Episodul nr. 4: Neluța Stăicuț – un terapeut neobosit

 

Am publicat deja despre acest personaj aparte trei episoade legate de foarte frumoase domenii de activitate. Pentru astăzi, vă oferim marea bucurie de a vedea la lucru un om care face bine în jurul său. Doamna Neluța Stăicuț – terapeut….

..

Bun găsit tututor !

Cred că ar trebui să începem cu întrebarea următoare: cum am ajuns terapeut?

 

Când eram mică, toată lumea mă întreba ce vrei să te faci când vei fi mare???

Şi în primii mei ani de viaţă răspundeam ca orice copil, că vreau să fiu cântăreaţă, pictoriţă, dansatoare, poştăriţă, stewardesă etc…

Pe la vârsta de 7 ani, bunica mea s-a îmbolnăvit, şi începând din acel moment oricine mă întreba ce vreau să mă fac când voi fi mare dădeam doar un singur răspuns: „vreau să mă fac doctoriţă, să o fac bine pe bunica mea, şi să nu mai moară niciodată”.

Şi în sufletul meu, eram convinsă că voi face acest lucru, şi că da… bunica mea nu va muri niciodată. Numai că anii de muncă titanică ai bunicii care rămăsese văduvă de război cu trei copii, lipsurile şi grijile au copleşit-o şi după doi ani, adică atunci când eu urma să împlinesc 9 ani, bunica mea a plecat la ceruri.

 

A plecat şi a lăsat un gol imens în sufletul meu, acea lipsă care nu poate fi înlocuită cu nimic altceva. Şi de atunci, dorinţa mea de a deveni doctoriţă s-a stins, nu mai avea motivaţie, nu mai avea sens, nu mai avea logică. Şi în afară de asta, nici posibilităţile materiale ale familiei mele nu mi-ar fi permis o facultate de 6 ani, plus alte şi alte studii.

 

Şi după şcoala generală am decis să mă angajez, în ciuda legilor, în ciuda vârstei (aveam 14 ani şi jumătate), am reuşit să mă angajez, cu carte de muncă.

În tot acest timp, simţeam că eu sunt altfel decât fetele de vârsta mea, că preocupările mele nu sunt aceleaşi cu ale lor. Mă înduioşa, şi mă înduioşează şi astăzi orice suferinţă, oricât de mică, la orice vietate, la orice persoană, şi nu pot sta cu mâinile încrucişate. Nu pot şi nici nu vreau. Ştiu şi simt că dacă voi face un gest cât de mic, acea suferinţă va fi curmată. Cu o vorbă bună, cu un zâmbet, cu un sfat, totdeauna am găsit soluţii, până când am simţit că trebuie să fac mai mult, dar mai ales mai bine. Şi astfel am ajuns la cursurile de Inforenergetică.

Şi am fost silitoare, şi am învăţat, şi am citit, şi m-am documentat şi astfel, cu un bagaj de cunoştinţe mult mai consistent am început să fac lucrurile total altfel. Iar acum, după ce lucrez din 1996 pe pacienţii mei, lucrez pe florile şi animalele din curtea proprie, stau şi mă gândesc:

„Oare aici nu este mâna lui Dumnezeu care a decis că trebuie să mă ocup de oameni, să mă ocup de sănătatea lor sufletească, psihică şi trupească, într-un alt mod?

Oare nu EL ne-a dăruit plantele, minunatele plante cu puteri tămăduitoare?

Oare nu EL a creat albinele care ne răsfaţă cu mierea, polenul, ceara, lăptişorul de matcă, propolisul etc.?

Oare nu EL i-a inspirat pe compozitori să creeze acea muzică specială care să ne ajute în procesul de vindecare al diverselor afecţiuni?

Oare aromele din plante nu tot EL le-a creat?”

Şi iată că tot EL m-a ajutat să-mi găsesc menirea pe acest pământ într-un alt mod.

Probabil că a decis că este mult mai important să revenim la tratamentele pe care EL le-a creat pentru noi, să nu ne mai autointoxicam cu medicamente de sinteză.

Sunt una dintre multele persoane care are diverse probleme de sănătate încă din tinereţe, ştiu ce înseamnă să iei medicamente, care te ajută într-un loc şi strică în altul. Ştiu ce înseamnă să-ţi distrugi lent ficatul cu aceste medicamente. Dar mai ştiu că Dumnezeu a avut grijă, atunci când a creat omul, să ne dea tot ceea ce avem nevoie să ne putem păstra o sănătate perfectă, iar dacă se întâmplă să ne îmbolnăvim avem posibilitatea să alegem din multitudinea de variante pe care ni le-a oferit cu atâta generozitate.

Toate acestea, însoţite de această terapie inforenergetică, fac în aşa fel încât omului să-i fie mult mai bine astăzi decât i-a fost ieri, iar mâine să-i fie mult mai bine decât i-a fost astăzi.

 

Vă întrebaţi probabil, ce este terapia inforenergetică. Vă voi da definiţia acesteia aşa cum este ea explicată pe pagina Fundaţiei de Inforenergetică Sfântul Apostol Andrei care sună aşa:

„Inforenergetica – i.e. – se ocupă de studiul fenomenelor şi proceselor determinate de existenţa unei cantităţi de informaţii – Qi, organizate conform unui algoritm mai mult sau mai puţin complex şi implementate într-un suport energetic oarecare (electromagnetic, caloric, chimic, mecanic etc), optim pentru scopul urmărit, pentru a avea efecte, rezultate, eficienţă asupra unor ţinte materiale, energetice, informaţionale etc., prestabilite. Această ştiinţă spirituală, care include învăţăturile din Sfânta Scriptură şi toate ştiinţele moderne, utilizează metode proprii de cercetare. Unică în lume, aceasta conferă posibilitatea de a efectua măsurători şi determinări alfa-numerice cu ajutorul instrumentului principal de lucru – ansa radiestezică – având brevetul de invenţie RO113710 din anul 1996.

Termenul de inforenergetică a fost pus în circulaţie în mod oficial pentru prima dată în anul 1988, printr-o comunicare ţinută de domnul Claudian Dumitriu cu prilejul înfiinţării.

Deci revenind la cum am ajuns eu terapeut.

Cred că aşa a vrut Dumnezeu.

În perioada 1992 – 1996 am avut nişte probleme destul de neplăcute în familie, referindu-mă aici strict la mama mea. Nu înţelegeam cum se poate întâmpla ca persoana care m-a ţinut nouă luni în pântece, care cu timpul a învăţat să mă iubească (spun asta deoarece nu şi-a dorit niciodată copii, iar eu am fost rodul dorinţei tatălui meu), care a fost alături de mine în destul de multe situaţii, mai puţin plăcute vieţii mele, acum, dintr-o dată, aşa tam-nesam nu mă mai suporta pe mine, pe soţul şi fiica mea.

Speram din tot sufletul că o discuţie va clarifica situaţia creată, dar nu a fost să fie aşa. Pur şi simplu mă ura de moarte, pe mine şi familia mea. Am încercat mai multe discuţii, care niciodată nu s-au finalizat favorabil, am încercat să găsesc diverse moduri de a aborda problema astfel încât să înţeleg. A fost imposibil.

 

Atunci am început să merg frecvent la biserică şi la orice mânăstire îmi ieşea în cale, şi mă rugam, şi îi spuneam cu vorbele mele lui Dumnezeu: „Doamne, dacă această persoană care mă face să sufăr atât de mult, ar fi vecina, sau o prietenă, sau cineva din afara familiei, pur şi simplu l-aş ocoli, l-aş ignora, nu l-aş lua în seamă, însă aici vorbim de MAMA mea.

De persoana care m-a adus pe lume!

Eu nu înţeleg ce se întâmplă!

Doamne, te rog, dă-mi un răspuns!”

 

Şi astfel, tot întrebând, şi plângând, şi suferind, am ajuns să fiu sfătuită de o prietenă să merg la un terapeut Inforenergetician. La început am refuzat, deoarece nu ştiam despre ce era vorba şi nu voiam să fac ca lucrurile să meargă şi mai prost.

Dar văzând că situaţia dintre mine şi mama se înrăutăţeşte de la o zi la alta, am decis să merg să cunosc şi eu acea persoană. Într-o dimineaţă, prietena mea poposea cu mine undeva în cartierul Balta Albă. După ce ne-a făcut prezentările, prietena mea s-a retras într-o altă încăpere, iar eu am rămas cu domnul respectiv, care, în numai câteva minute de discuţii prealabile, mi-a sugerat ca, data viitoare când voi dori să vin la terapie, la dumnealui, să aduc o fotografie a mamei.

Şansa mea a fost prietena mea, care mă învăţase să am grijă să iau toate fotografiile familiei la mine, deoarece îmi vor fi necesare.

Şi aşa a fost!

După o jumătate de oră de discuţii ştiam exact ce am de făcut, şi cum vor evolua lucrurile între mine şi mama mea. Prima confirmare a fost în chiar seara aceea, când în momentul în care am salutat-o pe mama mea, aceasta a fost deosebit de amabilă, aşa cum fusese de altfel înainte de această perioadă tristă din viaţa noastră.

Fiindu-mi foarte bine după aceste curăţări inforenergetice, şi văzând beneficitatea acestora, am început să-l duc pe domnul respectiv la toate persoanele pe care le cunoşteam şi ştiam că au probleme de viaţă şi de sănătate, stricându-i astfel tot programul pe care dumnealui îl avea făcut pentru viitoarele două luni.

După o lună deja îl obosisem până la limita maximă. A încercat să se eschiveze dar cu tenacitate am continuat să-l duc în cele mai îndepărtate locuri din Bucureşti, şi chiar în afara Bucureştiului.

Într-o zi, întorcându-ne de la un pacient din judeţul Argeş, aşa netam-nesam, îl aud pe domnul respectiv spunându-mi: „Neluța, am măsurat, am verificat şi am ajuns la concluzia că tu trebuie să te duci să capeţi cunoaştere ”Inforenergetică”, pentru a-ţi face Misiunea ta Personală. Nu de alta, dar mi-ai stricat toate programările, pe ultimele două luni”.

Am rămas uimită, am rămas cu gura căscată ca la stomatolog, şi l-am întrebat destul de nedumerită: „ Păi… păi cum să îmi fac Misiunea Personală, ce este aceia, şi cum să fac eu că… eu… nu ştiu… nu pot…”.

Am refuzat categoric spunând că eu nu ştiu, nu pot, nu aş putea… eu… să fac astfel de lucruri speciale…

L-am dus acasă şi am plecat către locuinţa mea, cu gândul dus departe la ceea ce îmi spusese pe drumul de întoarcere. Câteva zile mi-a stat gândul numai şi numai la aceste cuvinte ale sale. Nu înţelegeam ce legătură a văzut el că aş putea avea eu cu această cunoaştere, şi cum adică să fac şi eu aşa miracole, cum făcea dânsul???

O perioadă de timp, am refuzat să mă mai gândesc şi mi-am văzut de viaţa mea, însă, pe la sfârşitul anului, mai precis pe la sfârşitul lui septembrie, domnul respectiv m-a anunţat că de la 1 octombrie, urma să înceapă un nou grad 1, la care mă ruga să merg şi eu.

