Cu pasul apăsat, prin locuri superbe românești: BREBU 

Multe sunt drumurile făcute în acest an, dar dacă mă întrebați unde a rămas o parte a sufletului meu, cu siguranță voi rosti doar două silabe: BRE-BU.

.

.

Primul argument este Casa Domnească de la Brebu.

Apoi, alt argument este faptul că aici au casa mulți dintre prietenii mei, cei mai buni.

Și mai sunt multe, multe alte argumente…

.

.

În comuna Brebu se află fosta mănăstire Brebu (1640–1650) din satul Brebu Mânăstirei, ansamblu-monument istoric de arhitectură de interes național, format din biserica „Sfinții Mihail și Gavril”, casa domnească, ruinele chiliilor, turnul-clopotniță și zidul de incintă. În rest, singurul obiectiv din comună inclus în lista monumentelor istorice din județul Prahova ca monument de interes local, clasificat tot ca monument de arhitectură, este casa Vasile C. Topală (sfârșitul secolului al XIX-lea) din satul Brebu Megieșesc.

Voi reveni mereu cu plăcere maximă la Brebu. Asta doar în cazul în care nu mă voi muta definitiv aici. Și asta este posibil…

Aristotel Bunescu

Reclame

Crăciun în Centrul Vechi

Craciun in Centrul Vechi .

TEXT SI FOTO, DOAMNA CRISTINA OPRIȘENESCU

In noaptea cu luna plina , era ceva magic…
Intotdeauna de Craciun este cea mai linistita si fermecata noapte , ca dovada ca Ceva supranatural ne daruieste intotdeauna Semne…ca EXISTA !…

.

.DOAMNA CRISTINA OPRIȘENESCU

 

 

 

 

NOTA REDACȚIEI

SALUTAM DEBUTUL LA AGENȚIA DE PRESĂ CULTURALĂ A DOAMNEI CRISTINA OPRIȘENESCU, VALOROS ARTIST REMARCAT ÎN ARTELE VIZUALE DIN ULTIMELE DECENII.

UN INTERESANT FOTO-REPORTAJ IN CENTRUL CĂRUIA ESTE BISERICA STAVROPOLEOS DIN BUCUREȘTI

CRACIUN FERICIT TUTUROR !

 

Călătorie la Florești, în regatul lui Christian Crăciun…

București, 23 decembrie

Iată, am pornit la drum pe meleaguri prahovene și ajungem la Florești…

De Crăciun, anul 2018, dorim să vă vorbim despre un Crăciun aparte, adică domnul Christian…

.

.Un promotor al culturii 

Îl cunosc de pe vremea studenției, când venea la întâlnirile patronate discret de Dan C. Mihăilescu. Au trecut de atunci multe peste noi, dar va dau doar unul din ultimele episoade. Am fost la Florești și ne-a condus la celebrul castel…

Palatul_Micul_Trianon

Palatul_Micul_Trianon

Apoi am fost la el acasă unde am cunoscut o frumoasă prietenie. Este vorba de domnul Crăciun și domnul Serghie Bucur, la rândul său grafician, poet, publicist de forță…

Dar, cine este de fapt interlocutorul nostru:

CHRISTIAN  CRĂCIUN

 

  1. 13.XII.1953,  Floreşti, jud. Prahova

Critic literar, eseist, publicist

 

 

Studiile ge­ne­rale, în comuna natală, urmate de cele liceale la „Ion Luca Caragiale” din Ploieşti. Absolvent al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Univer­sităţii Bucureşti (1976). Funcţionează de la absolvire ca profesor în Moreni. Debut cu poezie în revista liceului, apoi în presa studenţească cu recenzii şi eseuri. Colaborează cu eseuri, critică literară la: „Orizont”, „Steaua”, „Transilvania”, „Echinox”, „România literară”, „Vatra”, „Supliment literar-artistic al Scânteii tineretului”. După 1989 deţine o rubrică de eseu, critică literară în „Cronica”, apoi mai publică în revistele: „22”, „Literatorul”, „Contrapunct”, „Axioma”, „Litere”, „Caiete critice”, „Viaţa românească”, „Revista nouă”. Între 1997-1999 colaborator, cu o emisiune de cultură, la postul Antena 1 Ploieşti. Membru al unor cenacluri literare: „Cezar Petrescu” din Floreşti (1975-1991), „Geo Bogza” din Câmpina şi „Axioma”, Ploieşti (din 1990 şi până în prezent), dar şi al Societăţii Scriitorilor „C. Negri” din Galaţi (Filiala Ploieşti). Debut editorial în volumul antologic „Liviu Rebreanu după un veac” (1985) cu studiul „Între două spânzurători”. Publicistica sa abordează o largă paletă de subiecte privind viaţa literară, culturală, socială sau chiar politică, contemporană, în general: „Labirintul invizibil”, „Turnul Babel”, „Eseu despre imagine”, „Postura”, „Foamea şi setea”, „Enciclopedism”, „Este cartea o marfă?”. De atunci au apărut numeroase volume cu semnătura sa…

 

Pentru a vă familiariza cu persoana sa, iată un interviu lămuritor semnat Adrian Brad…

 

De la începutul anului, eseistul Christian Crăciun este membru al Uniunii Scriitorilor din România

