Fila de calendar arată 24 brumărel, anul de grație 2022. Adică, Ziua Organizației Națiunilor Unite. De obicei, ca gazetar am participat la reuniuni internaționale unde se vorbea mai interesant, ori mai plictisitor, despre drepturile omului. Acum, într-o lume de tristeți și știri negative, de dimineață până seara, vreau să evoc și eu dreptul de a ne bucura. Dreptul de a savura o lectură plăcută, cum este cea pe care o propun eu. Nu! Nu este vorba despre acest articol, ci despre scrierile inspirate ale invitatului meu special. Numele lui …VIRGIL STAN.
Aprindeți reflectoarele, trageți cortina în lături. Intră în scenă domnul Virgiiiil Staaan!
–Vă rog să vă prezentați
-Virgil Stan – Un scriitor al tainicelor iubiri
Născut pe 20 martie 1944 în comuna Pecineaga, județul Constanța (de fapt după spusele mamei care știa cel mai bine când mi-a dat viață, am apărut pe lume într-o sâmbătă de 18 martie, spre seară, când se întorcea ciurda de vaci de la păscut, dar declarat pe 20 în acte, că așa se proceda în acele vremuri. Se așteptau câteva zile să se vadă dacă noul născut în casa de nașteri comunală deservită de o moașă de obicei fără școală, va trăi, sau nu).
Sunt fiul unor ţărani mijlocaşi, colectivizaţi cu forţa în 1957. În comună am urmat şi terminat şcoala gimnazială. Sunt absolvent al liceului „Mihail Eminescu” din Constanţa şi al altor studii tehnice în domeniul construcţiilor industriale.
Timp de 33 ani am lucrat ca proiectant tehnolog construcţii şi reparaţii navale, în Şantierul Naval Constanţa şi în Şantierul Naval” 2 Mai” Mangalia (ulterior D.M.H.I.), până în octombrie 2000 când am ieşit la pensie şi de atunci mă ocupam cu pescuitul sportiv de guvizi pe Marea Neagră, la malul căreia aveam o barcă cu motor, mai târziu adăugând încă un hobby şi anume scrisul.
Descoperind plăcerea internetului, în anul 2009 la sugestia unei cunoştinţe virtuale, profesoară de franceză într-un liceu din Satu Mare, Viorica Cherecheş, am început să scriu povestiri pescăreşti, cu aventuri la mal de ape dulci sau al mării, ori din barcă pe mare. Tot la indicaţia ei am început să le postez pe un site din Arizona şi pe un altul din Bruxelles.
Văzând că aceste povestiri plac cititorilor din diaspora românească, mi s-a sugerat să scriu o carte, adunând toate aceste povestiri în ea, continuând şi cu alte pagini din viaţa mea.
Aşa s-a născut cartea de autor, cu povestiri pescăreşti şi de viaţă, IUBIRILE UNUI PESCAR, care a văzut lumina tiparului în mai 2010 la editura Digital Data din Cluj Napoca.
De atunci în fiecare an am scris și publicat câte una – două cărți, majoritatea dintre ele fiind romane.
Posibilitatea de scriere era desul de productivă, însă tipărirea lor implica eforturi financiare pe care ca pensionar o suportam destul de greu, mai ales că vânzarea lor stagna editurile fiind doar niște tipografii care încasau banii să-ți tipărească creația, fără alte implicații. După primul volum cu povestiri pescărești și din viață, au urmat romanele cu inepuizabila temă a vieții – dragostea, precum CÂT DE MULT TE IUBESC… – 2010, roman scris doar într-o lună de zile, continuat la solicitarea cititorilor cu un altul, DESTINE PARALELE – ediție 2011, apoi un alt roman ANA, FIICA MUNȚILOR – ediție 2011, scris după povestirile unei tinere născută pe Valea Doftanei, iar în noiembrie 2012 va apare romanul ZBORUL SPRE STELE, care va fi considerat de către Liga Scriitorilor Români cel mai bun roman al anului. A urmat un alt roman ce a primit premiul anului 2014 din partea LSR și anume PARFUM DE ORHIDEE, care s-a bucurat de o prezentare elogioasă în revistele ”Agora Literară” din Cluj Napoca și ”Moldova Literară” din Iași, sub semnătura eminentului și regretatului profesor universitar doctor, critic de artă, Mihai Păstrăguș din Iași,
În această perioadă, nenumărate eseuri, povestiri, sau reportaje, vedeau lumina tiparului prin diverse reviste tipărite, din țară, sau în ziare on line din Arizona, Bruxelles. Noua Zeelandă. Scrierile mele au apărut și în opt antologii de proză sau poezie, scriind și câteva poezii. Activitatea mea scriitoricească a fost obiect de prezentare la diferite posturi de radio on line precum Radio PRODIASPORA sau PAPUCEL, cu emisiuni și de câte două ore cum a fost cea din Madrid a postului Radio Prodiaspora.