Iniţial am refuzat, dar soţul meu mi-a zis: „de ce nu încerci, că cine ştie poate îţi place.” Am fost iniţial la măsurători, după care, la o săptămână, urma să merg în prima zi de curs şi să aflu dacă am fost admisă sau respinsă. În ziua când trebuia să merg la curs, soţul meu şi-a dorit să mă însoţească, urmând ca în cazul în care voi fi admisă să mă aştepte în maşină până la sfârşitul acelor cursuri din prima zi.

Când destinul tău este să faci un anumit lucru, trebuie să fii la locul şi momentul potrivit, pentru a începe călătoria cunoaşterii respective.

La începutul cursului, lectorul nostru ne-a sugerat că ar fi deosebit de benefic pentru familişti să vină la cursuri împreună.

În pauză, am zbughit-o la maşină să-i spun soţului meu ce ar trebui să facem noi amândoi, şi acesta a fost imediat de acord să meargă să-l măsoare şi pe el şi să vadă dacă va fi admis sau nu, iar după, vom decide de comun acord.

Şi el şi alţi câţiva întârziaţi la măsurători au fost admişi pe loc, şi astfel soţul meu a devenit colegul meu la aceste cursuri.

„Cu o zi înainte de terminarea acestor cursuri de IE, soţul meu exclamase plin de entuziasm: „Tu ţi-ai găsit menirea pe pământ, asta este ce trebuie să faci, să-i ajuţi pe oameni, să le fii de folos!”.

Şi acum îmi răsună în timpane şi în suflet vorbele lui. În primul moment crezusem că glumeşte cu mine, că se amuză, că face caterincă… dar nu era aşa. A continuat, prin a-mi aduce la cunoştinţă că eu pot să fac tot ceea ce consider necesar de acum înainte, pentru binele pacienţilor mei, dar el, îi pare rău, nu-şi poate lăsa treburile lui personale, familia (adică pe fiica noastră care pe atunci era la facultate) să bată drumurile la pacienţi, nu poate să se dedice altora, când el este cu gândul acasă.

El trebuia să fie acasă, să se ocupe de treburile gospodăreşti, să se asigure că fiica noastră are tot ceea ce îi este necesar, atunci când vine de la facultate. Şi cu toate că au trecut atâţia ani soţul meu nu şi-a schimbat opinia în legătură cu acest lucru.

Însă atunci ştiu că îmi era extrem de frică să fac acest pas, mă gândeam, cum adică, eu, o persoană oarecare, să fac astfel de lucruri, să lucrez pentru şi în folosul oamenilor, fără teama de a nu greşi.

Atunci, într-o zi, ţin minte că m-am trezit cu certitudinea că este momentul să primesc un răspuns de la EL Atoatecreatorul, de la EL Tatăl care ne supervizează ca să zis aşa, toate acţiunile. Şi, cu un curaj de nedescris, am intrat pe rugăciune, mâna a plecat singură către biblioteca de lângă pat, am luat Biblia şi l-am rugat plângând: „Doamne, dacă tu crezi că eu sunt una dintre persoanele alese de tine, să-ţi îndeplinesc misiunea aici pe pământ, dă-mi un răspuns TE ROG, nu vreau sub nicio formă, să fac ceva care să fie împotriva Legilor Tale, scrise sau nu! Doamne Ajută-mă!” şi am deschis Biblia cu mare încredere că EL îmi va da un răspuns care îmi va pecetlui viaţa şi îi va da un sens.

Am deschis Sfânta Biblie şi am rămas mută… privirea îmi căzuse pe capitolul 1 din IEREMIA! Am citit de mai multe ori acel paragraf şi am crezut că cineva îşi râde de mine, că eu sunt mult prea mică şi insignifiantă ca să primesc un aşa răspuns.

M-am oprit din citit… şi am plâns, am rămas aşa cu Biblia în mână multe minute în şir… şi m-am gândit, nu ştiam dacă se cuvine să mă bucur sau să sufăr! Nu ştiam dacă eu voi putea să duc atâta responsabilitate pe umerii mei obosiţi deja de muncă. Munceam de la 14 ani, iar viaţa nu mă menajase deloc în toată această perioadă de când venisem pe acest pământ.

Acolo scria negru pe alb… iar eu citeam iar şi iar… şi iar şi nu îmi venea a crede, era exact dialogul pe care încercasem eu să-l înfirip cu Tatăl meu din ceruri, însă mult mai concret mult mai la obiect. Acolo scria aşa:

„4. Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis:

  1. « Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut, şi înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit şi te-am rânduit prooroc pentru popoare».
  2. Iar eu am răspuns: «O, Doamne, Dumnezeule, eu nu ştiu să vorbesc, pentru că sunt încă tânăr».
  3. Domnul însă mi-a zis: « Să nu zici: Sunt încă tânăr căci la câti te voi trimite, la toţi vei merge şi tot ce-ţi voi porunci vei spune.
  4. Să nu te temi de dânşii, căci Eu sunt cu tine, ca să te izbăvesc» zice Domnul.
  5. Şi Domnul mi-a întins mâna, mi-a atins gura şi mi-a zis « Iată am pus cuvintele Mele în gura ta!
  6. Iată te-am pus în ziua aceasta peste popoare şi peste regate, ca să smulgi şi să arunci la pământ, să pierzi şi să dărâmi, să zideşti şi să sădeşti! »”

După acest mesaj… am rămas mult timp ca tâmpa, cu Biblia în mână, plângând şi întrebându-mă de zeci de ori: „oare cum de Dumnezeu mi-a dat o aşa însărcinare, cum de are aşa încredere în mine, o persoană… oarecare şi atât?” Şi după ce am stat aşa minute în şir… cărora la un moment dat le-am pierdut şirul… ţin minte că m-am trezit din reverie, când soţul meu a venit să mă întrebe dacă nu vreau să mănânc ceva la cină. Atunci am realizat că stăteam aşa cam de la ora 17.00 iar acum deja era aproape 20.00 iar eu… Doamne, ce senzaţie am trăit atunci… nici nu o pot descrie în cuvinte. Îţi mulţumesc Doamne pentru încrederea pe care mi-ai acordat-o cu atâta generozitate!

Acel 1 octombrie 1996 a fost momentul când viaţa mea s-a schimbat 100% în bine.

Aceste cursuri m-au ajutat să conştientizez că era exact lucrul care îmi trebuia, să mă simt împlinită ca om. Trebuia să fiu persoana care se pune de bună voie la dispoziţia celor din jur, să-i ajute să-şi vindece rănile sufleteşti, şi cele fizice. Să-i ajute să facă alegerile optime pentru ei şi familiile lor, să îi consilieze în situaţia în care doresc să se căsătorească şi au încă mici rezerve, care uneori s-au dovedit a fi întemeiate, iar în alte cazuri nu. Şi multe alte lucruri, gen: „şi-au pierdut ceva şi nu ştiau dacă mai este cazul să caute şi cam pe unde anume să insiste.”

Proporţia răspunsurilor şi rezolvărilor este în procent de 90 – 95 %, deoarece în anumite situaţii aspectul respectiv depinde 100% de Liberul Arbitru al unei persoane, care poate schimba radical soluţia problemei. Însă aceste cazuri le pot număra pe degete, deoarece oamenii, când au structurile curate din punct de vedere energetic răspund altfel rezolvării anumitor probleme.

Acum îmi aduc aminte de o situaţie cel puţin comică, care pe moment m-a necăjit puţin, după care am înţeles că până la urmă fiecare are dreptul să creadă sau nu, în această tehnică de lucru, în această terapie.

Deci, într-o zi mă sună o prietenă de-a mea şi-mi spune: „Neluța, draga mea, am fost cu o prietena  (venită dintr-un alt oraş) să schimbăm nişte euro, iar aceasta este convinsă că domnişoara de la ghişeu i-a furat 20 de euro”.

Nu ştiu de ce, dar exact aşa mi-a venit, în gând, şi aşa am şi spus: “Draga mea nu a furat-o nimeni, i-a dat ea cu mâna ei“. În acest timp prietena mea îi spunea celeilalte ceea ce eu îi comunicam la telefon. S-a lăsat o secundă pauză după care am auzit clar aceste cuvinte: „Băi, prietena asta a ta este nebună sau tâmpită cum adică i-am dat eu cu mâna mea?”.

Recunosc că m-au durut spusele ei, mai ales că nu mă văzuse decât o singură dată în viaţă, şi deci nu avea cum să-şi facă o opinie despre mine, pentru că nu mă cunoştea. Însă m-am abţinut şi am continuat ca şi când nu aş fi auzit ceea ce a spus: „Spune-i te rog să facă o rugăciune scurtă să-şi aducă aminte exact cum s-a întâmplat, iar după aceea sunaţi-mă”, am spus eu, după care am închis telefonul, cu un gust amar, din cauza celor auzite.

Nu am apucat să fac prea multe lucruri şi telefonul a sunat din nou. Prietena mea îmi spunea foarte entuziasmată că şi-a adus aminte cum a făcut. S-au dus la ghişeu şi probabil din greşeală a pus pe ghişeu două bancnote de 20 de euro. Vorbind între ele, la un moment dat, s-a întors către operatoare şi, văzând o bancnotă de 20 euro pe ghişeu, foarte aproape de ea, a ţipat la operatoare, împingându-i bancnota mai aproape: „Ce faci, dormi, nu vezi că mă grăbesc? Hai odată, nu mai dormi!” Aceasta a luat bancnota i-a dat banii pe prima bancnotă, i-a făcut chitanţă şi… duse au fost.

Obrăznicia, minciuna, lipsa bunului simţ, întotdeauna se plătesc şi de obicei destul de piperat. Astfel, prietena prietenei mele a plătit obrăznicia de a ţipa la o persoană care îi întinsese cea de-a doua bancnotă să i-o restituie, dar văzând modul total necivilizat de a se comporta cu ea, a luat banii şi i-a dat suma în lei pentru ceilalţi 20 de euro. Bineînţeles că am fost întrebată dacă este cazul să se ducă să-i ceară socoteală. Şi bineînţeles că i-am răspuns că de dus poate să se ducă, numai că de data aceasta, persoana respectivă nu va mai dori să fie la fel de amabilă, şi pentru afrontul adus va nega faptul că i se dăduse o bancnotă în plus.

 

…………………………………………………………..

 

1 care a fost cel mai spectaculos caz rezolvat de dv

Cel mai spectaculos caz rezolvat de mine în anul 2000 și acum îmi strânge inima de recunoștință dar și de uimire că Bunuțul a decis să lucreze prin mine.

De data aceasta voi alege să vă răspund într-un alt mod!

Voi lăsa acest caz să vorbească de la sine…poveste care s-a vrut a fi făcută publică în anul 2015…în cadrul cărții Inforenergetica din suflet pentru suflete – Cum să-ți vindeci trupul, emoțiile și relațiile.

 

Miracolul există!

