Ca un gazetar de modă trecută, țin și eu evidența evenimentelor importante din viața personală. Două dintre ele sunt legate de personalitatea profesorului, poetului, prozatorului, criticului și istoricului literar ION HAINEȘ…
Primul… Sună poștașul la ușă. Aveți un pachet. Ca unul care mă ocup de pictori, credeam că am primit iar niște tablouri. În general, sosesc de la artiști care nu reușesc să vândă. Ei cred că eu am mari relații printre amatorii de pictură, dar de cele mai multe ori le cumpăr chiar eu, iar apoi le fac cadou cu diferite prilejuri. Dar… nu era un tablou. Ci o nouă carte semnată de profesorul meu, distinsul domn ION HAINEȘ…Titlul său -PUBLICISTICA MARILOR SCRIITORI ROMÂNI.
Al doilea eveniment… Facebook mă anunță, ca in fiecare zi că este aniversarea profesorului ION HAINEȘ.
Îi dau un telefon, deja simt în aer atmosfera de la Mogoșoaia, acolo unde stă cu familia sa sărbătoritul.
Vorbim emoționați despre aniversare, despre carte, despre posibile evenimente legate de lansarea celei mai recenta cărți pe care o semnează…
Licențiat al Universității din București. Doctor în filologie. Debutează în volum, în Caietul debutanților (Editura Albatros, 1975). Paralel cu activitatea didactică universitară, Ion Haineș a desfășurat și o bogată activitate literară. Publică volume de versuri, romane, cărți de critică și istorie literară din domeniul teoriei comunicării și al mass-mediei.
Dar, pana la prezentul volum să vă povestesc ceva din istoria raporturilor noastre. Am primit de la domnul Ion Haineș niște volume de poezii. Când mai vin prieteni pe la mine, le mai arăt un tablou, ori o carte primită. Depun aici mărturie că o prietenă a spus…,,Bine, bine, dar din toate acestea îmi poți împrumuta și mie cartea domnului Haineș?”.
Evident, a plecat fecicită acasă cu cartea în mână…
Iată cum sună Poezia profesorului …
Poezia – un strigăt
o exclamație
o declarație de dragoste
o esență tare
amețitoare
o magie evocatoare
o tensiune inedită
inefabilă
o energie creatoare
o fereastră deschisă
spre lume
spre corola de minuni a lumii
Cine mă apără?
Stau singur în fața vântului,
în fața mării, în fața nopții,
singur și vulnerabil,
nu mă pot sprijini în nicio frunză,
în nicio pasăre, în niciun curcubeu,
orice fulger mă poate atinge,
transfigurându-mă,
pot să strig ca într-o peșteră,
ecoul pașilor mei
răsună în lună,
mă bat ploile,
mă bate crivățul,
mă bate timpul,
anotimpurile vin și trec,
lăsând urme adânci în suflet,
trăiesc o stare confuză,
un gol, o teamă,
din care doar poezia
m-ar mai putea salva.
Cine mă apără?
Starea de asediu
Sunt amenințat din toate părțile,
dușmani văzuți și nevăzuți
mă pândesc la fiecare cotitură,
un război absurd, epuizant,
stau cu toate simțurile în alertă,
să nu pătrundă din afară,
din realitatea imediată,
niciun zvon, nicio știre îngrijorătoare.
Am închis toate supapele,
toate canalele de comunicare,
dar, vai, din neatenție,
am uitat o fereastră deschisă
și, deodată, ca din senin,
o furtună de stări,
de la agonie la extaz,
s-a declanșat pe neașteptate,
asediindu-mi ființa,
a fost de-ajuns să simt
mirosul părului de abanos
înmiresmând seara de septembrie,
amețindu-mă,
să respir în ritmul
pasului legănat,
să privesc adânc în ochii negri,
profunzi, pierzându-mă,
depunând armele,
cucerit definitiv
de clipitul genelor lungi,
arcuite,
care-mi luminează viața.