Din aprilie 2011 am devenit membru a Ligii Scriitorilor Români, Filiala Iași. În toată această perioada m-am bucurat de nenumărate premii și diplome, cea mai importantă fiind alegerea în anul 2016 a ” Omul anului” locul doi la nivel de municipiu Mangalia, iar în anul următor am ocupat locul trei, alte domenii de activitate fiind mai bine votate.
După romanul Parfum de orhidee au urmat: volumul PUNȚI PESTE VREMURI – 2015, adunând în paginile sale toate eseurile, prozele, reportajele și poeziile apărute prin diverse reviste sau antologii, apoi romanul ADRIANA – 2015 și romanul DE-AȘ PUTEA VIAȚA ÎNTOARCE, după viața interpretei de muzică populară Maria Loga din Târgu Jiu. În 2016 sunt invitat de către o familie de români din zona Satu Mare să le fac o vizită în Sombreffe – Belgia și astfel apare cartea care relatează această vizită atât prin Belgia francofonă, cât și prin cea flamandă, cu titlul FESTIVALUL FLORILOR, pentru că la un asemenea festival am participat. Cea de a unsprezecea și a doisprezecea carte care a văzut lumina tiparului în 2019, este romanul LA MARGINE DE LUME și LABIRINTUL, iar luna martie 2020, un volum cu note de călătorie NORVEGIA, NOUL ”EL DORADO” PENTRU ROMÂNI.
Postez pe facebook tot ce scriu și mai ales în revista on line CONFLUENȚE LITERARE unde am înregistrați peste 250.000 de cititori până la desființarea ei. Desigur că scrierile mele s-au bucurat și de critica, sau de prezentarea unor personalități literare, editori, prozatori, poeți, membri ai U.S.R sau L.S.R.
Cam aceasta ar fi în câteva cuvinte activitatea unui fost navalist, devenit la 65 de ani scriitor, în cei treisprezece ani de când s-a apucat de scris. O fi mult, o fi puțin, numai cititorii mei o pot spune.
– Ce scriitori români vă plac?
-La această întrebare ar fi mai mulți scriitori de enumerat. Fiind fiu de țăran, cu o copilărie petrecută în acest mediu, aș spune că mi-au plăcut: Zaharia Stancu, Marin Preda, Mihail Sadoveanu (pentru cărțile istorice), Creangă despre care am amintit în romanul biografic DE-AȘ PUTEA VIAȚA ÎNTOARCE, eroină fiind solista MARIA LOGA. și majoritatea scriitorilor studiați la școală, iar ca poeți desigur M. Eminescu, cu Luceafărul, Împărat și proletar care mi-a căzut la admiterea în liceu și am luat nouă, Sara pe deal, Mai am un singur dor, Scrisoarea a III-a etc; Coșbuc care mi-a rămas tipărit în minte prin poeziile sale : Noi vrem pământ, Mama, La oglindă, Doină etc din care și acum mai cunosc versuri, George Bacovia cu tristele și umedele sale poezii despre care am amintit și în romanul LA MARGINE DE LUME.
– Dar de peste hotare?