Continuăm astăzi seria articolelor dedicate scriitorilor câmpineni consacraţi (deveniţi membri ai Uniunii Scriitorilor din România) cu eseistul Christian Crăciun, pe care îl vom considera scriitor al ţinuturilor câmpinene, chiar dacă s-a născut şi locuieşte în comuna Floreşti. Localitatea de baştină a scriitorul nostru intră într-o asemenea geografie, deoarece, în afară de lumina soarelui, care vine de la Băicoi (situată la estul Floreştilor), celelalte lumini ale vieţii (spirituale, dar şi materiale) vin într-o măsură mult mai mare de la Câmpina. Nemaivorbind că scriitorul prezentat este membru al multor grupuri şi organizaţii câmpinene reprezentative pentru breasla scriiitoricească locală (Cenaclul literar al Casei de Cultură etc). Colaborator al publicaţiei noastre încă de la înfiinţare, Christian Crăciun s-a născut în localitatea prahoveană Floreşti, la data de 13 decembrie 1953. În 1976 a absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, iar mai apoi a obţinut doctoratul în Filologie. În afară de activitatea sa pedagogică neîntreruptă de 40 de ani la catedra Colegiului „I. L. Caragiale” din Moreni, Christian Crăciun este un eseist remarcabil, dar şi un bun publicist şi critic literar. De la începutul anului, el a intrat în rândurile Uniunii Scriitorilor din România, împreună cu alţi doi câmpineni: Diana Trandafir şi Iulian Moreanu, prezentaţi în paginile Oglinzii acum două săptămâni. Înainte de a vă înfăţişa privirilor interviul pe care ni l-a acordat Christian Crăciun, facem precizarea că vom continua, în numerele viitoare ale publicaţiei noastre, seria prezentării scriitorilor câmpineni membri ai USR.

 

 

– Domnule Christian Crăciun, sunteţi bine cunoscut cititorilor Oglinzii, publicaţie la care colaboraţi de mulţi ani. Totuşi, pentru început, v-aş întreba care au fost principalele momente din viaţa şi activitatea dvs?

– Dragul meu, sunt „bine cunoscut” – idee relativă și discutabilă – de oarecum puțini ani. Eu sunt un singuratic, deloc mare, deloc ahtiat de publicitate și publicare, trăiesc în vizuina mea de cărți și-s complet lipsit de relații în lumea literară. Am debutat editorial spre 50 de ani, și abia în ultimul deceniu am ieșit în public mai insistent. Sigur că publicasem, rar, și înainte de 1989, în revistele literare ale vremii – Transilvania, Orizont, Steaua etc. – eseuri și cronici literare. Cărți, articole, rubrici permanente în presa literară, conferințe de-a lungul și de-a latul țării s-au acumulat într-un ritm surprinzător abia în vremuri mai recente. Un fel de traiectorie inversă decât cea normală. Pe scurt, am făcut liceul la Ploiești, liceul „I.L.Caragiale”, Facultatea de Filologie la București, iar din momentul absolvirii şi până acum, sunt profesor de română la alt liceu purtând numele lui Caragiale, cel din Moreni. În 2005, mi-am luat un doctorat pe o temă despre imaginarul eminescian. Cam asta…

– Când aţi simţit că sunteţi făcut să deveniţi scriitor? Ştiu că este o întrebare-clişeu, dar n-o pot evita.

– Sigur că există o mică mitologie personală: copil fiind, aș fi spus că vreau să mă fac „scriitor la microfon” (era o emisiune la radioul acelor timpuri, pe care-l ascultam cu asiduitate). Pasionat de citit încă de mic, scriind compuneri care primeau note mari, renunțând la medicină pe motiv de incompatibilitate funciară cu chimia, am ales filologia și am început să public eseuri încă din facultate prin revistele studențești, foarte bune, pe vremurile acelea. Scriitor „profesionist” – să luăm cuvântul cu toată marja de ambiguitate și de cuvenită smerenie – am devenit în momentul când am început să am rubrici fixe, cu termene de predare (la reviste minunate din anii 90 Litere&Arte&Idei, Adevărul Literar și Artistic, Axioma, Cronica)

– Pentru ce merite aţi fost ales în Uniunea Scriitorilor? 

– Păi, pentru cele de mai sus, cred. Cărțile mele sunt așa: „Intrări în labirint” (3 ediții), carte de eseuri; „Isografii”, tot eseuri, de altă factură parțial; „Ucronia eminesciană”, teza mea de doctorat (lucrez acum la o nouă variantă mult adăugită, are și ea deja două ediții, la editura Eikon, cu care colaborez în acest sens); „Lectio Incerta” – culegere a majorității cronicilor literare pe care le-am publicat și „Circumstanțiale”, culegere a editorialelor mele socio-politice din săptămânalul „Oglinda de azi”, și aici adunându-se deja material pentru un nou volum.

– Sunteţi eseist, publicist şi critic literar. Care dintre cele trei ipostaze vă reprezintă cel mai bine?

– În mod cert eseul. Sunt un tip digresiv și abuziv, care are nevoie de spațiu pentru a-și dezvălui reveriile speculative. Eseul e acea combinație de libertate asociativă și rigoare constructivă care, cred, mi se potrivește cel mai bine. Pentru critica literară în sensul strict – adică restrâns la literatura de ficțiune – nu am răbdarea de a urmări noile apariții, fenomenul viu, în mișcare al literaturii. De mulți ani și lecturile mele s-au deplasat spre științe umane, filozofie, teologie, eseistică în general, și e normal să dau seama în scris în special despre astfel de cărți. În volumul meu de cronici sunt doar câteva texte despre romane şi mai puține despre volume de poezie, marea majoritate fiind despre cărți de eseistică. Sunt domenii mai puțin sau deloc prezente în paginile revistelor noastre culturale, de exemplu, în ultima lună am recenzat o carte de arhitectură sau alta de iconologie. Am un interes special și pentru cărțile de memorialistică. Urmăresc cărțile despre care nu se scrie în general.

– După 1989, România nu s-a reclădit pe principiile sănătoase ale capitalismului neoliberal, ci s-a năruit treptat pe altoiul putred al unui capitalism sălbatic, de cumetrie, care i-a sărăcit pe mulţi români şi ne-a trimis multe elite în pribegie. Va trebui să dăm de fundul prăpastiei ca să ne putem ridica apoi, forţaţi de istorie? Sau am putea să ne revenim mai devreme, cu mult noroc. Bunăoară, aşa cum s-a întâmplat la finele Primului Război Mondial, când Dumnezeu şi-a întors faţa către români şi a prăbuşit două imperii, pe ruinele cărora s-a ridicat România Mare (împreună cu alte state independente). 

