite:  împlinesc 80 de ani!!!” 

 

Sunt cuvinte scrise acum trei ani… deci omul are acum 83….

 

Pentru amândoi multă sănătate…

 

Anul 2019 să le aducă multă bucurie…

 

Acum plecăm spre alte destinații turistice…

Aristotel Bunescu