-Ca scriitori străini mi-au plăcut în copilărie Dostoievski, Tolstoi, apoi mai târziu când piața a fost inundată cu romanele de dragoste care poate mi-au și îndrumat pașii spre acest gen de literatură, Sandra Brown, Barbara Taylor Bratford, Nora Roberts etc, iar ca poeți, dacă îl socotim ”străini” pe consacrații basarabeni Grigore Vieru (pe care l-am cunoscut personal la Chișinău unde era împreună cu Mihai Tatulici) și pe Leonida Lari. În rest m-am întâlnit cu scriitori contemporani din Republica Moldova cu diverse ocazii, mai ales pe facebook, mulți fiindu-mi prieteni virtuali.
– Cum a început 2022 pentru proza dvs?
–După publicarea volumului cu reportaje din Peninsula Scandinavă – NORVEGIA NOUL ”EL DORADO” PENTRU ROMÂNI, am luat o pauză care continuă și în prezent. M-am tot gândit să abordez o altă tematică pentru cărțile mele și nu m-am hotărât de fapt ce latură să fie: viața rurală – în antiteză trecutul cu prezentul, sau cea orășenească cu diversitatea ei, culturală, socială, diurnă sau nocturnă etc, cu tot ce decurge din aceste două variante. Desigur că formatul ar fi fost tot roman. Sunt un scriitor al detaliilor, am mai multe de spus într-o frază decât poeții într-un vers. Preocuparea mi-a fost în general să-mi mediatizez și să-mi fac cunoscute cărțile publicate, care trebuie să recunosc fără a mă lauda, că s-au bucurat de un real succes și a trezit un viu interes mai ales în rândul doamnelor de peste 50 ani.
– Ce visați pentru finalul anului 2022, dar și pentru următorii ani?
-Nu am niciun proiect concret. La mine totul este spontan. Dacă am scris primele zece pagini, indiferent cum pornesc ele și ce subiect vor dezvolta, a doua zi și următoarele după recitire știu că voi avea de lucru. Romanele mele se scriu singure. Nu-mi trebuie niciun plan. Ideile sosesc în vârfurile degetelor arătătoare care sunt singurele care tastează ce trebuie, ca romanul să meargă mai departe. Până și titlul romanului apare tot în ultimul capitol. Așa am pățit și când a fost declarat ZBORUL SPRE STELE, cel mai bun roman al anului 2012 de către Comisia Ligii Scriitorilor Români, comisie de evaluare a cărților publicate în acel an. Cartea a fost publicată cu titlul sus amintit, dar a fost publicat pe capitole în paginile de facebook cu titlul de IUBIRE INTERZISĂ, Pe acest titlu mi-a sosit și diploma de onoare, cu toate că romanul a fost publicat și transmis comisiei sub alt titlu. Așa era deja cunoscut pe facebook, deci cei care au scris diploma mă urmărise și așa-l știau că se numește.
După vizita la Paris, aș avea material suficient de a realiza o poveste de iubire cu desfășurarea ei pe străzile și locurile minunate din capitala Franței. Pauza cam mare luată între ultima carte și viitoarea, m-a scos din efervescența creativă, creindu-mi un confort de pasivitate și neangajare în noi proiecte. Sper să ies din această pasivitate după ce voi scrie cele zece pagini necesare reconectării la tumultul ce se crează în sufletul scriitorului când a doua zi abia așteaptă să recitească și să continuie povestea începută.
– Cum vreți să se desfășoare lumea dumneavoastră, lumea culturală, lumea în general?
-Vedeți, nu sunt genul de individ care să dea din coate până face răni, numai ca să înainteze, indiferent cum, doar să fie luat în seamă, cum văd că se întâmplă peste tot, chiar dacă ce scriu unii nu prea merită citit. Cunosc suficient de multe cazuri. Să vă dau un exemplu. Un scriitor, membru USR scria într-o zi pe un site de cultură că: ”Nu are încredere în valoarea scriitorilor nou apăruți”. Nu spun că nu avea dreptate. I-am comentat afirmația propunându-i dacă este de acord ca în cazul că-i vor place două dintre cărțile mele publicate la acea vreme, alese aleatoriu de domnia sa, să-mi drea recomandarea de a intra în USR. A fost de acord și în două săptămâni am primit o scrisoare cu acea recomandare, chiar dacă era scrisă pe o coală de caiet. Desigur că nu am folosit-o cu toate că puteam găsi încă două asemenea persoane care să-mi dea o recomandare după cele 13 cărți publicate, dintre care două declarate de către LSR, romanele anului 2012 și 2014, cărți care s-au bucurat de o bună primire și în rândul specialiștilor. Acest lucru se poate vedea prin comentariile publicate și introduse de mine în materialul unui volum (Punți peste vremuri).