Era o zi călduroasă de vară a anului 2000. Mă trezisem dimineaţa şi prinsesem răsăritul soarelui care îmi încântase privirea, sufletul şi toate celelalte simţuri. Îmi băusem cafeaua la masa din curtea casei, ascultând păsărelele certăreţe care se ospătau vesele din micul dejun pe care îl pregătesc în fiecare dimineaţă, cu atâta dragoste. Primisem cu o zi înainte un telefon de la o prietenă care mă invita la ea să-mi dea ceva. La început, mă codisem să bat drumul până la ea, mai ales că locuieşte în zona Dristor 2 iar eu în zona Bucureştii Noi.

Ca să ajung la ea trebuia să tai Bucureştiul în două. Dar m-am hotărât că nu este cazul să mă las rugată şi iată-mă dimineaţa urcându-mă în maşina personală şi plecând la drum. Ca de fiecare dată când Universul îmi pregăteşte ceva special, deosebit, inedit, aveam o stare de fericire, o stare de bine care îmi bucura întregul organism, dar mai ales îmi vibra sufletul. Simţeam că ceva se va întâmpla, ştiam cu precizie matematică că urmează ceva…. Ce? Niciodată nu ştiu dinainte, simt… dar nu pot spune concret ce mi se va întâmpla…..

Agitaţie, stopuri, frâne, claxoane, furnicar de oameni care mai de care mai grăbiţi să ajungă unde şi-au propus… aceasta este atmosfera din Bucureşti în orice zi ţi-ai propune să-l vizitezi. Cu toate acestea este un oraş special, un oraş care freamătă de viaţă, de bucurie şi tristeţe, de râsetele copiilor dar şi de geamătul mut al bătrânilor care se deplasează târându-şi picioarele dintr-o locaţie în alta (mergând la copii să-şi ducă nepoţii la grădiniţă sau şcoală, sau ducându-se la medic să-şi ia medicamentele fără de care nu pot trăi….).

În Bucureşti totul este mişcare, totul este viaţă, nu găseşti prea multe locuri de pace şi linişte, de calm şi armonie deplină. Totul vibrează de viaţă. Dacă vii dintr-un alt oraş, vei simţi oarecum diferenţa de vibraţie, de freamăt, de agitaţie… Dar, dacă vii dintr-un sat uitat de munte, unde abia dacă mai trece câte o căruţă pe uliţa satului, cărând povara fânului proaspăt cosit, sau al paielor, sau al cocenilor, iar oamenii parcă nici nu există, fiecare cu treburile lui, pe pământul lui, în grădina lui, singura zi în care este oarecare forfotă şi mişcare fiind duminică, când tot satul iese la biserica din sat, atunci lucrurile stau total altfel. Persoana respectivă se va simţi copleşită de atâta forfotă, de atâta agitaţie, de atâta mişcare continuă. Nu va dori să întârzie în acest oraş mai mult decât este necesar pentru a-şi rezolva problema care l-a adus în capitală.

Cu aceste gânduri şi constatări personale conduceam prin furnicarul bucureştean, apropiindu-mă încet de ţinta drumului meu.

O bătrânică tocmai a fost prinsă de culoarea roşie a semaforului în mijlocul străzii şi, complet derutată, nu ştia ce să facă, încotro să o mai ia. Mă opresc şi o aştept să treacă, ceilalţi şoferi, cu toate că m-au înjurat printre măsele, s-au oprit lăsând-o să treacă pe trotuarul de vis-à-vis.

Îmi continuu drumul încet, încet într-o coloană lungă de maşini, unde şoferii sunt unii calmi şi relaxaţi, alţii nervoşi, agitaţi şi pregătiţi în orice moment cu o înjurătură adecvată evenimentului iscat. Eu sunt calmă, dar îmi doresc să ajung să o întâlnesc pe prietena mea şi pe soţul ei, şi să povestim câteva minute, după care să-mi văd de treburile mele. Sunt pe B-dul Ştefan cel Mare, şi am impresia că nu ne mişcăm deloc, prind stop după stop, iar o intersecţie o traversez abia după ce se schimbă culoarea semaforului de mai multe ori.

A început să fie din ce în ce mai cald, iar asta se vede şi în reacţiile şoferilor nervoşi că nu pot avansa în aglomeraţia creată. În sfârşit, am ajuns la Bucur Obor, iată am trecut şi de intersecţia Bd-ului Iancului, în sfârşit am ajuns la Dristor, cotesc dreapta apoi imediat stânga, trec intersecţia şi prima alee la dreapta, primul bloc… gata am ajuns.

Găsesc un loc şi parchez, cu gândurile împrăştiate la drumul destul de anevoios pe care îl parcursesem în această dimineaţă, şi mă întrebam: „Ce m-aş fi făcut dacă ar fi fost să locuiesc atât de departe de locul meu de muncă, în fiecare dimineaţă să trec prin aceste teste de răbdare şi perseverenţă, sau poate aş fi ales varianta “b”, cea cu metroul, cu coborâtul şi urcatul scărilor de la metrou… cu zarva şi agitaţia nelipsite din orice mijloc de transport”.

Sun… prietena mea mă întâmpină cu un zâmbet larg, cu bucuria că în sfârşit am ajuns, şi mă anunţă că soţul ei a făcut cafeaua deja, care aşteaptă să fie băută. Cafeaua este extrem de gustoasă, şi o spun eu, care niciodată nu mi-a plăcut cafeaua, dar am băut-o deoarece fiind hipotensivă aveam recomandarea medicală de a bea zilnic o cafea.

Ne bucurăm unii de alţii, şi povesteam vrute şi nevrute pe nerăsuflate, ca şi când timpul s-ar fi condensat şi trebuia să ne grăbim să nu uităm ceva. După câteva minute, timp în care abia am apucat să mă aşez pe fotoliu, şi să gust cafeaua aburindă, pe care soţul prietenei mele a adus-o pe o tavă superbă de argint, în nişte ceşti de porţelan veritabil semn de mare preţuire din partea lor faţă de mine, am exclamat destul de precipitată: „Eu trebuie să plec!”

Prietena mea şi soţul ei s-au uitat miraţi la mine, apoi unul la celălalt, timp în care eu, dându-mi seama de uimirea lor (şi uimită şi eu însămi de exclamaţia mea), încep să mă scuz că…. nu ştiu de ce dar eu trebuie să plec. Aceştia erau uimiţi, miraţi şi chiar iritaţi de decizia mea spontană, neînţelegând ce se întâmplă, ce m-a făcut să iau o decizie atât de rapidă, prietena mea arătându-şi chiar nemulţumirea că m-am decis să plec atât de repede.

Insistenţele lor nu au avut efectul scontat, deoarece cu cât insistau mai mult cu atât eram mai convinsă că exact în acel moment trebuie să plec, nu peste 5, 10 sau 15 minute. Am luat ceea ce aveam de luat de la prietena mea şi cu o grabă pe care nici eu nu o înţelegeam am plecat, aproape fugind pe scări, părându-mi-se că va trece o veşnicie până va veni liftul. M-am urcat în maşină şi am demarat în trombă de parcă eram la raliu, parcă eram la un concurs de maşini. Am ieşit în strada principală şi am făcut stânga spre oraş…. la nici 500 de metri din locul în care am ieşit în strada principală am observat o mulţime de oameni care priveau îngrijoraţi către ceva, nedefinit ochiului meu până în momentul în care, fiind în dreptul acestei mulţimi de oameni, printr-o fantă micuţă de câţiva centimetri am văzut căzută pe iarbă o persoană de sex feminin.

La prima stradă din dreapta mea am oprit, am parcat maşina, mi-am luat poşeta, şi am grăbit pasul către persoana căzută pe spaţiul verde. Cu capul în pământ, fără să privesc nici în dreapta, nici în stânga mea, mergeam grăbită să văd ce s-a întâmplat, şi singurele semnale auditive pe care le auzeam erau de genul: „Săraca, era femeie tânără, de ce o fi vrut să moară?” sau „Păcat, avea toată viaţa înainte, ce o fi făcut?” sau „Păcat, are copii, şi ea săraca….”.

Fără să fac nici un efort, fără să cer permisiunea, oamenii se dădeau în dreapta şi în stânga, lăsându-mă să trec, de parcă era cel mai firesc lucru din lume, ca eu în acel moment să trec pe acolo şi nimeni să nu mi se împotrivească, apoi să se replieze în spatele meu. Am ajuns lângă femeie, am pus poşeta jos în iarbă, am scos ansa cu raportorul, şi am început să măsor, fără a ridica privirea.

După ce am terminat de măsurat, m-am apucat să fac ceea ce învăţasem la cursurile de Inforenergetică, fără să îmi pese că mentorul nostru întotdeauna ne spusese să nu lucrăm în aglomeraţii mari de oameni, deoarece unii se pot sminti, văzându-ne lucrând acolo. Dar în acel moment nimic nu era important, decât să salvez o femeie, dacă asta era voia lui Dumnezeu. Am lucrat, preţ de câteva minute, timp în care murmurul din jurul meu încetase ca prin farmec, era o linişte apăsătoare, şi toată lumea aştepta să vadă ce se va întâmpla.

După câteva minute în care am lucrat aproape fără să respir, pacienta mea a tuşit exact ca un înecat care se străduieşte să dea apa înghiţită afară. Am mângâiat-o uşor pe obraz, m-am aplecat la urechea ei şi am întrebat-o ce a făcut. A avut o reacţie de durere sufletească, a oftat prelung şi m-a întrebat: „De ce nu m-ai lăsat să mor? Vreau să mor! Nu mai vreau să sufăr, nu mai vreau…”

M-am aplecat din nou la urechea pacientei mele şi i-am spus pe un ton ferm, să se culce mai departe… Aceasta a adormit instantaneu, timp în care eu am continuat să lucrez, şi în acelaşi timp să-i mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că a dorit să lucreze de astă dată prin mine, şi să nu lase un suflet să plece înainte de a-şi termina misiunea personală pe acest pământ. Am terminat ceea ce aveam de făcut, am mângâiat-o uşor pe obraz şi am întrebat-o ce a luat, şi de ce vrea să moară. Mi-a spus că s-a certat cu soţul, că s-a săturat să se certe mereu, după ce ea munceşte zile întregi în frig sau căldură, în ploaie sau zăpadă…

Atunci i-am spus că ea nu are dreptul să decidă când să moară, deoarece Dumnezeu ne-a dat viaţă, şi numai EL are dreptul să ne-o ia atunci când consideră că ne-am terminat treaba pe acest pământ. Am mângâiat-o de mai multe ori pe obraz şi pe frunte, am încurajat-o şi i-am spus că nici un motiv de pe pământ nu este suficient pentru a ne dori moartea, şi mai ales nici un motiv nu ne dă dreptul să ne abandonăm copii. Aceştia, în condiţiile în care i-am dorit, şi-au câştigat dreptul să crească alături de mama lor, împreună cu mama lor, nu ne dă nimeni dreptul să-i lăsăm singuri pe lume.