– E cumplit de trist ce se întâmplă azi cu România. Și, atenție, nu cred că cineva din afară este vinovat: nici multinaționalele capitaliste, nici rușii, nici ungurii, nici americanii, nici Soros. Pentru prima oară, poate, în istorie, românii sunt complet liberi să se autodistrugă fără nici un ajutor extern. Din lipsă de educație, din prostie nativă, ticăloșie, egoism, lene, vocație a furtului (inclusiv al propriei căciuli), inconștiență, ură feroce față de valoarea autentică. Știți cântecul Adei Milea: «Ceaușescu n-a murit»? Cum spune ea: Ceaușescu (comunismul deci) e o boală. Da, domnule, socialmente bolile au efect lung: și uite că infecția propagandistică din anii 70-80, augmentată de șobolanii purtători de viruși televizați ai zilelor noastre, dă rujeola ticăloșiei și abjecției publice în floare abia acum. Noi trăim în plină epocă în care plătim tot ceea ce spiritele ignare spun că era „bine” în ceaușism: „independența”, „industrializarea”, „învățământul gratuit”, „casa poporului” ș.a.m.d. A, nu spun că nu erau și lucruri materiale (rețeaua de irigații, institutul de vaccinuri, Gerovitalul etc.) pe care, dacă n-am fi avut această sălbatică plăcere a furtului și distrugerii, a distrugerii prin furt, le-am fi putut folosi spre binele public. Uite o noțiune cvasi-absentă în mentalul colectiv: binele tuturor. Și, fiindcă văd deja întrebarea următoare, pot să spun că una dintre cauzele principale este stâlcirea învățământului.

– Învăţământul românesc este astăzi în mare suferinţă. Cum credeţi că s-ar putea începe însănătoşirea lui?

– E foarte simplu și foarte greu, în același timp. În lumea întreagă învățământul are de făcut față unor enorme provocări. Nu are ziarul nostru spațiu să facem o analiză măcar fugitivă. La noi, numai prin  transformarea radicală a principiilor pe care e clădit sistemul școlar putem salva țara. Nenorocirea este că democrația nu funcționează decât la popoarele educate. Altfel, e ca și cum ai da o mașină puternică pe mâna unui copil de 8 ani. Dacă vrei, putem discuta cândva pe larg chestiunea școlii.

– Aproape toate televiziunile comerciale sunt acuzate că manipulează telespectatorii, răvăşindu-le minţile prin promovarea unor nonvalori, totul pentru audienţe (şi profituri) cât mai mari. Nu am auzit pe nimeni să acuze multele edituri dubioase, neinteresate decât de profit, pentru câtă maculatură se publică în zilele noastre?

– Nu se poate face comparația. Eu am renunțat de vreo doi ani aproape complet la Tv. Pot spune așa: 1. În vreme ce o editură se adresează câtorva sute de cititori, canalele (în ambele sensuri) Tv. Infectează seară de seară sute de mii, poate milioane de oameni. 2.  Natura răului e alta: o carte proastă e doar o carte proastă, o campanie murdară de presă e o boală nevindecabilă. 3. Avem zeci de edituri remarcabile, nici un canal de televiziune acceptabil. Nu discut, iar, aspectul cultural, m-aș întinde mult.

– V-aţi remarcat şi prin publicistica militant-politică. În multe articole scrise pentru „Oglinda de azi” aţi fost un apărător declarat al preşedintelui Traian Băsescu, primul şef de stat care a criticat public ororile comunismului, dar şi cel care, din fruntea CSAT, a identificat mass-media ca o ameninţare potenţială la adresa siguranţei naţionale. În ultimii ani, s-au descoperit multe potlogării ale unor miniştri pedelişti, cu prejudicii uriaşe pentru bugetul de stat, infracţiuni grave patronate de regimul Băsescu, de Băsescu însuşi (implicare nedovedită, dar de luat în calcul, ţinând cont că am avut un preşedinte-jucător care îşi subordonase totalmente guvernul). În aceste condiţii, îl mai preţuiţi la fel de mult pe fostul preşedinte al României?

– Pe fostul președinte, da. Nu găsesc în cele ce a făcut atunci lucruri grave, incriminante. Cei care au călcat legea, pedeliști sau membrii de familie ai ex-președintelui, să fie judecați. Simplu. Cu multe lucruri din ce susține actualmente parlamentarul Băsescu nu sunt absolut deloc de acord. E ciudată metamorfoza acestui om, felul în care și-a schimbat principiile.

– Regretaţi ceva în viaţa dvs? Ceva ce nu aţi făcut şi aţi fi vrut să faceţi. Sau viceversa.

– Oh! O mulțime de lucruri. Ar trebui să scriu o carte despre asta. Cu siguranță aș fi putut, ar fi trebuit, să fac mult mai mult(e). Regret ceea ce n-am făcut, pe multe planuri. Dar e prea târziu…

Acum, trecem la domnul Serghie Bucur, pe care l-am cunoscut în casa domnului Crăciun….

SERGHIE BUCUR

SERGHIE BUCUR

Când vine vorba de oameni care şi-au dedicat o mare parte din viaţă presei şi culturii prahovene, este unanim recunoscut faptul că unul dintre ei este şi publicistul, scriitorul, poetul şi graficianul Serghie Bucur. 

Născut în 1935 în localitatea prahoveană Călineşti, Serghie Bucur îşi petrece tinereţea şi anii maturităţii la Floreşti, în preajma legendelor „Micului Trianon” şi a semnelor culturale lăsate moştenire de vechea nobilime munteană, atmosferă care îi va marca definitiv destinul umanist ce îl va urmări toată viaţa. 