La început făceam lansări de carte, mergeam la alte lansări și evenimente cu această tematică, am abandonat această preocupare. Se dă prea puțină importanță cititului și cei care vin la o lansare sunt mereu cam aceleași persoane la care și tu ai mers. S-a minimalizat importanța scrisului și a scriitorului. Cei ce o fac sunt niște curajoși. Riscă să-și piardă timpul liber și mai ales banii. Editurile sunt simple tipografii. Nu fac decât coperțile dacă nu le-ai făcut singur, să corecteze textul prin colaboratori, dar de obicei cu mari greșeli pe care ți le vor sesiza cititorii mai târziu și să-ți trimită în PDF manuscrisul la tipărit. În rest, nimic. Nu promovare, nu sponsorizare, nu critică literară. Dacă plătești, poate să-ți scrie câteva cuvinte pe copertă sau ca prefață. Eu la toate am renunțat. Cărțile mele prin conținutul lor trebuie să se prezinte singure, într-un limbaj simplu, cunoscut de toată lumea, de la cel cu gimnaziu până la cel cu studii academice.
– Vă rugăm să ne oferiți un capitol din una din cărțile dvs.
-Aici este mai greu de ales. Cred că din toate s-ar merita să public câte ceva. Am să aleg un eseu din volumele cu povestiri, apărute prin diverse reviste și site uri de la Noua Zeelandă la America de Nord, din Zalău, Cluj, Iași, Craiova etc, la București.
ÎNVINGEREA STIHIILOR – (din volumul PUNȚI PESTE VREMURI)
Mai era puţin până la revărsatul zorilor. Barca se mişca metru cu metru pe luciul apei înspumate. Am plecat de la mal cu teamă şi neîncredere. Norii plumburii şi fulgerele ce brăzdau cerul nu prevesteau nimic de bun augur. Dacă avansam prea mult în larg, exista riscul să nu mai ajungem la mal, în caz că se pornea vântul dinspre sud-est. Acolo este malul, iar vântul şi valurile ne puteau împinge spre larg.
Doi oameni trecuţi de prima tinereţe, au plecat la pescuit într-o barcă fără de motor, la circa o milă 1 marină depărtare de ţărm. Speram, ca totuşi vântul să se potolească, aşa cum se întâmplă adeseori pe Marea Neagră. Este la fel de bine ştiut de către cei ce se avântau pe întinderea nemărginită de apă şi faptul că vântul se poate porni în câteva minute şi să ţină chiar şi trei zile, dacă nu mai mult pe întreg litoralul.
Încă nu se luminase de ziuă. Trăgând amândoi pescarii la vâsle, luminile oraşului se îndepărtau tot mai vizibil, devenind curând sclipiri mişcătoare de licurici. Dacă vom depăşi zona digurilor de protecţie de la port, îndreptându-ne spre staţiunea Venus, vom vedea toate staţiunile, de la Olimp până la Vama Veche, ca o ghirlandă de steluţe galbene şi sclipitoare. Aşa puteam să ne luăm repere după care să ne ghidăm unde am găsit altădată locuri cu multă piatră şi scoică, deci şi cu peşte.
Norii acopereau întregul cer. Nici o stea nu reuşea să se strecoare prin perdeaua întunecoasă şi prevestitoare de furtună. Speram ca luna palidă să-şi facă apariţia firavă pe bolta cerului, prevestitoare de evenimente rele şi să ne călăuzească spre direcţia bună. Trăgeam tăcuţi de vâsle. Eu şi fratele mai mare cu patru ani şi jumătate, am mai fost prinşi şi altădată în larg de furtună.