Într-o sală de concert
Se cântă Bach
sala e plină
în semiîntunericul sacru
o liniște magică
de catedrală
o singură respirație
un cor al îngerilor
nicio mișcare, niciun foșnet
doar muzica, doar armonia pură
perfectă egală cu sine însăși
care pare fără început
și fără sfârșit.
Fotografii
Privesc fotografiile și-mi pare
Că-i văd aievea pe părinți trăind,
Aprind din când în când o lumânare,
Cu brațele de aer îi cuprind.
Icoana Maicii Domnului tresare,
Mi-s ochii-n lacrimi, mă topesc de dor,
Fantoma lor mereu în vis mi-apare
Și nu-nțeleg de ce părinții mor.
Fotografii alb-negru, fotografii color,
Fotografii la munte și la mare,
Fotografii acasă, în pridvor,
Fotografii la orice sărbătoare.
Ai grijă, Doamne, dacă mor,
O lume-ntreagă de-amintiri dispare.
Ursul
Închis în bârlogul meu
nu voi lăsa pe nimeni
să se-apropie
din fericire
iarna e lungă și grea
mă voi hrăni din mine însumi
până la topirea zăpezilor
când amețit
de pământul verde
mirosind a pâine-aburindă
voi ieși-n fața voastră
orb, implorându-vă:
„– trageți!”
atunci orice glonț
mă va putea nimeri.
Scoicile foșnitoare
Scoicile foșnitoare ascund povești fantaste
Istorii tulburate de pe ținuturi vaste
Memorie secretă care vibrează, cântă,
Trecutu-nchis în ele ca într-o carte sfântă.
Carte deschisă, care s-o înțelegi te-așteaptă
Și să cobori în timpuri, să urci treaptă cu treaptă
Să știi s-asculți în taină o stranie simfonie
Scoicile nu sunt moarte, materia e vie.
O calci doar în picioare fără să știi ce-ascunde
Dacă o-ntrebi în șoaptă, ea ți-ar putea răspunde
Câte milenii poate sau secoli se înșiră
Până să se ivească o perlă, ca o liră.
De-aceea-n fața mării, scoicile foșnitoare
Îți spun povești secrete, povești nemuritoare,
Căci totul e poveste, vibrație și cânt,
Aud vuietul mării cum freamătă-n cuvânt.
Mirajul mării
Ca o imensă orgă, Marea cântă
Liniștitoare, furtunoase melodii,
Orchestra inefabilă mă-ncântă,
O iau cu mine-n orele târzii
Și-ncerc să prind în vers mirajul Mării,
Să pun pe note veșnicul tumult,
Dar mă întorc în liniștea-nserării,
Inimitabilul ecou să-l mai ascult
Ce nu se lasă prins în poezie
Transfigurând natura în Cuvânt
Cântecul Mării e o melodie
Vibrând în suflet, dar pierdută-n vânt.
Exerciții de respirație
Mă trezesc din somn ca din moarte,
apele, încet-încet, se limpezesc,
deschid ochii, mă pipăi
să văd dacă sunt viu,
deschid fereastra și, deodată,
soarele năvălește peste mine,
amețindu-mă,
buimac, mă mișc prin cameră
ca un cosmonaut în imponderabilitate,
respir, fac exerciții de respirație
și spun din toată inima:
„– Bună dimineața, Soare, bună dimineața!”
A început o nouă zi,
totul stă sub semnul incertitudinii.
Ce surprize ne mai oferă ziua de mâine?
Trăim de azi pe mâine, iar la capăt –
– care e capătul? – ce ne așteaptă?
Refuz să mă gândesc.
Deocamdată, fac exerciții de respirație,
trag puternic aer în piept
și spun din toată inima:
„– Bună dimineața, Soare, bună dimineața!”
Clepsidra
Amân mereu un anotimp
Nisipu-ncet în mine suie
De-atâta timp aștept să schimb
Această iarnă care nu e.
Mă dor de clipa ne-ntâmplată
Copacii, păsări fără zbor,
Atâta sevă traversată
Ucid în rădăcina lor.