Am mai făcut câteva măsurători să mă asigur că totul este în regulă, după care am ridicat privirea către mulţimea care începuse să murmure încet, de parcă nu voiau să strice momentul magic care se crease în acel spaţiu şi timp. Am adresat rugămintea de a fi ajutată să o transportăm pe pacientă până la maşină, pentru a o duce cât mai urgent la primul spital, pentru spălături stomacale. Din mulţime s-a auzit o voce de bărbat, extrem de agitat şi nervos care mi-a tăiat-o scurt: „Eu o duc la spital, eu am fost primul aici… şi a continuat să-şi revendice dreptul primului venit la locul respectiv.”

Nu am ripostat, nu am deschis nici un fel de discuţie în contradictoriu, ci pur şi simplu am spus clar şi răspicat, că nici măcar nu este important cine o duce la spital, atât timp cât ajunge în timpul optim acolo, pentru ca medicii să se ocupe de partea fizică a pacientei. Mai mulţi bărbaţi s-au precipitat să o ducă pe braţe la maşina bărbatului respectiv.

 Nici măcar nu o aşezaseră bine în maşină acestuia, că s-a şi auzit sirena unei salvări care se apropia în viteză către grupul de oameni care asistau neputincioși la cele întâmplate. Fără a sta prea mult pe gânduri, bărbaţii au ridicat-o pe femeie şi au mutat-o în salvare, unde au întins-o pe targa special amenajată pentru astfel de cazuri.

M-am ridicat din locul în care, până în acel moment nu mă mişcasem, şi m-am dus spre salvare, unde am întrebat-o pe asistenta medicală dacă îmi poate spune la ce spital o vor duce pe această pacientă. Asistenta, vizibil deranjată de întrebarea mea, m-a întrebat dacă fac parte din familie. La răspunsul meu, că nu, nu fac parte din familie, dar sunt o persoană căreia îi pasă şi ar dori să ştie ce se întâmplă cu aceasta, evident enervată de răspunsul meu, mi-a a spus pe un ton agitat: „Du-te, femeie, de aici, ce te interesează? Hai, lasă-ne în pace că ne grăbim!” După care mi-a întors spatele şi s-a urcat în salvare vizibil iritată că o persoană străină vrea să ştie despre o altă persoană cum se simte aceasta.

Eu, calmă, mi-am făcut sfânta cruce, spunând cu un glas molcom, dar destul de tare astfel încât să fiu auzită: „Iart-o, Doamne, că săraca nu ştie ce face!” Nici în ziua de astăzi nu am înţeles de ce am avut această reacţie, de ce am spus aceste cuvinte, de ce am simţit o mare uşurare, atunci când, liniştită, m-am urcat în maşină şi am plecat spre casă.

De foarte multe ori am stat şi m-am gândit, ce s-ar fi întâmplat dacă eu nu aş fi ascultat glasul sufletului meu, care mi-a dat ordin ca fix în acel moment trebuie să mă ridic şi să plec de la prietena mea? Ce s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi oprit atât de hotărâtă şi decisă că pot fi de ajutor? Pur şi simplu, ştiam că trebuie să fiu acolo, să fac ceva, astfel încât inevitabilul să nu se întâmple!

Dumnezeu sigur a fost ca de fiecare dată acolo lângă mine, în mine, şi a lucrat prin mine nevrednica şi păcătoasă aleasă de EL, să facă ceea ce este necesar, în anume situaţii de viaţă şi de moarte.

Am avut zile întregi în care eram uimită de toată această întâmplare, de acest deznodământ fericit în acest caz, de bucuria că încă odată m-am dovedit soldatul disciplinat care respectă „ordinele” primite de Sus. O vedeam pe acea doamnă acolo, întinsă pe iarbă, cu faţa în sus, cu o paloare pe care sigur nu o voi uita până ce nu mă voi întoarce „acasă”, acolo, în împărăţia lui Dumnezeu. Îmi doresc să ajung acolo şi ştiu că dacă mă voi strădui suficient prin faptele mele voi reuşi să ajung unde mi-am propus.

A doua zi m-am întâlnit cu prietena mea, care a început să-mi povestească ce s-a întâmplat la ea în cartier cu o zi înainte, după ce eu plecasem. Povestindu-mi cu lux de amănunte cum o femeie din cartier, care era florăreasa din colţ, dorise să moară după o ceartă cu soţul ei şi cum a trecut pe acolo o femeie care….

În acel moment prietena mea s-a întrerupt brusc strigând plină de uimire, bucurie şi extaz: „Măi, Neluța, tu ai fost! Nu-i aşa că tu ai fost? Până acum nu mi-am dat seama dar… sigur tu ai fost, pentru că, după plecarea ta, soţul meu a coborât să cumpere pâine şi a aflat ce se întâmplase cu câteva minute înainte.”

I-am confirmat că, da, este adevărat, dar că nu merit aprecierile ei, în condiţiile în care eu fusesem doar persoana prin care lucrase Dumnezeu, deci nu merit atâtea laude. Practic, acolo trebuia să fiu în acel moment şi am fost, atât şi nimic mai mult.

Între timp, am aflat că doamna respectivă a ieşit din spital, se simte mult mai bine, şi-a reînceput lucrul la florăria din colţ şi am înţeles de la prietena mea că nu îşi mai doreşte să moară, pentru că i-a spus ei cineva, atunci când era să moară, că: „Dumnezeu ne-a dat viaţa şi tot EL o va lua numai atunci când este scris în cartea vieţii noastre.”

V-am povestit această întâmplare, cea mai spectaculoasă, dar şi cea mai dramatică dintre toate cazurile mele, nu pentru a mă lăuda (Doamne fereşte), ci pentru a înţelege că această terapie IE ajută în toate cazurile, de la cele mai simple la cele extreme, de la o simplă durere de cap, la a reveni din Tărâmul Umbrelor, de la o compatibilitate cu o persoană la beneficitatea unei afaceri nou începute… etc. Paleta este infinită.

În această cunoaştere IE nu există bariere de distanţe, blindaje de orice fel, nu contează rasa sau religia persoanei consiliate, această cunoaştere ne poate ajuta necondiţionat în orice situaţie. De aceea vă îndemn cu toată dragostea, cu toată cinstea şi onestitatea, să apelaţi fără nici o rezervă la orice terapeut IE (nu vorbim aici de falşi terapeuţi – de aceea feriţi-vă cât puteţi deoarece vă pot face mai mult rău decât bine).

În mod normal şi firesc ar trebui să vă invit să veniţi la mine, că eu fac, că eu dreg, da, într-adevăr, fac tot ceea ce depinde de mine pentru pacienţii mei. Însă este posibil ca, din diverse motive, să nu vă placă figura mea, să nu simţiţi că doriţi să vă ajut eu, nu asta este important, dacă sunt eu, important este să mergeţi negreşit la astfel de terapeuţi care vă pot ajuta în orice condiţii. Şi, slavă Domnului, că există peste 30000 de terapeuţi în toată ţara. Aceasta este o meserie trecută în Nomenclatorul meseriilor din România, diplomele sunt recunoscute şi poţi practica aceasta terapie IE în condiţiile prevăzute de lege.

Dacă simţi că sufletul tău are nevoie de ajutor, că fizicul tău, din diverse motive, cedează uşor, uşor, dacă din curiozitate sau nevoie vrei să fii ajutat, contactează-mă, pe mine sau pe alţi colegi. Important este să apelaţi la cineva care ştie ce are de făcut să vă ajute, nu contează că îl cheamă Neluța, Ion, sau Elena… aşa, ca un exemplu, vorbind acum.”

 

2 Cand a inceput preocuparea pentru acest domeniu ?

Preocuarea pentru această terapie a început în momentul în care eu însămi am experimentat pe mine însămi această terapie.

Atunci când după cinci ani de probleme serioase de viață am găsit soluționarea prin această terapie.

Iar în momentul în care terapeutul meu de atunci mi-a sugerat că este cazul să capăt cunoașterea necesară spre a-mi îndeplini și eu Misiunea Personală pe acest pământ, am decis că este cazul să fac ceva spre a fi de ajutor semenilor mei, dacă Bunuțul a decis ca și eu să fac parte din Lucrătorii săi de Lumină de aici de pe pământ.

Simt din toată ființa mea că aceasta este una din menirile mele pe acest pământ, simt că doar așa pot fi de folos semenilor mei, pot să readuc zâmbetul pe buzele oamenilor, speranța în inimile lor și credința în suflet.

 

 

.

Mereu aproape de natura…

 

 

3 Care a fost primul caz soluționat sau ameliorat ?

Și în acest caz voi alege să las povestea să se spună singură…așa cum s-a vrut a fi povestită atunci când am scris cartea mea de terapeut, primul volum, acum lucrând la cel de-al doilea.

Primul meu pacient,

 

Se întâmpla în prima zi după terminarea cursurilor de Inforenergetică. Era cu câteva zile înaintea Crăciunului din 1996. Afară era frig, fulgii cădeau grăbiţi pe pământ, așternându-se ca o mantie albă de puf.

Eu mă grăbeam către birou, unde ştiam că voi avea o zi plină, că voi avea destul de mult de lucru. Mă gândeam la câte lucruri interesante învăţasem în cele trei luni de când, împreună cu soţul meu, păşisem timidă, pentru prima oară, la aceste cursuri.

Mă gândeam şi în acelaşi timp mă întrebam, dacă Dumnezeu a decis ca eu să fac această treabă menită de EL pe pământ? Aveam o oarecare îndoială în suflet, oare de ce dintre atâţia oameni, mult mai inteligenţi, mult mai şcoliţi, mult mai… mă alesese Dumnezeu şi pe mine?

Mergeam şi mă gândeam. Îmi imaginam cum, din chiar acea zi mă voi apuca să aprofundez ceea ce învăţasem, după care mă voi apuca de lucru. Îmi imaginam cum timidă îmi voi oferi ajutorul primului meu pacient, şi mă întrebam: „Oare cine va fi primul meu pacient?”

Mergeam grăbită, şi speram în sufletul meu că voi reuşi să-mi termin treaba, şi îmi voi găsi timp suficient să mai citesc încă odată cursurile, pe care le luasem cu mine, ca pe un trofeu binemeritat.

Eram fericită şi în acelaşi timp îmi era teamă să nu greşesc, să nu fac ceva, care să pună vreo persoană în suferinţă.

De ce Doamne ai decis că eu…?

Am ajuns la birou unde mormane întregi de plicuri aşteptau cuminţi să fie desfăcute, să fie înregistrate, şi apoi împărţite pe departamente.

Pe un colţ de etajeră, un teanc de hârtii aşteptau şi ele cuminţi să fie puse în plicuri şi expediate în toate colţurile ţării şi ale lumii.

Nu ştiu de ce, dar eram fericită, cu toate că neîncrederea încerca să pună stăpânire pe mine.

M-am apucat de lucru cu un entuziasm special, cu o bucurie şi o nerăbdare nemăsurată, de a termina cât mai repede toată treaba, apoi să mă apuc să recitesc cursurile, care îmi erau atât de dragi.