Odată am tras fără oprire la vâsle doua ore şi jumătate continuu şi am reuşit să ajungem totuşi la mal. Fiind doi, chiar dacă nu mai eram la prima tinereţe, aveam experienţa ieşirilor pe mare, cu barca noastră mică, de peste şaisprezece ani. Speram, ca la ivirea zorilor, marea să se mai liniştească şi să putem pescui în siguranţă.
La un moment dat au început să cadă stropi reci de ploaie. Norii plini de precipitaţie îşi scuturau povara deasupra noastră. Imediat fiecare şi-a scos din genţile cu scule, echipamentul pentru ploaie. Era vară, însă de la o ploaie rece şi multe ore de stat în umezeală, te poţi alege repede cu o congestie pulmonară.
Aveam un coleg care nu mai era printre noi, datorită acestui fenomen tratat cu nepăsare de către el. După o jumătate de oră de tras la vâsle, pe marea agitată, dar nu chiar aşa de supărată, am ajuns acolo unde ne doream să fim ca depărtare de ţărm. Speram să cădem chiar pe zonă cu piatră şi scoică pe fundul
mării, unde să fie şi guvid. Am aruncat ancora şi ne-am pregătit sculele de pescuit, un fel de petactare, nailon ceva mai gros, de 0,5 – 0,6 mm, înfăşurat pe o bucată de şlap sau papuc din plastic, cu un plumb greu de 100 grame la capăt şi cu două – trei cârlige nr. 1 legate ceva mai sus de plumb, în care puneam râme negre din baltă, foarte chinuitor de făcut rost în mocirla scormonită de alţi şi alţi pescari, sau bucăţi mici de pipotă de pasăre. Musai trebuia să fie pipota roşie, altfel guvidul nu muşcă. Fratele stătea în pupa, eu la ancoră. Aşa este rânduiala. A doua zi ne schimbam locurile.
Guvidul muşca frumos. Avea poftă de mâncare când marea era agitată. Numai stomacurile noastre să reziste la această legănare continuă. Să nu avem rău de mare. Dacă nu este hulă 2 , totul este în regulă. Te leagănă ca într-un balansoar şi atât. Cât timp trage peştele, nu ai timp să te gândeşti la mare. Aceasta a fost şi greşeala noastră. Peştele trăgea ca apucatul, prindeam numai bucăţi mari, negre şi cel puţin doi la fiecare ridicare a voltei. Nu am băgat de seamă, că marea era acum cu valuri largi şi înalte de peste doi metri.
Vântul între timp îşi schimbase direcţia. Bătea dinspre mal spre larg.
– Frate, hai s-o „tăiem” că nu mai ajungem la mal, spun eu.
– Gata, scot voltele. Ridicăm ancora şi pornim spre mal, până nu vine furtuna.
Strângem repede cele patru volte de fiecare şi le aruncăm în fundul bărcii. Scoatem şi minciogurile 3 cu peştele aruncat în ele, apoi eu încep să trag de parâma de care era legată ancora.
Aveam cam o sută de metri de parâmă de recuperat. Trăgeam de parâmă şi valurile când ne ridicau deasupra coamei înspumate, când ne aruncau în abis. Teama se infiltrase în sufletele noastre ca un virus.
Parcă nu se mai termina parâma de adunat. Odată cu fiecare val ce se lovea de prova bărcii, compartimentul unde stăteam eu se umplea cu apă din cauza greutăţii mele. Numai când mă gândeam că avem de tras la rame contra valului şi mai ales a vântului aproape doi kilometri, mă apuca groaza. Vom ajunge oare la mal, sau ne va duce furtuna spre larg? În caz că nu vom reuşi să învingem furia mării, telefoanele mobile erau singura noastră scăpare. Anunţam poliţia de frontieră, să ne salveze. Cu amenda aplicată, vedeam noi ce vom făce.
După vreo jumătate de oră de tras la vâsle, nu am parcurs nici trei sute de metri. Eu eram deja în apă până la genunchi. Se umpluse compartimentul unde stăteam cu picioarele, de la valurile ce se repezeau cu forţă în prova bărcii scufundate din cauza greutăţii mele şi a apei aruncate de valuri. L-am lăsat pe frate să tragă la vâsle, iar eu scoteam apa din compartiment cu o cutie. Din cauza propriei greutăţi, la fiecare val, apa intra la loc. Trebuia să facem ceva să ridicăm prova, să nu mai intre apa în barcă la fiecare val. M-am mutat pe aceeaşi banchetă cu fratele şi acum trăgeam fiecare de câte o ramă. Nu mai intra apă la fel de multă, însă nu înaintam la fel ca la patru rame.