Azi, în pragul senectuţii, la cererea noastră, dl. Serghie Bucur se repliază în faţa propriilor trăiri/ perioade din viaţă, povestind pentru cei care l-au cunoscut sau nu, câteva secvenţe autobiografice, parte din ele în directă legătură cu istoria publicaţiei noastre, Oglinda …

„În vara 1956 Ungaria pusese în mişcare zvonuri – care se vroiau o realitate politică pentru noi din nou dureroasă –, cum că Transilvania va trece din nou la honvezi şi că tinerii de 20 de ani din România, puşi pe tapet de Emil Bodnăraş trebuiau să fie masaţi la graniţa cu această naţie, spre a-şi apăra Patria. Eram printre ei. Ce-au făcut Moscova şi Budapesta atunci, ţinea de sforăriile partidelor comuniste la putere şi paranoicii lor lideri. Un văr al soţiei mele, Nicolae Gugui, strungar de lux în hala de aşchiere a Fabricii de Anvelope VICTORIA Floreşti, aflase de aşa ceva de la un văr de-al fartelui său mai mare, Ion, Nicolae, ofiţer de aviaţie, care, fiind în Capitală, era la zi cu mersul „treburilor”. Am avut noroc amândoi, el – mobilizat pe loc, pentru măiestria lui în arta cuţitelor Widia, eu – desenator tehnic în serviciul condus de Ion Crăciun – şeful Proiectărilor FAV, „însărcinaţi” să întocmim documentaţia amplasării primului kalandru primit din RDG, de la firma „Karl Marx Stadt”. Prinşi în vârtejul „prefacerilor socialiste”, roata lui Kronos ne-a prins în spiţele ei; „moara” a strâns „pulberea” anilor şi ne-am trezit „în rândul lumii”, şi noi, după cum ne fusese ursit: „sub papuc”. 

Liceul Seral m-a ocrotit (1960-1963), la câţiva paşi de Fabrică, nu numai prin profesorii lui memorabili – între care Atena şi Nikos Peios, Aglaia Gugui, Vasile Gurău –, dar mai ales prin Cartea pe care domniile lor ne-au băgat-o pur şi simplu în cap, încât majoritatea dintre noi – 40 de absolvenţi – au ajuns ingineri şi maiştrii şi profesori. În vara 1962, Fabrica Victoria – ajunsă la 6 000 de angajaţi, cu o pleiadă de ingineri chimişti şi mecanici de faimă în România, precum dr. Tănase Volintiru, Veceslav Ababi, Ion Burke (fugit în Occident prin 70), Dumitru Gugui şi Dumitru Niţu, dar mai cu seamă Ion Krilovici, tatăl excepţionalei soprane Marina Krilovici – inginer şef la pornirea Fabricii BANLOC în 4 iulie 1939 –, anima întreaga viaţă socială şi culturală, prin apariţia artiştilor amatori şi a primului Cerc Literar în localitate: „Dumitru Theodor Neculuţă”, 27 iulie 1962 (din februarie 1968, „Cezar Petrescu”).

Pasiunile adolescenţei reverberau la întrecere, desenul (un portret al lui Stalin, cu creionul chimic, mi-a adus, în clasa a IV-a primară, un „premiu”: prima trusă cu acuarele, o cutie cu creioane Hardmuth şi gume de şters), şi muzica (o armonică nemţească, purtată în plină ocupaţie de un soldat, cu care am învăţat repede şi uşor să cânt „Lilly Marilen” şi „Hai, Maria Magdalena”) au cedat în faţa scrisului, astfel că,  scriind despre viaţa „cauicucarilor” şi a colectiviştilor, am devenit corespondent voluntar la Flamura Prahovei  şi, după 3 ani la rând, primul în Concursurile de Ziua Presei, tovarăşul Puiu Levensohn, ilegalist, redactorul şef al ziarului, prin reporterii (excelenţi) Nicolae Nicolae şi Grigore Timiş, m-a transferat în Redacţia cotidianului organ al Judeţenei de Partid, unde am lucrat ca redactor aproape un an de zile (6 IX 1966-3 V 1967), într-un infern ideologic, o „Fermă” de tip Orwell (de care habar n-aveam), îndoctrinat cu învăţământul politic în fiecare sâmbătă şi publicat când vroiau şefii, şicanat zilnic de secretariatul ziarului (ştiu cine, nu vă spun, becheri!). Norocul mi-l scosese în cale pe marele poet MRP – căruia tov’ Puiu, solicitându-i competenţa, nu i-a acceptat forma şi conţinutul suplimentului Literar şi Artistic al ziarului, dorit prin vocaţia invitatului, de acesta.  Tot răul în care mă scufundam a pleznit de-alungul câtorva certuri „la cuţite” cu tovarăşul Moise Levensohn, în ciuda simpatiilor adjunctului său, un adevărat Domn, Buzilă, finalul fiindu-mi gândit ca o detenţie, prin a fii „trecut la secţia Propagandă”, în subordinea celui mai analfabet „ziarist”, to’a’ăşu’ Mihai Capră!  