După vreo două ore, în biroul meu a intrat un coleg de la Resurse Umane, un domn absolut deosebit, un om pe care îl ştiam de mulţi ani, pe care îl respectam şi-l iubeam din tot sufletul meu. Nu făcea parte dintre acei colegi de la Resurse care afişau masca aceea de inabordabil, de indiferență, de persoană veşnic ocupată cu foarte multe lucruri. Niciodată nu fusese un scorțos, niciodată nu intrase în vreun birou să nu aducă cu el un zâmbet cald, din toată fiinţa lui. De câte ori venea în biroul meu, îmi povestea diverse lucruri, îmi spunea glume, bancuri făcute pe seama cutărui sau cutărui personaj din politică, din media…

Era un om cu care îţi plăcea să faci conversaţie. În această dimineaţă, cu toate că a venit cu acelaşi zâmbet larg, l-am simţit din tot sufletul că ceva nu este în regulă cu el. Şi pentru că ne ştiam de prea multă vreme nu am avut nici o reţinere să-l întreb ce s-a întâmplat, de ce-l simt aşa… cumva… într-un fel. El a zâmbit, şi curios m-a întrebat: „Măăă.., tu eşti mama Omida, de ştii că am o problemă?”.

Eu, râzând, i-am răspuns că nu…, nu sunt mama Omida, bineînţeles că nu, dar, dacă mă voi strădui voi putea să fac lucruri mult mai bune decât ea. Tot râzând m-a întrebat pe un ton glumeţ: „Ia spune-mi cam ce zici tu că ai putea să faci?”

În clipa aceea mi s-a pus un nod în gât, şi am început să mă bâlbâi. Colegul meu, văzând că m-am fâstâcit, a continuat râzând:

“… păi de exemplu ai putea să-mi dai un antinevralgic, nu de alta, dar m-am trezit astăzi cu o durere de cap îngrozitoare. Nici nu îmi venea să vin la birou, dar am mult de lucru şi de aceea am venit.”

Cu toată timiditatea, i-am spus că eu nu prea sunt de acord cu medicamentele de sinteză chimică şi că… dacă nu se supără pe mine aş putea încerca să-l ajut „altfel…” M-a privit cu ochii lui mari şi negri, şi a zis: „Mă, sper că nu mă vei viola!”

L-am asigurat, că nu voi atenta la integritatea lui corporală, dar că îl voi ruga să nu râdă de mine, dacă va trebui să citesc dintr-o agendă ceea ce am de făcut.

S-a amuzat copios, adresându-mi-se de data aceasta cu un ton curios: „Mai…, dacă este vorba de agendă, înseamnă că este treabă serioasă, deci cam despre ce este vorba?”

Am început să-i explic, în linii mari, despre ce este vorba şi mai ales am pus accentul pe faptul că orice fiinţă se poate încărca cu energii negative care, în cantităţi mai mari, pot da nu numai dureri de cap, dar şi alte simptome. Pe măsură ce îi povesteam despre ce este vorba, devenea din ce în ce mai curios, din ce în ce mai interesat.

La un moment dat plin de un elan, plin de curiozitate mi-a spus: „Ştii ceva, ia hai pune tu mâna şi fă ce ştii că ai de făcut, că eu oricum nu prea ştiu cu ce se mănâncă ceea ce-mi povesteşti tu!”

L-am rugat să se aşeze, să închidă ochii, şi să spună o rugăciune în gândul lui, după care am deschis agenda şi, cu un ochi pe ansă, unul pe agendă, şi cel de-al treilea pe subiect m-am apucat de lucru, plină de încredere, şi entuziasm, sperând că îl voi ajuta să se simtă mai bine.

Când am terminat i-am recomandat să deschidă ochii încet, şi dacă vrea, să-mi spună ce a simţit. A deschis ochii încet, de parcă îi era frică să nu vadă vreun monstru, a oftat adânc şi plin de extaz m-a întrebat: „Mai fato, ce mi-ai făcut? În timp ce tu făceai acolo, ce ştii tu, am avut senzaţia că mi-ai luat o povară de pe umeri, şi că ceva dinăuntrul meu iese pe undeva prin creştet. Aşa trebuia să simt?”

Am pus privirea în jos, i-am mulţumit lui Dumnezeu a cărei prezenţă o simţisem acolo lângă mine, în mine, apoi am început să plâng uşor. Colegul meu nu înţelegea ce se întâmplă cu mine, de ce plâng, cu ce m-a supărat, ce a greşit…

În câteva minute m-am liniştit şi i-am explicat că era primul meu pacient, că sunt fericită că ceea ce i-am făcut l-a ajutat să se simtă mai bine, şi că toată dimineaţa avusesem îndoieli că voi putea face ceea ce este necesar, şi chiar îmi imaginasem primul meu pacient.

Atunci, ca să destindă atmosfera, m-a întrebat râzând: „Şi… şi eu eram primul tău pacient în imaginaţia ta?”

Ne-am amuzat copios de gluma lui, după care a plecat promițându-mi că va reveni mai târziu să-mi comunice cum se simte. Au trecut câteva ore, timp în care nu m-am ocupat decât de lucrările de la birou, doar din când în când, gândurile îmi fugeau către colegul meu care nu mai venea odată să-mi spună cum se simte.

Înainte cu câteva minute de terminarea programului, uşa se deschide şi colegul meu, foarte fericit a intrat pe uşă, însoţit de un alt coleg, cu aceeaşi problemă ca a sa. Radia de fericire, şi fără să stea prea mult pe gânduri i-a arătat scaunul pe care stătuse el în cursul dimineţii şi a exclamat autoritar-glumeţ: „Hei, Neluța, apucă-te de treabă, dacă pe mine m-ai făcut bine trebuie să-l ajuţi şi pe colegul nostru”, după care a plecat râzând în hohote.

Din acea zi am ştiut că DA, Dumnezeu a decis că are nevoie de mine aici pe pământ să fac treburile care vor fi în Misiunea mea Personală.

De atunci vibrez de bucurie când lucrez cu oamenii, când văd că îi pot ajuta, când văd că se poate, şi că Dumnezeu îngăduie ca foarte mulţi oameni să se vindece de boli, la care medicina alopată nu dă nici o şansă.

Oricine solicită o terapie IE, pentru orice problemă de viaţă, sau de sănătate are o grămadă de beneficii, o sumedenie de lucruri de învăţat, şi o multitudine de stări pe care nu şi le pot imagina.

Indiferent ce problemă aveţi, căutaţi un terapeut IE, care:

– Să vă ajute, atunci când vreţi să vă căsătoriţi, fără umbra de îndoială pe care foarte mulţi o au înainte de a face pasul decisiv. Măsurându-vă compatibilităţile cu viitorul sau viitoarea partener/ă veţi şti dacă alegerea voastră este cea corectă, veţi şti dacă acea familie va funcţiona sau nu.

– Să vă ajute, când aveţi o problemă de sănătate sufletească, pentru că înainte de a se îmbolnăvi psihicul şi fizicul nostru, mai întâi se îmbolnăveşte sufletul. Există posibilitatea ca acesta să fie vindecat înainte de a vă afecta întreaga fiinţă.

– Să vă ajute, când doriţi să porniţi la un drum nou (un nou serviciu, o nouă afacere, un concediu etc.)

Orice consiliere IE vă poate ajuta în toate domeniile vieţii voastre, deci nu amânaţi, să nu fie mult prea târziu.

Dacă simţi că te identifici cu una sau mai multe din exemplele date mai sus, dacă ştii că sufletul tău are nevoie să fie ascultat, înţeles şi ajutat, nu întârzia să mă întrebi ce este de făcut!

Dacă relaţia ta scârţâie, tocmai acum când mai ai doar o lună până la căsătorie, întreabă-mă, să găsim soluţia de a rezolva situaţia, înainte să fie prea târziu, şi astfel să eviţi o confruntare la tribunal, notariat sau primărie.

În general, nu există nici un domeniu în care să nu poţi să fii consiliat de un terapeut inforenergetician. Cum nu există nici un fel de interdicţii, de rasă, apartenență politică, religioasă, culoare sau convingeri personale (se pot folosi de această cunoaştere şi atei), nu există nici un fel de blindaje, sau distanţe la care să poţi lucra. Lucrul telepatic este uzual, în situaţi în care pacientul se afla într-o altă localitate sau ţară, ba chiar planetă.

 

 

4 Ce modele de terapeuti ati avut in tara ?

Am să vă fac o mărturisire sinceră: Cu excepția mentorilor mei de la care am căpătat această cunoștere ezoterică, respectiv domnul Claudian Dumitriu și domnul Vlad Rusescu, nu mi-am dorit absolut niciodată să am alte modele.

Poate părea a fi trufie…sau mai știu eu ce altceva. Nu în nici un caz! Nu aceasta este ideea de la care simt să mă manifest astfel.

Totdeauna când asculți alți colegi terpeuți, când vrei să ai neapărat un anume model, nu vei reuși decât să devii o copie nereușită a acelui model. În viață este necesar să fii mereu tu însăți, să exprimi doar ceea ce sufletul, experiențele tale de viață și propriile tale convingeri. Nu mi se pare corect să mă apuc să ”cumpăr” de la o tarabă și să vând la o alta afirmând că acelea sunt propriile mele opinii.

Am fost invitată prima oară la o emisiune tv lPuterile Secrete la postul de televiziune 6TV (https://www.youtube.com/watch?v=IWnYqKAEogU&t=4047s) și doamna care m-a invitat mi-a sugerat ca printre altele să vin și cu o listă de cărți pe care să le recomand.

Am avut o reacție destul de vehementă întrebând-o pe doamna respectivă dacă dorește opiniile mele sau dorește să spun opiniile altor persone din domeniu ezoteric și chiar să recomand o listă cu carți și autori în acest domeniu. Consider că dacă ești solicitat să-ți expui opinia într-un anume context…nu este cazul să te apuci să dai exemplul altor opinii ale altor oameni, deoarece dacă dorești să ai acele informații le ceri acelor oameni nu-l soliciți pe un om care să exprime opinia altcuiva.

De aceea sunt convinsă că oamenii vor afla acele informații de care au ei nevoie într-un anume moment. Iar în privința recomandării cărților știu că fiecare persoană este deschisă pentru a primi anume informații în anume momente. Recomand ca oamenii să intre într-o librărie sau bibliotecă să treacă prin fața tuturor cărților din domeniu pe care acea persoană dorește să-l acceseze… iar sufletul său în mod sigur va vibra la acea carte care îi este optimă, benefică și necesară.

Ceea ce unuia îi este benefic, altuia îi poate fi nociv sau de neînțeles, în orice domeniu am discuta, de aceea nu cred în recomandările făcute de oameni altor oameni, decât dacă acea persoană are cunoașterea necesară spre a face recomandări corecte.

Iată într-o a doua emisiune la care am participat am făcut și eu și alți doi colegi câteva recomandări care pot ajuta oamenii să le fie mai bine, https://www.youtube.com/watch?v=r6LYiR_ftAc&t=94s .