Trăgeam tăcuţi, uzi până la piele, iar vântul ne lovea feţele cu stropi de apă sărată. Eram obosiţi şi disperaţi. Mergând direct spre mal, nu am fi reuşit să străbatem prin furia valurilor întreaga distanţă ce ne despărţea. În suflet se strecura teama pe nesimţite. Până la panică şi disperare, nu mai era mult. Forţele noastre fizice începeau să scadă. Doi oameni în vârstă, care împreună depăşeau 135 ani, se luptau cu natura dezlănţuită. Am înţeles, că nu vom reuşi să ajungem la mal, dacă tăiem valul perpendicular. Trebuia să o luăm pieziş, să schimbăm direcţia.
Chiar dacă eram în dreptul locului nostru de acostare din Saturn, am schimbat direcţia spre plaja din Mangalia. Dacă ajungeam în zona de adăpost al digurilor, atunci puteam să îndreptăm barca spre golful nostru de acostare. Odată cu schimbarea cursului, s-a văzut că am început să înaintăm mai mult. Acum parcurgeam aproape câte un metru la fiecare tras de vâsle.
Furtuna se înteţea tot mai tare. Când eram pe coama valului ce ne târa spre larg, când staţionam pe fundul abisului dintre doua valuri de peste doi metri, simţind cum apa ne trage cu forţă spre larg. Talazurile erau înalte şi periculoase. Era suficient să ne prindă cu bordul în val, ca să ne umple întreaga barcă cu apă.
Cine garanta că nu se va scufunda, sau dacă va rezista la un al doilea val şi nu se va răsturna?
Iată că începe să se zărească Cazino – ul din Mangalia. Însemna că nu mai avem mai mult de jumătate de kilometru până la plajă. Intrasem deja în zona de influenţă a digurilor. Acum înaintam peste un metru jumătate la fiecare tras de vâslă, chiar dacă forţa noastră fizică nu mai exista şi ne creştea şi speranţa, că vom învinge dihania dezlănţuită. Mai mult frica ne dădea puterea necesară continuării luptei cu natura. Când vom ajunge aproape de diguri, vom încerca să o luam spre Saturn, spre locul nostru de acostare.
Am aruncat ancora pentru a ne mai odihni. Simţeam că nu mai putem continua să înaintăm. Ancora nu ţinea barca pe loc. Valurile ne duceau din nou târâş spre larg. Cât timp fratele trăgea la vâsle, eu trăgeam de parâmă să scot din nou ancora, care avea ghearele de prindere îndreptate de forţa curenţilor şi de aceea nu ne ţinea ancoraţi. Mai aveam o sută de metri de parcurs şi vom reuşi să ajungem în dreptul hotelului ”Mangalia”.
Am intrat sub protecţia digului spart, numit de noi pescarii ”Digul Cormoranilor”, pentru că pe el se odihnesc şi îşi zvântă aripile ude cormoranii după partidele de pescuit şi am luat-o pe sub el, spre Saturn.
Când am vrut să ieşim de sub protecţia digului spart, am constatat că riscăm să fim aruncaţi pe stabilopozii digului din dreptul spitalului. Am abandonat ideea. Acolo era o micuţă plajă şi ne-am ridicat barca pe nisip fiind la adăpost de orice urgie a mării. Ne odihneam la adăpostul digului şi mulţumeam cerului, că am scăpat iarăşi cu viaţă. Timp de aproape trei ore, doi oameni unul de şaizeci şi cinci de ani, altul de şaptezeci, s-au luptat cu stihiile, cu natura dezlănţuită şi cu moartea şi iată că au scăpat cu viaţă, ajungând la mal. Mai conta, că totul plutea în barca noastră?