 Venirea lui Ceauşescu la putere a  dus întreaga viaţa la demenţă, subjugată de politica lui şi a „savantei de renume mondial”, producţia fiind controlată de Secretarul de Partid (ins cu 4 clase primare, faţă-n faţă cu directorul – absolvent de  Politehnică) şi de turma activiştilor de la Centru (Ploieşti şi Câmpina), PCR şi Sindicate. Fuga de ideologizare  ne-am asigurat-o sub măştile derutante ale Poeziei, Teatrului, Corului, Muzicii uşoare şi ale reuniunilor „tovărăşeşti” şi balurilor echipei de fotbal – mai  târziu, 1980, în divizia naţională B. 1975 a fost clipa în care, spre norocul localnicilor, FAV a intrat în dezvoltarea cu încă 1 000 000 de anvleope pe an, prin urmare investiţii grele, entuziasm şi controlul Partidului prin toate „uneltele” lui, inclusiv Securitatea. Soţii medici Manu au traversat, împreună cu echipa asistentă, epoca în care răspundeau de sănătatea „oamenilor muncii”, stresul lucrând diavoleşte asupra personalului tehnic superior – „răspunzător” în faţa Conducerii de Partid şi de Stat. Anii de iad pentru inginerul Ion Tifigiu – cel mai tânăr director pe care IAV l-a avut, aveau să-l răpună, după 1995, urmare represiunilor directe dinspre Cabinetul nr. 2, patronat de  „deţinătoarea” formulei chimice a bioxidului de carbon: CO2 = „Codoi”! COM-urile ţinute dimineaţa, inchizitorial, plenarele ţinute teroristic la Partid, l-au băgat pe Ion Tigifiu în mormânt! „Lecţia” predecesorului său, eminentul Dumitru Gugui (pierit pe aeroportul din Bolivia în 28 decembrie 1983, infarct), deşi ştiută de Ion, cu nefastele urmări, n-avea cum să o mai eludeze. Trei ani la rând, prima pe Ministerul Chimiei  în Centrala Cauciucului, cum-necum duşi sub directoratul lui, Ion Tifigiu aduce titlul de EROU AL MUNCII SOCIALISTE la Floreşti! Mare spectacol mare, cu Ansamblul şi Cenaclul şi două ore cu Dan Spătaru, în sala Clubului VICTORIA (templu Cultural cu Gheorghe Eminescu, Ion Gheorghe, Nicolae Rădulescu Lemnaru, Vartan Arachelian, Mircea Ionescu Quintus, Zephy Alşek, Virgil Carianopol, Petre Strihan, Teatrele din Ploieşti şi din Bacău, Sergiu Nicolaescu, Vlad Rădescu, Bob Călinescu, Stela Popescu, Mirabela Dauer, George Niculescu, George Speranţă, Smaranda Chehata, Ştefania Petrescu (surorile lui Cezar Petrescu), Mihai Florescu, Ion Bălu, Cristian Ţopescu, Ion Mustaţă),după 90, şi azi, ruine pentru ploi şi bufniţe!  

În 22 decembrie 1989 am plecat la Bucureşti, cu inventatorii Dorin Bădicu, Ion Minea şi Petre Ariciu, să brevetăm, la OSIM, o „Maşină de eliminat aerul din carcasa anevlopelor de camion”. În Gara de Nord, armată; pe Calea Victoriei armată; pe Magheru armată; tancuril tunuri şi mitraliere! N-avea-i loc să pui piciorul. Lumea vuia. Deodată apare – o Dunăre de oameni – puhoiul dinspre IMGB. De pe sediul CC al PCR văd un helicopter înclinându-se şi accelerând sus de tot, gonind în semn de adio! Delirul mulţimilor prăvălea cerul: „Ole! Ole! Ceauşescu nu mai e!”. 25 decembrie 1989, „procesul” şi sentinţa „tribunalului” de la Târgovişte: ciuruirea dictatorilor!

25 aprilie 1991; sub impulsurile Libertăţii, cu Radu Mircesu şi câţiva pasionaţi de ziaristică, pornim săptămânalul PUBLIC, finanţat de fratele acestuia. 8 septembrie 1992; cu el şi Adrian Mocanu demarăm JURNALUL DE PRAHOVA, în vara 1994 preluat la puţin timp după prima apariţie de ginerele meu, pe atunci, Florin Frăţilă. Prima redacţie, în spaţiul – cu dărnicie oferit de Liceul Petrol – din B-dul Nicolae Bălcescu.  Director: Florin Frăţilă. Redactor şef: Serghie Bucur. Redactori: Jenica Tabacu, Alexandra Mihai, Adrian Moldoveanu, Ioana Dobrea, Rucsandra Frăţilă, Tiberiu Stanciu, Bogdan Enache, Marian Marinescu, Florin Matei, Mihai Marian, Florin Sălceanu. Redactori colaboratori: Constantin Trandafir, Christian Crăciun; maestrul Vald Muşatescu colaborează cu foiletoane şi romanele sale şi e fericit să gireze publicaţia ca Director de Onoare. Peregrinăm la Ploieşti, sub scara Palatului Culturii dinspre est (azi, Curtea de Apel, sprijiniţi de d-na profesor universirar Sfârlogea), la Casa Cărţii Câmpina, din nou la Ploieşti, comasându-ne cu staţiile locale tv Antena 1 Ploieşti şi Sinaia, sub directoratul lui Florin Frăţilă. Anchete, scandaluri, ameninţări, dar şi Cultură: JPH „pentru minte inimă şi literatură” ne face cunoscuţi şi căutaţi, iar prin televiziune, cu „Peceţi Culturale”, aducem în prim plan valori ale acelor vremi: Paul D. Popescu,Traian Cepoiu, Vlad Muşatescu, Victor Sterom, Rădulescu Lemnaru, Ion Bălu, Justin Capră. Privatizarea devine sălbăticie, trebuie să ne asumăm gestioanrea ziarului, iar concurenţa naşte monştrii; ziarul ne este ascuns şi aruncat de adversarii ploieşteni, astfel că la 15 februarie 1999 capotăm. Nu dăm imbecililor apă la moară şi scoatem OGLINDA CÂMPINEI. Sedii de lucru: str. 1 Mai, lângă casa Kratokhvil; Liceul Petrol şi Casa Tineretului. Director: Florin Frăţilă; Redactor şef: Serghie Bucur; Redacţia: Marian Marinescu, Victor Sterom, Cristian Oprescu, Adrian Moldoveanu, Vasile Ilinca, Theodor Marinescu, Emanoil Toma, Tiberiu Stanciu, Gabriel Mihalache ş.a. Redactori colaboratori: Constantin Trandafir, Christian Crăciun.