 

5 Dar peste hotare ?

Nu așa cum am spus anterior nu doresc să împrumut opiniile altor colegi din domeniile mele de activitate. În tot ceea ce fac mă străduiesc să fiu eu însămi, iar dacă voi sta și voi vâna opiniile altor oameni, voi uita să mai fiu eu însămi.

Așa cum spuneam în celelalte episoade ale acestor interviuri, îmi place ca atunci când cineva mă cunoaște să mă vadă pe mine însămi…nu copia nereușită a altcuiva. Iar când va privi un tablou făcut de mine, sau va citi ceva scris de mine…să nu afirme: ”Iată acest tablou seamănă cu… sau aceste rânduri parcă ar fi scrise de…”, pur și simplu să afirme fără echivoc:” Iată acest tablou sau această scriere este a lui Neluța”…acolo să fie propria mea personalitate, propriul meu suflet.

Din acest motiv nu trag cu ochiul la vecinii mei pe domeniile mele de activitate.

 

6 Cea mai mare satisfactie ca terapeut…

Cea mai mare satisfacție a unui terapeut este să vadă cum pacienților lui le este bine, când aceștia s-au vindecat de o anume afecțiune la care nu au găsit o rezolvare.

Cum să nu te bucuri când sună telefonul și un pacient te anunță că ceea ce l-ai anunțat tu că se va rezolva s-a întâmplat aevea și nu mai are acea problemă.

Acum îmi aduc aminte de un caz rezolvat într-o singură sedință…care mi-a adus o satisfacție, care m-a făcut să plâng de fericire și emoție și pe care nu am cum să-l uit.

Când Dumnezeu vindecă oamenii prin oameni….

 

Este ora 4,00 dimineaţa şi dintr-o dată mă trezesc cu certitudinea că acum în acest moment este necesar să scriu… să spun cum Dumnezeu vindecă oamenii prin oameni…

Nu am înţeles niciodată şi probabil nu voi înţelege vreodată de ce Dumnezeu a decis că şi eu pot să-i fiu de folos, şi prin mine îşi poate manifesta iubirea faţă de oameni.

Ştiu un singur lucru că îmi place să mă las folosită de EL, supremul, de EL creatorul a tot şi toate… de EL, iubirea necondiţionată… de EL… începutul şi sfârşitul acestei lumi.

M-am trezit cu certitudinea că este necesar să scriu despre cel mai interesant şi scurt caz al meu. Îmi aduc aminte cum o colegă de serviciu a venit într-o zi la mine în birou şi m-a rugat destul de timidă, dacă vreau să mă ocup de fratele său… care de o perioadă destul de mare nu reuşeşte să îşi rezolve o problemă de sănătate.

M-am bucurat sincer că îi pot fi de folos şi am convenit cu ea, să vină a doua zi de dimineaţă împreună cu acesta, să-l văd şi eu.

În dimineaţa următoare, la uşa biroului meu mă aştepta un bărbat în floarea vârstei (probabil în jurul vârstei de treizeci şi ceva de ani), nu am întrebat şi nici nu mi s-a comunicat acest amănunt deoarece nu îmi era necesar în această situaţie.

Ne-am salutat politicos şi l-am invitat în biroul meu. Acesta era cât se poate de reţinut şi chiar stânjenit, aş putea spune, de faptul că, după ce de vreo doi ani umblase din medic în medic acum ajunsese într-un birou… la o persoană care se vedea cu ochiul liber că nu este cadru medical, o persoană recomandată de către sora dumisale, la care venise doar aşa pentru că familia insistase să încerce şi această variantă.

Am stat câteva minute de vorbă şi acesta mi-a povestit cum de circa doi ani, îi apăruse undeva în zona gâtului o excrescenţă… care, dacă la început era micuţă de tot, cu timpul a crescut, până la dimensiunea unui ou de găină. Nu îl durea, nu îl jena, nu îl deranja decât atunci când era nevoit să poarte cămaşă şi cravată, deoarece, atunci trebuia să preseze acea excrescenţă… şi nu era chiar plăcut. În rest… nimic ieşit din comun decât aspectul nu tocmai plăcut, a unui ou poziţionat fix pe gâtul acestuia undeva în zona laterală, însă extrem de vizibil.

A mers la mai mulţi medici, care mai de care maispecialist… însă nici unul nu a fost atât de hotărât încât să-i spună ce are de făcut. Unii îi recomandau operaţia…. alţii, dimpotrivă… spuneau să nu care cumva să umble acolo, că nu va face decât să stârnească şi mai mari probleme… Singurul la care nu ajunsese încă fusese EL supremul, EL medicul a tot şi toate, deoarece se ştie clar că doar cel care creează este şi cel care poate vindeca, cel care poate repara orice se strică.

Şi iată că acum ajunsese să se intereseze cum ar putea să-L solicite, cum ar putea să-L abordeze, cum ar putea să-i ceară să-l ajute. L-am ascultat cu mare atenţie, l-am întrebat una alta, lucruri care poate la prima vedere păreau că nu au legătură cu subiectul pentru care venise la mine. Apoi am stat câteva secunde… liniştită, m-am rugat, am luat ansa şi m-am apucat să măsor… Pe măsură ce măsuram aveam credinţa fermă că eu pe acest pacient nu îl voi mai întâlni niciodată în această existentă a mea… şi a lui.

L-am întrebat dacă ştie vreo rugăciune, știindu-se că această terapie se bazează pe învăţăturile Sfintei Scripturi şi pe toate ştiinţele moderne… Acesta a negat spunându-mi că… nu a avut timp să înveţe o astfel de rugăciune. M-am oprit din măsurat şi am început amândoi să spunem rugăciunea „Tatăl Nostru”… După ce am repetat-o de câteva ori deja pacientul meu o ştia, aşa că am trecut la pasul doi şi m-am apucat de lucru.

Am făcut tot ceea ce ştiam că am voie, din partea Divinităţii să aplic pe acel pacient… M-am rugat şi i-am dat câteva sfaturi, pe care l-am rugat să le pună în aplicare din acel moment înainte. Am măsurat să văd când să-l mai chem la încă o şedinţă de terapie IE şi mi-a ieşit că nu este necesar să ne mai întâlnim. După ce am mai schimbat câteva politeţuri şi amabilităţi inerente în astfel de cazuri… acesta a plecat destul de dezamăgit, deoarece probabil se aştepta la ceva spectaculos, la ceva concret… nu la spus de rugăciuni şi… atât.

După plecarea lui, m-am tot gândit de ce Dumnezeu a decis că nu va trebui să-l mai văd pe acest domn, şi să continui ceea ce am început. Însă nu am reuşit să găsesc nici un răspuns. Am abandonat această idee şi mi-am văzut de treburile zilnice, ştiind clar că Dumnezeu are un plan pentru fiecare, iar eu nu sunt în măsură să-i cer socoteală. Ziua a trecut ca toate celelalte, cu lucrările de la birou şi apoi cu treburile casei.

A doua zi de dimineaţă, la uşa biroului meu mă aştepta zâmbind colega mea, care se vedea că este nerăbdătoare să-mi comunice ceva important.

A sărit în întâmpinarea mea, m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat pe ambii obraji, apoi fericită mi-a spus că fratele ei o sunase de dimineaţă să-i comunice că acel ou de găină probabil că plecase în lumea lui, deoarece la gâtul său nu mai era nici măcar locul, darmite oul, care îi crease atâtea probleme, pe o perioadă atât de lungă de timp. Colega mea îmi spunea toate acestea cu o bucurie pe care nu o pot descrie în cuvinte, iar eu rămăsesem cu gura căscată… cu cheia biroului în mână… nemaiștiind ce trebuie să fac.

Ascultam şi în sufletul meu eram siderată de calea, de răspunsul pe care Dumnezeu alesese să mi-l dea la nici 24 de ore de când mă despărţisem de pacientul meu. M-am trezit mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru ajutor, pentru răspuns, pentru implicare… deoarece este clar că acolo era mâna LUI, nimeni nu putea să facă aşa ceva fără mâna LUI.

Am deschis biroul şi m-am aşezat pe primul scaun apărut în cale, să-mi revin, deoarece emoţia era atât de puternică… încât nu mai eram în stare să mă ţin pe picioarele mele. Conştientizam că Dumnezeu a ales să lucreze prin mine, a ales să vindece acest om prin mine… Eram încântată de faptul că de data aceasta eu am fost cea care am fost aleasă să fiu „soldatul disciplinat” prin care EL să lucreze.

Oare ce anume făcusem, de Dumnezeu alesese ca prin mine să vindece acest om, care suferea de atâta amar de vreme??? Însă aflasem că nu-i place să ştim noi judecăţile Lui, decât în anume condiţii aşa că… m-am lăsat păgubaşă gândindu-mă la pilda pe care părintele Cleopa o povesteşte într-una din cărţile sale:

 

“A fost un oarecare călugăr sihastru, care se ruga lui Dumnezeu: “Doamne, dă-mi să știu ce sunt judecățile Tale”. Și s-a rugat pentru a i se descoperi aceasta. Dar Dumnezeu nu i-a arătat cele ce sunt cu neputință omului a le cunoaște.

El a postit mai departe, insistând în rugăciune. Atunci, Dumnezeu i-a dat în gând să meargă la un bătrân care să-l lămurească. A luat hrană și a plecat la drum. Dumnezeu i-a trimis un înger în chip de călugăr, care l-a întrebat încotro se îndreaptă, și s-a oferit tovarăș de călătorie.

În ziua dintâi, au găzduit la un creștin, iubitor de Dumnezeu, care i-a cinstit cu omenie. Au mâncat dintr-un blid de argint, iar după masă, îngerul a luat vasul și l-a aruncat în mare. Sihastrul s-a întristat de acest fapt.

Au plecat de acolo, și a doua zi, au găzduit la un om primitor de străini, care i-a cinstit așa cum se cuvine. Omul acela a adus la dânșii pe singurul său fiu, ca să-l blagoslovească. Dar, peste noapte, îngerul l-a sugrumat pe micuț. Sihastrul a simțit, dar nu i-a zis nimic.

În cea de-a treia zi de călătorie, n-au aflat pe nimeni care să-i primească, însă au găsit o casă pustie, veche. S-au așezat la umbra pereților și au început a mânca posmagi. După ce au terminat, îngerul s-a ridicat, s-a încins, a început a strica casa și iarăși a o zidi. Atunci, sihastrul a început a-l ocărî cu mânie: „Oare înger ești sau drac? Că nu faci lucrurile lui Dumnezeu”.

Îngerul l-a întrebat: „Dar ce am făcut?” Iar bătrânul i-a explicat: „Ieri și alaltăieri, acolo unde ne-au primit acei oameni de Dumnezeu iubitori, unuia blidul i l-ai aruncat în mare, și altuia i-ai omorât copilul, iar aici, unde n-am aflat nimic și nici oameni nu sunt, oare cui zidești casa aceasta?” Îngerul i-a spus: “Să nu te minunezi, nici să nu te smintești de mine, ci ascultă: Omul care ne-a primit întâi era plăcut lui Dumnezeu, dar blidul pe care l-am aruncat îi venise dintr-o nedreptate. Ca să nu-și piardă plata sa din pricina blidului, l-am aruncat în mare, iar tu nu te mira de aceasta.