În ceas rotund o apă grea
Îmi leagă brațele și mersul
O, de-aș putea, cum aș putea
Să-ncap întreg în universul
acestui gând șoptit abia?
Nisipul nu m-ar mai durea.
(M-ar vindeca de moarte versul).
Revin la volumul primit prin poștă … Publicistica marilor scriitori români…
Toti acesti mari scriitori au scris „istoria clipei” in sensul camusian al cuvantului, fiind martori si participanti direct la evenimentele vremii lor. Unii au suportat nedreptatile unor regimuri politienesti, totalitare, altii au facut inchisoare, dar nu si-au tradat crezul, idealurile patriotice, punandu-si viata in slujba adevarului si dreptatii. Cazul lui Eminescu este emblematic. Toate ideile sale despre libertate, despre libertatea presei, despre patriotism, despre evocarea trecutului si condamnarea prezentului decazut, despre politicieni si demagogie, despre formele fara fond, despre clasele suprapuse, despre frazeologia patriotarda au deranjat si au condus la arestarea sa, in ziua de 28 iunie 1883, imbracarea in camasa de forta si internarea la spitalul doctorului Sutu.
Uniunea Ziaristilor Profesionisti din Romania a stabilit ca aceasta zi sa fie numita „Ziua Ziaristului Roman”, ca un omagiu adus marelui gazetar. Putem adauga si alte exemple: Slavici, Goga, Cocea, Arghezi, Nichifor Crainic, Paul Goma, Ion Caraion, Constantin Noica, Ion Vinea si altii au facut inchisoare pentru ideile lor, dar si-au pastrat demnitatea si verticalitatea. Desigur, exista si alti mari gazetari, fara sa fie si mari scriitori: Pamfil Seicaru, Brunea-Fox, Constantin Bacalbasa, Nae Ionescu, George Ivascu s.a. Despre ei, cu un alt prilej.
Speram ca lectia gazetariei marilor scriitori sa fie o „carte de invatatura” pentru tinerii ziaristi contemporani, nu sa scriem ca ei, ci sa intelegem marea responsabilitate morala si profesionala de a fi voci ale timpului lor, constiinte lucide ale veacului. Asta scrie profesorul Ion Haineș
Cartea ne anunță…
„Inventarea tiparului in secolul al XV-lea, in jurul anului 1450, la Mainz, in Germania, de catre Johannes Gutenberg, a insemnat inceputul unei noi ere in istoria comunicarii prin posibilitatea multiplicarii mesajelor intr-un numar teoretic infinit de exemplare, asigurandu-se astfel fidelitatea informatiei scrise, propagarea ei in lant, caracterul multidirectional al difuzarii. Revolutionarea tehnicii de imprimare raspundea nevoii de informatie a omului modern si era sincronica cu dezvoltarea vietii economice si sociale a Europei, cu organizarea si generalizarea postei, ceea ce va duce la o anumita periodizare a unor tiparituri, la aparitia presei. Descoperirea tiparului a impus civilizatia vizuala, provocand o schimbare radicala in raporturile dintre emitator si receptor, dintre autor si public.
Concluzia?
Bucurie mare! Așteptăm lansarea cărții cu public! Iar o să ne bucurăm și acolo. La final, pun o semnătură dar și o imagine să știe lumea cine a scris aceste rânduri. Să fiți sănătoși, dragi cititori ! Și nu uitați să zâmbiți!
Aristotel Bunescu, director al Agenției de Presă Culturală și Sportivă – APCS, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România – UZPR, membru al Consiliului Director al Asociației Artiștilor Plastici – București – AAPB
P.S. Artiștii, oamenii de cultură – pictori, poeți, prozatori, muzicieni – mici întreprinzători, firme, dar și oameni obișnuiți care doresc o promovare similară – cititorii vor povești de viață – vor scrie pe contul de Facebook Aristo Bunescu. Vă rugăm redistribuiți.