În 4 martie 1999 – moare marele om de Presă şi scriitor (de tipul „Conan Doyle”) Vlad Muşatescu! Vrie! Dar ne redresăm şi, până în vara anului 2002 rezist la OGLINDA. Mă retrag apoi, lăsând în urmă o parte din viaţa mea, dar şi Cafeneaua literar-artistică „Vlad Muşatescu”, Oglinda cu patru suplimente culturale simultan întemeiate şi conduse, coagulând  straşnice semnături ale Prahovei. În 13 februarie 2004 Cafeneaua „Vlad Muşatescu” devine Cercul Literar „Geo Bogza” şi pornim seria nouă a „Revistei Noi” a lui B. P. Hasdeu; director – Constantin Trandafir, redactor şef – Florin Dochia, primul ei sponsor, Emanoil Toma. 

Prietenia mea cu Victor Sterom – fondatorul şi eminenţa Grupului de la Ploieşti (1991-2007), datorită căruia în octombrie 1999, la Casa de Cultură din Câmpina, debutam cu volumaşul de versuri SUNT-EŞTI – pe atunci cu rubrică de cronicar la INFORMAŢIA PRAHOVEI, m-a plasat pe această excepţională orbită jurnalistică, urmare „Da”-ului primit cu toată buna-voinţă, din partea domnului Daniel Lazăr – şeful redactor al acestui ziar (ani la rând cotidian)! Pe 7 noiembrie 2002 graţie domniei sale şi doamnei Cornelia Preda – tehnoredactora săptămânalului (ambii sprijninidu-l îndelungată vreme şi altruist, pe marele Ion T. Şovăială, în apariţia lunarului cultural-istoric ORION), mi-a apărut primul articol, o cronică de artă plastică a expoziţiei Marilenei Marian. Între timp, mă ambiţionez şi urmez, între 2004 şi 2009, Facultatea de Istorie şi Arheologie a Universităţii Spiru Haret, 5 ani la FR şi, început în 1975, public, în 2012, romanul istoric APTER, sub semnătura editurii MINERVA, prefaţat de magistrul meu, criticul literar Constantin Trandafir, făcut harcea-parcea de maestrul Minel Ghiţă Mateucă, într-un serial terminator, dar recunoscut drept „Revanşa lui Serghie Bucur”! Sub povara tragicei morţi a nepotului meu, Costin-Marius, elev la „Energetic”-ul din Câmpina scriu romanul NEANT, în curs de apariţie la editura EIKON.  De-un an scriu romanul istoric DOMNIŢA – publicat săptămânal de INFORMAŢIA PRAHOVEI şi aşa se face că mâine, cu nestrămutată recunoştinţă  către Dumitru şi Maria – neuitaţii mei părinţi, am emoţii cumplite:  împlinesc 80 de ani!!!” 

 

Sunt cuvinte scrise acum trei ani… deci omul are acum 83….

 

Pentru amândoi multă sănătate…

 

Anul 2019 să le aducă multă bucurie…

 

Acum plecăm spre alte destinații turistice…

Aristotel Bunescu

Traian Nica Tuckman, Doctor Honoris Causa al Academiei Daco-Române

Pictorul vasluian Traian Nica Tuckman, stabilit de foarte multi în Bucuresti, care a primi titlul de Doctor Honoris Causa, din partea Academiei Daco-Române, primește urările noastre de Crăciun fericit.

.

.

Titlului onorific a fost acordat la o ceremonie care a avut loc la Centrul Cultural Mihai Eminescu, din Bucuresti. Traian Nica Tuckman a adus pentru comuna sa de suflet, Stefan cel Mare, si satul natal, Bârzesti, sute de tablouri, lucrãri care pot fi vãzute în scoli, grãdinite sau cãminele culturale din toate satele componente. Pictorul vasluian s-a nãscut la Bârzesti, în 1949. Are un atelier în Bucuresti si o carierã de peste 30 de ani în domeniul artei plastice, timp in care a executat peste 3.000 de tablouri. Pentru activitatea sa artisticã si donatiile de tablouri fãcute de-a lungul vremii, Traian Nica Tuckman a primit titul stiintific de doctor în artã.

Pictorul vasluian a învãtat la scoala de la Bârzesti, cu peste 50 de ani în urmã. Traian Nica era prima voce la corul scolii, iar unul dintre profesori l-a sfãtuit sã-si urmeze vocatia spre artã si frumos, astfel cã a ajuns un pictor cunoscut în Bucuresti. Pentru a rãsplãti ceea ce a primit frumos si cald în timpul copilãriei, artistul a donat scolii în care a învãtat, la Bârzesti, peste 30 de lucrãri, una mai frumoasã decât alta. Imagini din naturã, din satul Bârzesti, asa cum era odinioarã, portrete ale unor personalitãti ale literaturii române – acestea sunt mesajele pe care pictorul le lasã copiilor de astãzi, pe locurile în care el însusi a crescut. Ca fiu al satului, la cei 150 de ani de existentã a scolii Bârzesti, Traian Nica a dãruit scolii si un banner care sã aminteascã de acest moment, în timp ce, la cãminul cultural din sat, a donat alte 50 de tablouri, care au fost puse deja pe pereti. “Am muncit douã luni, zi si noapte, pentru a termina aceste tablouri. Sunt bucuros cã, iatã, sunt singurul pictor care am trei expozitii personale permanente, la centrul cultural de la Stefan cel Mare, la cãminul Bârzesti si la scoala din Bârzesti, lucrãri pe care le-am donat cu mult drag oamenilor din aceste locuri, în care am copilãrit si eu”, a spus pictorul,  atunci când s-a reîntors acasã.

O donatie de suflet pentru un om care si-a trãit viata pentru picturã

Artistul plastic Traian Nica Tuckman a donat comunei Stefan cel Mare, pânã acum, peste 300 de lucrãri de picturã. Între lucrãrile care au fost donate se aflã portrete ale lui Stefan cel Mare, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Nicolae Labis, George Cosbuc si George Topârceanu. Pictorul a anuntat cã va mai dona cãtre scoala din Bârzesti si peste 600 de manuale scolare si cãrti de belestristicã. Pictorul vasluian este si fondatorul Grupului de Artã Zero din Bucuresti, alcãtuit din artistii plastici Traian Nica Tuckman, Petre Chirea, Lucian Liciu si Nicoleta Licu Gribincea. Traian Nica Tuckman are titul stiintific de doctor în artã, primit pentru amploarea operelor sale – peste 3.000 de lucrãri. În 1969, când avea 20 de ani si lucra ca zugrav la fabrica de ulei din Slobozia, conducerea i-a solicitat sã picteze peretii cantinei. Traian Nica a propus sã facã ceea ce astãzi se cunoaste sub denumirea de Tableaux – Paige (artã aplicatã).