Lucrurile se vor zvânta în bătaia vântului, sau a soarelui. Singurii fericiţi erau guvizii, care înotau prin toată barca și noi că am rămas în viaţă şi nu am devenit hrana celor pe care ne-am dus să-i capturăm.
Speram, să fie ultima experienţă de acest gen. Cine știe, ce ne va mai rezerva viitorul?!? Marea este uneori mai năzuroasă ca o femeie. Iată că încă odată omul a învins natura.
Mangalia – iulie 2010
– Impresionant. Felicitări. Să revenim acum la călătoriile dvs. Cum vă simțiți la Paris?
-Mai bine spus cum m-am simțit, nu am stat efectiv decât opt zile, alte două au fost folosite pentru drum. Cum să mă simt? Bine primit de persoanele care m-au invitat, onorat și desigur foarte fericit. Nu oricine poate ajunge la Paris în ziua de astăzi. Fericit că la cei 78 de ani, am avut oportunitatea de a păși pe urmele regilor Franței de acum câteva secole și de a le admira ce au lăsat în urma lor ca moștenire inestimabilă pentru poporul francez. Când mă plimbam prin sălile muzeului de la Versailles, Luvru, sau muzeul de artă medievală Cluny și descopeream asemenea valori, creștea respectul și admirația față de poporul francez, care desigur s-a sacrificat în acele vremuri, ca urmașii lor să moștenească asemenea capodopere.
– Ce ați văzut mai interesant?
-Versailles, desigur. La Luvru nu am putut vizia decât ”Sala Richeliu” unde erau statui și tablouri adunate de peste tot. Sala nu înseamnă o singură încăpere, ci un corp întreg de clădire, cu zeci de săli care ne-a luat câteva ore să le vizităm. Catedrala Notre-Dame se afla în reconstrucție pentru cine știe câți ani, să o poată aduce la stadiul în care a fost înaintea incendiului. Desigur și Turnul Eiffel, sau Grădina Luxemburg plină cu vizitatori din toate țările lumii, precum și Parisul văzut de la etajul doi cât puteai urca cu liftul pe turn aflat și el în reparații. Orașul în sine m-a impresionat cum este îmbinat stilul arhitectonic vechi, cu cel nou, unele blocuri chiar într-o arhitectură futuristă, altele cubiste. Trei cuburi ridicate unul peste celălalt, fiecare având câte două-trei etaje, ridicate deasupra celor de la primul nivel. Clădiri vechi în plin centru având coșuri de fum pe acoperiș și șemineuri în apartamente, alături de blocuri cu pereți numai din sticlă pe structură metalică cum era pe strada ce ducea spre gara Austerlitz, special construite pentru birouri. Chiar dacă întreg Parisul era în plin șantier de reparații, pregătindu-se pentru jocurile olimpice de vară din 2024, circulația era ordonată și mai ales disciplinată. Bicicliștii și cei cu trotinetele aveau pistele lor, autobuzele pe ale lor și ceilalți pe centrul străzii. Peste tot puteai închiria o trotinetă, o bicicletă sau o motocicletă, dacă aveai nevoie de deplasare mai rapidă. Erau toate intersecțiile pline cu așa ceva.
M-a impresionat inclusiv Sena pe care și eu m-am plimbat, foarte intens navigată atât de șlepuri ce transportau marfă diversă, cât mai ales turiști. Sute, mii de turiști umblau cu autocarele, autobuzele speciale cu platformă descoperită, navele de pasageri la care am apelat și eu să merg de la stația Grădinii Plantelor, până la Turnul Eiffel și retur, turiști care umpleau sălile muzeelor, așteptând răbdători la cozi de câteva zeci de persoane și asta zilnic. Pentru Franța, turismul din Paris este o adevărată industrie de făcut bani și nu puțini. Niciun muzeu nu avea costul vizitării sub 12 euro.
Ce m-a mai impresionat? Faptul că în majoritatea posturilor de control fie pe aeroport sau la muzee, erau africani, inclusiv polițiști, ceia ce denotă că aceștia erau descendenții celor aduși cu sute de ani în urmă din colonii. Parcă erau mai mulți africani și asiatici decât europeni ca populație ocupantă. Cafenelele, terasele stradale și restaurantele erau pline de clienți, ce denotă că francezii au un nivel ridicat de trai, Dar am văzut și oameni ai străzii dormind direct pe caldarâm sau în corturi, pe malul Senei, pe trotuare, fără ca poliția să se implice, lucru ce nu se prea întâmplă la noi.