La fel, al doilea om, este plăcut lui Dumnezeu, dar de i-ar fi trăit acel copil, de mare răutate avea să fie pricinuitor. Pentru aceea l-am sugrumat și i-am scos sufletul, pentru bunătatea tatălui său, ca și acela să se mântuiască. Deci, nici de aceasta să nu te smintești, părinte”. Iar bătrânul l-a întrebat: “Dar aici, în loc pustiu, de ce ai stricat casa și iarăși ai zidit-o?” Îngerul i-a răspuns: “Omul care a locuit aici și-a pierdut averea și, sărăcind, a plecat. Dar moșul lui, când a zidit aceasta a pus aur în perete. Pentru aceea i-am surpat casa, că nu cumva să piardă cineva pe Dumnezeu, căutând aurul acela aici, și sufletul să se osândească. Căci zidul nou arată că pereții vechi nu mai sunt”.

După ce i-a explicat cu de amănuntul, îngerul l-a îndrumat: „Mergi, bătrânule, la chilia ta înapoi și nu te mai osteni fără de minte. Că grăiește Duhul Sfânt: Judecățile Domnului sunt adânci și necercate și neștiute de oameni. Nu căuta să le pătrunzi că nu-ți este de folos”. Și, brusc, într-o clipă s-a făcut îngerul nevăzut. Iar sihastrul, temându-se, a înțeles să nu mai întrebe de judecățile lui Dumnezeu. Și așa și-a mântuit sufletul în Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Amin! Amin! Amin!”

După ce mi-am amintit această pildă am conştientizat că Dumnezeu, alesese în acest caz, calea miracolului, calea cea mai simplă pe care o are spre a întoarce oile rătăcite la turmă. Da, şi se pare că eu îi făcuse şi de această dată treaba aici pe pământ, şi că iar alesese să vindece un om printr-un altul. De data aceasta se întâmplase că eu să fiu aceea. Mulţumesc Doamne pentru încrederea pe care mi-o acorzi cu atâta generozitate.

 

7  Cea mai mare decepție ?

Ei acum voifi cât se poate de sinceră și voi mărturisi că în anume situații nu îi poți ajuta pe toți pacienții tăi. Ar fi o mare greșeală să afirm că 100% dintre pacienții pe care am lucrat și-au rezolvat problemele. NU!!! Nici un terapeut nu cred că poate face această afirmație! De ce spun acest lucru??? Simplu! Pentru că anumiți pacienți vin în viața noastră în ultimul moment al existenței lor, doar pentru a conștientiza anumite lucruri pe care din diverse motive nu le-au înțeles iar acum este necesar să plece din planul terestru cu acele lucruri învățate, fie și în ultimul moment al existenței lor terestre.

De câte ori sunt nevoită să primesc câte un pacient care știu că va pleca (DA!!! Pot măsura și pot ști cu precizie matematică momentul plecării…însă absolut niciodată nu iau speranța nici unui pacient, nu vreau și nici nu ar fi corect să fac acest lucru), lucrez până în ultima clipă cu dorința clară că poate Bunuțul îi va îngădui acestuia încă un răgaz. Am avut multe cazuri trimise acasă de medici cu mențiunea că într-o lună sau două acesta va pleca… în chinuri cumplite, dar Bunuțul a decis că nu așa este necesar a se întâmpla lucrurile și aceștia nu a avut acele dureri și chinuri anunțate de doctori, și au avut și răgazuri lungi de la unu la trei sau chiar patru ani, timp în care au trăit cu bucurie maximă fiecare moment, fără a se mai gândi la plecarea, care până la urmă vine în viața tuturor.

Și indiferent cât de mare răgaz le-a dăruit Bunuțul, indiferent cât de ușor au plecat…tot am fost foarte tristă că…nu am putut face și mai mult pentru dânșii.

În volumul doi voi povesti astfel de cazuri…în care familia mi-a mulțumit pentru răgazul acordat (cu toate că nu eu făcusem acel lucru ci Bunuțul) dar și pentru că cel plecat nu plecase în chinuri greu de suportat. Ba am și cazuri în care chiar pacienții însăși la ultima ședință parcă știind că vor pleca până la viitoarea întâlnire cu mine, și-au luat rămas bun, mi-au mulțumit că i-am ajutat să mai poposească pe aici o perioadă la care nu se mai așteptau.

Însă cazul care m-a decepționat însă m-a și bucurat deopotrivă este cazul unei micuțe paciente de opt ani, care a plecat prea grăbită de aici.

De ce spun acest lucru???

Citiți cazul și veți înțelege singuri că am avut motive și de tristețe dar și de mare bucurie sufletească.

 

Când copii vin să ne arate calea…

 

Aşa cum am spus în diverse ocazii la mine nu funcţionează programarea pentru scrierea acestor cazuri. Degeaba îmi planific că a doua zi voi aşterne pe hârtie una sau alta din experienţele mele ca terapeut IE. Dacă acel caz nu se vrea dezvăluit în acel moment pot sta şi zile întregi în fața laptopului iar cazul să refuze categoric să se lase descifrat. Aşa că am decis, să las fiecare caz să-şi facă simţită prezenţa doar atunci când el ştie că este pregătit să fie împărtăşit cititorilor mei, mai ales plecând de la informaţia verificată pe parcursul vieţii mele, că orice lucru are timpul lui, când să se întâmple. Nici mai devreme şi nici mai târziu.

Aduceţi-vă aminte de câte ori v-aţi planificat să faceţi unul sau altul din lucrurile dorite de voi. Aţi încercat de multe ori să rezolvaţi acel ceva, şi ca un făcut nu reuşeaţi să-l terminaţi, să-l duceţi la bun sfârşit. Atât de rău vă supăra această trenare a lucrurilor încât hotăraţi că nu se merită să vă mai agitaţi, deoarece oricum nu veţi reuşi. Şi exact când vă detaşaţi profund şi total de acel lucru, se întâmpla minunea: „acel lucru se făcea aproape singur”.

Aşa şi eu cu aceste cazuri pe care doresc să le împărătesc cu voi. Pur şi simplu le las să-şi facă simţită prezenţa, doar atunci când ele sunt pregătite să vadă lumina calculatorului şi să atingă inimile şi sufletele voastre frământate de atâtea întrebări, cărora prin simpla accesare a informaţiilor conţinute să vă răspundă vouă, cititorilor mei, iar câteodată să vă fie călăuză şi sfetnic bun în drumul vieţii voastre.

Aşa s-a întâmplat şi cu acest material pe care doream atât de mult să-l împărtăşesc cu voi. Am încercat de mai multe ori să-l pun în pagină şi, ca un făcut, totdeauna a refuzat să fie prezentat vouă. Poate că simţea că încă nu i-a venit momentul. Iar astăzi, în joia mare (anul 2014), cu toate că sunt după 4 zile de bronşita purulenta acută, timp în care nu am putut dormi, nu am putut mânca, iar viaţa mea a fost total întoarsă pe dos, a bătut la poarta sufletului meu şi mi-a spus autoritar: „hai, ridică-te din patul suferinţei tale, şi treci la calculator, oamenii trebuie să ştie, trebuie să cunoască şi să fie conştienţi de anumite lucruri”.

Şi tot aşa cum am afirmat în multe ocazii, ca un soldat disciplinat ce mă aflu, nu am cârtit, m-am ridicat cu chiu cu vai, şi iată-mă în fața laptopului pregătită sufleteşte să vă povestesc unul dintre cele mai triste şi dramatice cazuri ale mele, dar şi unul cu atât de multe semnificaţii şi răspunsuri la întrebări uneori neadresate încă.

Haideţi să purcedem la drum! Suntem în anul 1998 când o vecină mă opreşte şi, cu glasul tremurând, mă întreabă dacă putem sta puţin de vorbă. Cum întotdeauna am considerat că oamenii merită toată atenţia mea, am răspuns bucuroasă că pot să o ascult atât cât este necesar şi, dacă dânsa consideră că o pot ajuta, o voi face cu mare drag. Şi astfel a început povestea noastră de astăzi.

Cu ochii plini de lacrimi, mi-a spus că are o nepoţică de 8 ani din Târgu Jiu, care urmează să vină la Bucureşti, să facă nişte investigaţii mai amănunţite, deoarece se pare că aceasta, conform analizelor făcute în oraşul său, suferă de o tumoră de trunchi cerebral. Prima mea reacţie a fost de durere sufletească, de furie şi de neputinţa de a face un miracol astfel încât aceasta să fie din nou perfect sănătoasă, cu toate că nu o cunoșteam încă.

Apoi, încercând să-mi păstrez cumpătul, am încurajat-o şi i-am promis vecinei mele că mă voi ocupa cu toată puterea şi cunoaşterea mea să o ajut, atât cât va fi în voia Sfintei Treimi. Imediat ce am ajuns acasă, fără a o cunoaşte pe micuţă, m-am apucat să măsor ce şanse de vindecare are şi, în ciuda faptului că deja aflasem deznodământul poveştii, mi-am promis că voi face tot ce va depinde de mine să o ajut.

La câteva zile după această discuţie, când am venit de la serviciu, vecina mea mă aştepta nerăbdătoare, să mă anunţe că micuţa a sosit. Nici nu am mai intrat la mine în casă şi am mers nerăbdătoare să o cunosc pe cea care îmi va fi pacientă. Când am intrat în casă, am găsit o fetiţă de 8 anişori, frumoasă ca un îngeraş, cu nişte ochi mari superbi, care mă priveau cu speranţă şi încredere.

În acel moment am ştiut că ea va fi o pacientă absolut specială pentru mine, dar şi eu voi reprezenta foarte mult pentru ea. Ne-am plăcut instantaneu, iar întreaga noastră relaţie a fost cu adevărat una absolut specială și magică.

Am cunoscut-o pe mama ei care cu greu se abţinea să nu plângă în fata micuţei prinţese. Am cerut câteva date despre debutul bolii, despre antecedente, despre evenimente care ar fi putut anunţa această tragedie. Nimic nu prevestise această boală, nimic nu fusese altfel, pur şi simplu într-o zi au observat că micuţa nu mai poate pronunţa anumite cuvinte corect, nu mai era la fel de tonică şi de veselă ca înainte şi au început investigaţiile medicale, care le relevau tristul adevăr cu care aceştia se confruntau.

Am rugat-o pe mamă ca, începând din acel moment, să mă ţină la curent cu toate investigaţiile şi tratamentele pe care aceasta le va face, pentru a putea să le optimizez, pentru a şti dinainte cât o vor ajuta şi cât nu, dar mai ales dacă unele dintre ele nu-i vor fi nocive.