Redacția

Călătorie în Câmpina, în atelierul marelui pictor Nicolae Grigorescu

 

.

.

Turistul care dorește să facă o călătorie plină de farmec poate alege un drum până la Câmpina, acolo unde se află casa pictorului Nicolae Grigorescu.

 

Un artist care nu și-a găsit locul în București, ci a aflat în Câmpina locul perfect pentru realizarea tablourilor sale.

 

 

Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu” este o casă-muzeu, în care a trăit și pictat Nicolae Grigorescu (1838-1907). Amplasat în B-dul Carol I nr. 166, muzeul ființează într-o clădire construită între anii 1902 – 1904, a fost arsă în primul război mondial și reconstituită după 50 ani.

Adăpostește mobilier, obiecte personale, fotografii, scrisori, biblioteca (scrieri de artă, autografe ale scriitorilor contemporani artistului), picturi și desene (circa 102 lucrări) ale pictorului Nicolae Grigorescu (1838 – 1907), unul dintre ctitorii picturii românești moderne. În colecția de carte s-au păstrat volume cumpărate de pictor de-a lungul întregii vieți, cu un conținut foarte divers: artă, literatură, geografie, istorie, incluzând și exemplare rare, începând de la 1673.

 

Pășim plini de emoție mai întâi în curtea înverzită, apoi în casa care a adăpostit ultimii ani ai artistului.

O viață care merită cunoscută mai bine, o operă care trebuie valorificată mai atent.

Aristotel Bunescu

Fără dulciuri, dar cu multă mișcare

Tatăl meu s-a pierdut din cauza diabetului.

Doctorul de la policlinica mea m-a atenționat să fiu atent la alimentație. Am primit și o listă de alimente permise și nepermise, gramaje, ore de masă…

Legume și mișcare...

Legume și mișcare…, ele te țin sănătos și foarte voios….

Am mai aflat că această boală nu se poate vindeca.

Am cumpărat cântar electronic pentru dozarea produselor care intră în stomac. Am achiziționat îndulcitori pentru a înlocui zahărul…

Fructe, legume și un un control periodic...

Fructe, legume și un un control periodic…

Să nu uităm plimbările în aer liber, mișcarea în natură….

Am vizitat acasă un coleg. Avea ambele picioare amputate din cauza diabetului.

Stătea pe pat acoperit cu o pătură și încerca să fie optimist spunând că abia așteaptă să iasă la plimbare cu căruciorul împins de un membru al familiei…

 

Conform specialiştilor, în România, aproape la fiecare oră, are loc o amputaţie în rândul persoanelor cu diabet, cu o medie de 14 de amputaţii pe zi!

Studiile mai arată că-n urma unei amputații majore, 50% dintre pacienți vor avea o amputație la celălalt picior în următorii doi ani. 

Mai bine să ne păzim…

Dar, să îmi spuneți și mie… vă rog frumos. Ce faci în fața unei felii de tort ? În fața unei prăjituri bune ? Cică nici banane nu ai voie să dai pe gât …

Să na abținem de la tentațiile dulci...

Să na abținem de la tentațiile dulci…

Trebuie să ne abținem cât mai mult de la așa ceva… Nu este plăcut, dar… Avem la dispoziție în schimb portocalele și kivi.

.

.

.

Fără cuburi de zahăr, așa construim o sănătate durabilă. Mult succes 

Vă îndemn cu toată forța și sinceritatea…fără dulciuri, dar cât mai multă mișcare.

Semnează un prieten fidel

Bunescu Aristotel

Mirajul unei parabole: Un spectacol eveniment la Teatrul Stela Popescu

 

București, 11 decembrie 2018

 

Într-o perioadă în care ne hrănim sufletește cu predicile și scrierile vrednicului de pomenire Bartolomeu Anania, aflăm de un spectacol intitulat HOȚUL DE MĂRGĂRITARE, o adaptare după Valeriu Anania.

.

.

Dacă mai menționăm că în fruntea distribuției este actorul Viorel Păunescu, pe care  îl cunoaștem și apreciem de mai multe decenii, de la vârsta de aur a tinereții, până la cea a înțelepciunii, se adună suficiente argumente să mergem la Teatrul Stela Popescu, din București.

Cu gândul la un nou rol memorabil

Viorel Păunescu: Cu gândul la un nou rol memorabil

A fost un spectacol reușit, din toate punctele de vedere, așa că am așteptat protagoniștii la final să le strâng mâna și să îi felicit, în mod neformal.

Continuă lectura

Laureații Galei scrimei românești

 

Gala dedicată celor mai buni scrimeri români, derulată la Solange Ballroom,
nu departe de Cora Pantelimon, a fost onorată de prezențele noului ministru al Tineretului și Sportului, Constantin Matei, ale conducerii COSR, președintele Mihai Covaliu și secretarul general George Boroi, CSA Steaua, colonel Bixi-Pompiliu Mocanu. Alături de Mihai Florea, președintele FR Scrimă și Roxana Scarlat Bârlădeanu, secretar general.
.

.

Continuă lectura

IUBIRE CENTENARĂ – IMNUL MARII UNIRI

Imnul Marii Uniri – Cântecul românilor la Centenar !

București, 6 decembrie

.

.

A fost și 1 Decembrie. Festivități, emoții, campanie electorală mascată, dar mai presus de toate, au fost românii bucuroși pentru sărbătoarea lor de suflet.