Referitor la cititorii mei și a celor ce mă urmăresc, pe întreaga perioadă am ținut legătura postând imagini și filmulețe de pe unde am vizitat. Ce am văzut eu, aproape că au văzut și ei și comentariile făcute au dovedit că m-au însoțit zilnic pe străzile și muzeele pariziene.
Desigur că în tot timpul după ce mă degrevez de treburile casnice sau personale, gândurile mele pornesc spre cititorii mei care îmi trimit zilnic zeci de mesaje, uneori nici nu fac față a le răspunde. Îi asigur că atât timp cât mă va preocupa scrisul, voi fi alături de ei și le voi trimite tot ce scriu. Fără cititori nu ar exista scriitori. Ar fi un non sens să scrii doar pentru tine dacă nimeni nu te citește. Eu sunt mulțumit de cum sunt citit. Chiar dacă mai marii scriitori din Uniunea Scriitorilor nu au auzit de mine, nu-mi fac probleme atâta vreme cât sunt citit și mi se solicită cărțile. Sunt și grupuri ale USR care mă publică când le trimit materiale, cum ar fi cel din Bacău. În rest cititorilor mei, mai ales cititoarelor, numai gânduri de bine din partea mea și dacă voi continua să scriu o voi face tocmai pentru faptul că mereu mă întreabă când îmi apare cea de a patrusprezecea carte. Cine știe, poate chiar la începutul anului viitor. Iarna va fi lungă și poate nu atât de grea. La mare, la noi în Dobrogea, în general iernile sunt mai blânde. Doar vântul este uneori mai aspru. Salutări de bine și de prețuire, tuturor celor ce vor citi aceste rânduri!
Virgil Stan, Mangalia, romancierul inimilor sensibile
-Vă mulțumim frumos. Cu adevărat impresionant. Dacă am aflat câte ceva, prea puțin despre volumele pe care și-a pus semnătura invitatul nostru, să vedem acum și ceva ilustrații relevante.
CĂRȚI PUBLICATE ÎN ORDINEA TIPĂRIRII ȘI EDITURA CARE LE-A TIPĂRIT:
1.IUBIRILE UNUI PESCAR – 2010 Editura ”Digital Data” – Cluj Napoca
2.CÂT DE MULT TE IUBESC… – 2010 Editura ”Aius” Craiova
3.DESTINE PARALELE – 2011 Editura Grinta Cluj Napoca
4.ANA, FIICA MUNȚILOR – 2011 Editura ”Karta” – Onești
5.ZBORUL SPRE STELE – 2012 Editura ”Armonii Culturale”, Adjud
6.PARFUM DE ORHIDEE – 2014 Editura ”Armonii Culturale”, Adjud
7.PUNȚI PESTE VREMURI – 2015 Editura ”Inspirescu ”– Satu Mare
8 ADRIANA – 2015 – Editura ”Armonii Culturale”, Adjud
9. DE-AȘ PUTEA VIAȚA ÎNTOARCE – 2016 Ed. ”Armonii Culturale”, Adjud
10. FESTIVALUL FLORILOR – 2017 Editura ”Armonii Culturale”, Adjud
11. LA MARGINE DE LUME – 2018 Editura Ștef – Iași
12. NORVEGIA, NOUL ELDORADO PENTRU ROMÂNI – 2020 Ed. ”Izvorul Cuvântului” Buftea
13. LABIRINTUL – 2020 Editura ”Izvorul Cuvântului” , Buftea
Concluzia?
Am avut șansa să cunoaștem un autor prolific, un scriitor de clasă. Îi dorim multă sănătate și așteptăm, cu mare nerăbdare, volumul cu numărul 14. După ieșirea din labirint…
Aristotel Bunescu, directorul Agenției de Presă Culturală și Sportivă – A.P.C.S., membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România – U.Z.P.R.
APCS - Agentia de Presa Culturala si Sportiva 