Cu ce rămânem ? Este o întrebare legitimă…

Personal, vor rememora cu mare plăcere o vizită făcută domnului Sorin Mihăilescu, acolo unde am aflat de multe realizări și proiecte.

Primul pe care îl prezentăm azi este un film de mare clasă, Imnul Marii Uniri, intitulat IUBIRE CENTENARĂ.

Patru minute și 32 secunde. Aceasta este durata peliculei. Dar, câtă muncă în spatele, cât entuziasm a fost necesar pentru o asemenea producție ….

.

.

Versurile aparțin lui Nicolae Rotaru. Muzica și interpretarea sunt semnate de Eugen Stan. Coordonator – Sorin Mihăilescu. Director IT – Dan Niculescu.

Filmul poartă pecetea a două entități: Fundației Niște Țărani. Fondator – Dinu Săraru, președinte Olimpiodor Antonescu, vicepreședinte Sorin Mihăilescu, precum și Trustul CONTRAST.

Imnul se poate auzi pe următoarea adresă:

https://www.youtube.com/watch?v=5qcML4b8fdM

Semnează un prieten fidel,

Bunescu Aristotel

ȘI EU AM FOST ACOLO…

Unele fapte se desfășoară așa cum le dorim. Altele, dimpotrivă, iau o turnură surprinzătoare și chiar neplăcută. Însă, zilele trecute totul, sau aproape totul, a mers pe placul inimii și al sufletului…

La invitația unor iubitori ai turismului, m-am aflat în locuri pe care, fie ca nu le mai văzusem din anii studenției, fie nu le mai vizitasem niciodată. Am pășit pe lespezile de piatră, roase de trecerea mileniilor, la Sarmisegetusa, adevăratul cuib de vulturi al neînfricatului Decebal.

Sarmisegetuza ,cel mai important centru social,politic și militar,in vremea lui Decebal. Sa calci pe acest pământ, intri in istorie...

Sarmisegetuza, cel mai important centru social, politic și militar, în vremea lui Decebal. Să calci pe acest pământ,  intri în istorie…

Am poposit în Ținutul Pădurenilor, prin Țara Hațegului, am vizitat localitatea Ghelari, cu cea mai mare biserica ortodoxă rurală din România.

Impunatoarea biserică ortodoxa din Ghelari, inalțată prin eforturile locuitorilor,contribuții importante provenind din turneele fanfarei locale.

Impunătoarea biserică ortodoxa din Ghelari, inalțată prin eforturile locuitorilor,contribuții importante provenind din turneele fanfarei locale.

 

Ne-am oprit la renumitul furnal de la Găvojdia, construit prin anii 1810, primul din Europa cu producere continuă a fierului rezultat din topirea minereului de fier din zona, cu ajutorul mangalului din fag. Am poposit între zidurile medievale ale renumitului Castel al Corvinilor din Hunedoara. Și totul s-a încheiat la Alba Iulia, la 1 Decembrie.

Dupa unele surse,  fierul obținut aici,ar fi fost folosit și la ridicarea celebrului Eiffel,din Paris

Dupa unele surse, fierul obținut aici,ar fi fost folosit și la ridicarea celebrului Eiffel,din Paris

Ce m-a impresionat cel mai mult?

Oamenii și peisajele. Oamenii acestor meleaguri prezenți la sărbătoarea Centenarului, în frumosul port popular, cărora la ceas festiv, li s-au alăturat oameni simpli și din alte locuri, unii sosiți de departe, în căruțe, amintind de cei care, cu un secol în urmă, au dat glas unui vis: unirea sub același stindard tricolor. Apoi peisajele… Deși am călătorit mult în tinerețe și am văzut multe locuri, dar, ca aici în Hațeg frumusețea naturii întrece cu mult standarde care fac din alte zone din Europa centre de larg interes turistic sau cultural. Cine știe, poate turismul și punerea în valoare a unor meșteșuguri tradiționale locale vor face viața pădurenilor mai aproape de așteptările lor. Și vor reduce exodul atât de păgubitor spre alte zări…

Altarul,ca și alte obiecte religioase sunt poleite cu foiță de aur.

Altarul și alte obiecte religioase sunt poleite cu foiță de aur.

 

De sigur, nu se putea, ca în afara unor amintiri frumoase fixate în memorie, să nu ne “lovim” și de niscaiva poticneli. La întoarcerea spre București, ieșirea din Alba Iulia a durat ceasuri de așteptare în coloană…Capetele de autostrada erau ca niște guri de oxigen, prea rare și prea scurte pentru a face întregul voiaj agreabil.

Alba Iulia-Centenar, 2018.Intocmai înaintașilor,țărani din Maramureș,au plecat din sate cu săptămâni in urmă deplasându-se in căruțe,pentru a fi prezenți la marea sărbătoare

Alba Iulia-Centenar, 2018.Intocmai înaintașilor,țărani din Maramureș,au plecat din sate cu săptămâni in urmă deplasându-se in căruțe,pentru a fi prezenți la marea sărbătoare

În goana autocarului, gânduri fugare se strecurau parcă întrebând ce rămâne după o asemenea călătorie … Da! Oameni și peisaje, în secvențe de istorie retrăită. Sarmisegetuza, falnicul Castel, coroană peste Hunedoara, podoabe de lăcașuri sfinte, tezaure de meșteșuguri, dar, mai presus de orice românii la Alba Iulia, cu grijile și năzuințele lor, în an Centenar. Și eu printre ei, cu satisfacția ca m-am aflat acolo…

Și într-o ultimă imagine, cu voia dumneavoastră, autorul acestor rânduri

Și într-o ultimă imagine, cu voia dumneavoastră, autorul acestor rânduri

Aceste peregrinări de suflet n-ar fi fost posibile fără aportul organizatoric al unui on care de-o viață scrie și iubește turismul: Mihai Ogrinji,  președintele Asociației Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România.

 

Ioan Timofte