Zis şi făcut! De a doua zi au început investigaţiile la Spitalul Fundeni. În fiecare seară îmi povesteau ce au făcut, ce analize şi ce alte investigaţii li se sugeraseră ca fiindu-i benefice. Iar eu lucram IE pe micuţă, o învăţăm cum să se roage, măsuram fiecare medicament în parte, fiecare aliment, tot ce intra în contact cu frumoasa mea pacientă era măsurat, optimizat şi purificat, astfel încât ea să primească 100 % tot ceea ce era benefic, optim şi necesar stării ei de sănătate. Stăteam cu ea la poveşti, iar ea cu frumosul ei zâmbet îmi răsplătea prezența.

Când toate investigaţiile au luat sfârşit, a trebuit să plece acasă la ea, iar despărţirea a fost pentru amândouă extrem de tristă.

Am avut o discuţie mai amplă cu mama ei, cu care am convenit să o sun zilnic, să-mi spună ce au mai făcut şi dacă ceva a intervenit în starea micuţei mele paciente. Am convenit cu mama să scoatem din alimentaţia micuţei tot ceea ce reprezenta proteină animală de orice fel, axându-se pe cât mai multe vegetale.

Am mai stabilit ce au părinţii de făcut, deoarece în astfel de cazuri părinţii joacă un rol important în vindecarea copiilor. Rugăciunile părinţilor, împăcarea acestora cu Divinitatea, postul, spoveditul şi împărtăşitul acestora este esenţial, având în vedere că aceştia sunt cei care au adus pe lume acest copil, faţă de care au numeroase obligaţii materiale dar mai ales spirituale. Au fost de acord cu toate propunerile mele şi astfel ne-am despărţit pentru o bună bucată de vreme, urmând să ţinem legătura telefonic.

Începând de a doua zi am început programul intensiv de lucru pe micuţa mea pacientă, pe părinţii săi, pe casa în care aceştia locuiau, pe toate alimentele, băuturile şi medicamentele pe care le foloseau aceştia în tratarea micuței prințese.

Am avut sprijinul necondiţionat al părinţilor care au început postul de 40 de zile dedicat fiicei lor, s-au spovedit şi s-au împărtăşit, au făcut diverse lucruri spirituale sub directa îndrumare a preotului paroh din oraşul lor. Într-un cuvânt totul a început să funcţioneze, iar rezultatele nu au întârziat să apară.

Atâta timp cât aceştia toţi au respectat ceea ce le indicasem ca şi terapie ajutătoare fiicei lor, aceasta a început pe zi ce trecea să se simtă mai bine, să pronunţe cuvintele pe care nu le mai putea pronunţa, din ce în ce mai bine, să redevină fetiţa veselă şi plină de viaţă care fusese anterior acestei boli.

Însă… aşa cum se ştie, există în natura umană un ceva căruia nu-i pot da o denumire clară, care atunci când vedem că lucrurile încep să funcţioneze foarte bine, să ne facă să ne lăsăm pe tânjală şi chiar să abandonăm lucrurile benefice, optime şi necesare, care ne duseseră la aceste rezultate uimitoare, pe care nici un medic nu le credea posibile şi totuşi ele se întâmplaseră aievea.

Atâta timp cât tatăl fusese acasă în concediu de odihnă şi toată atenţia sa şi a mamei se îndreptase către micuţa mea pacientă, lucrurile păreau să meargă pe cel mai bun drum. Însă… concediul acestuia s-a terminat, a început serviciul şi odată cu începerea acestuia a revenit la vechi obiceiuri, la vechi apucături care în cazul de faţă nu-şi mai aveau locul, dacă voia să păstreze rezultatele obţinute până în acel moment.

Şi în cazul tatălui micuţei mele paciente s-a aplicat, spre nefericirea mea şi mai târziu şi spre nefericirea întregii familii, instinctul de turmă care ne îndeamnă să facem lucruri numai pentru că aşa fac toţi cei din jur. Şi astfel, singura care a rămas fidelă înţelegerii avute anterior cu dânşii a fost mama care nu a putut suplini şi rolul tatălui care este esenţial în astfel de cazuri.

Cu toate că de mai multe ori am avertizat părinţii de pericolul care îi paşte dacă nu vor respecta regula jocului vieţii, nu a mai fost chip să-l întoarcem din drum pe tatăl care astfel a semnat cu propria sa mână destinul fiicei sale.

Deoarece speram sincer că poate există şi o altfel de cale, am luat fotografia micuţei şi am mers cu ea la mentorul meu spiritual, de la care căpătasem cunoaşterea şi l-am rugat cu lacrimi în ochi să mă ajute să găsesc acea cale. Acesta, care avea darul clarvederii, s-a uitat atent la fotografia micuţei, s-a uitat la mine şi mi-a spus destul de ferm: „Neluța, retrage-te, această micuţă a venit cu Misiunea Personală foarte clară, să-şi întoarcă părinţii la credinţă. Nu a reuşit decât pentru o perioadă scurtă de timp, după care tatăl a abandonat, astfel i-a semnat certificatul de deces!!! Nu mai ai cum să-i ajuţi! Indiferent cât vei lucra, micuţa în scurt timp va pleca!!! Însă bucură-te, pentru că în ciuda destinului ei trist, îşi va îndeplini misiunea abia după plecare!!!”

Degeaba am plâns, degeaba l-am rugat să mă înveţe să ocolesc acest destin crud, mi-a explicat că nu putem să mai intervenim în cazul în care cei implicaţi nu fac ceea ce le indicăm.

Am plecat devastată de această veste, cu toate că ştiam deznodământul încă înainte să o cunosc, nu puteam accepta şi nu puteam înţelege de ce să plece aşa o minune de fetiţă. Mai precis, refuzam să înţeleg, deoarece toate aceste lucruri le ştiam, însă o iubeam atât de mult, încât nu puteam şi nu voiam să ştiu că va pleca atât de curând, fără ca eu să o pot ajuta.

O simţeam atât de aproape sufleteşte, iar ea îmi răspundea cu aceeaşi dragoste, cu aceeaşi încredere şi speranţă că voi face totul pentru a o ajuta. Însă acum, când cineva mult mai avizat ca mine, îmi confirma ceea ce deja ştiam, mă durea cumplit, mă simţeam vinovată că poate nu am ştiut să ating coarda sensibilă a tatălui, care nu ar fi trebuit să abandoneze drumul pe care pornisem împreună.

Am întârziat mult timp la sala de terapie a societăţii, am împărtăşit cu colegii mei acest caz, sperând într-o minune, sperând că cineva va găsi soluţia salvatoare, soluţia pe care poate nici mentorul nostru nu a observat-o. În zadar!!! Toţi îşi dădeau cu părerea, toţi vedeau acelaşi trist deznodământ, iar eu mă simţeam din ce în ce mai neputincioasă. Şi totuşi, speram sincer într-o minune Dumnezeiască!!!

A mai trecut o mică perioadă de timp, în care lucram cu înverşunare cu mama şi cu micuţa mea prinţesă. Ele două mă ascultau şi pe asta mă bazam, sperând că Dumnezeu v-a înţelege şi va face un miracol. Lucram şi mă rugam permanent sperând că… Cu toate acestea, starea micuţei se deteriora zilnic din ce în ce mai mult. La începutul tratamentului frumoasei mele paciente stabilisem un lucru extrem de important pentru tratamentul micuţei, orice se va întâmpla aceştia să nu accepte să i se facă Cobaltoterapie, care în afara faptului că nu o va ajuta deloc, o va băga în pământ mult mai repede.

Şi iată că într-una din zile, sun aşa cum făceam zilnic şi contrar ritualului zilnic, nu mi-a mai răspuns mama ci tatăl, care cu o voce destul de fermă m-a anunţat implacabil: ”Doamna Neluța, considerăm că ne-am rugat suficient, aşa că am hotărât să o aducem pe fiica noastră la Spitalul Fundeni să-i facă Cobaltoterapie!!!” Pentru câteva secunde am crezut că am greşit numărul, că nu se poate ca un tată responsabil să ia o astfel de decizie, ştiind cât de nocivă şi invazivă este această terapie, dar mai ales cât de dăunătoare îi va fi fiicei sale.

L-am rugat sincer să nu facă acest lucru, să nu o chinuie inutil, să nu o pună într-o astfel de situaţie imposibilă. A fost în zadar! M-a anunţat imperturbabil că a doua zi de dimineaţă vor fi la spital să facă această terapie. M-am simţit trădată, m-am simţit inutilă, dar mai ales m-am simţit copleşită de această informaţie care mă durea fizic şi sufletește, ştiind că nu pot să impun nimănui nimic, ştiind că trebuie să respect Liberul Arbitru al celui din faţa mea, indiferent dacă îmi place sau nu.

Nu puteam să înţeleg ce însemna „ne-am rugat suficient”… Oare ştie cineva ce înseamnă suficient??? Sunt călugări, sfinţi părinţi şi pusnici care se roagă non stop şi tot li se pare că nu se roagă suficient, iar noi, noi mirenii, de unde ştim ce înseamnă suficient??? Oare faptul că fiica sa a avut un răgaz în care s-a simţit atât de bine, nu însemna nimic în ochii şi în sufletul acestui tată??? Oare binele fiicei sale nu era mult mai important decât propria comoditate???

Da, este adevărat, este mai simplu să stăm să vizionăm diverse emisiuni tv, să ştim ce a mai făcut cutare sau cutare personaj (de obicei oameni care nu s-au remarcat cu nimic altceva decât cu scandaluri de obicei sexuale sau de fraudă financiară), dar copilul nostru care este într-un mare impas al vieţii lui, oare nu are dreptul să fie ajutat de noi, părinţii lui??? Nu merită timpul nostru, atenţia noastră, dragostea noastră, sprijinul nostru, dar mai ales rugăciunea noastră???

Însă ceea ce nu ştiu majoritatea oamenilor, este că întotdeauna Divinitatea are un cuvânt greu de spus în ceea ce priveşte destinul nostru. În funcţie de anumite lucruri, gânduri, vorbe, acţiuni ale celui care îşi manifestă Liberul Arbitru, Divinitatea acceptă sau nu anumite decizii pripite ale noastre, în scopul clar de a ne proteja de anumite efecte negative asupra noastră sau a celor dragi nouă.

Şi astfel s-a întâmplat că în dimineaţa în care micuţa mea pacientă era adusă la spital pentru această terapie invazivă şi total nepotrivită ei, aparatul care până cu o seară înainte funcţiona perfect s-a stricat miraculos. Medicul, la rugămintea tatălui, a solicitat Spitalul dr. Bagdasar Arseni să primească pe micuţa mea pacientă să i se facă această terapie. Şi iat-o în salvarea care îşi urma drumul în mare grabă spre spitalul în care tocmai fusese acceptată.

Nu vreau să ştiu ce simţea mititica în drumul spre cel de-al doilea spital în care, prin această terapie ar fi fost făcută decât să sufere fără rost, fără motiv, dar mai ales fără nici un rezultat. Nu am date şi deci nu pot contesta această terapie, poate anumitor pacienţi le este indicată, poate chiar îi ajută şi îi vindecă, însă în cazul micuţei mele acesta nu ar fi făcut decât să o facă să sufere şi mai mult.

Au ajuns la cel de-al doilea spital, a fost pregătită pentru terapie şi… stupoare, aparatul pe care tocmai se lucrase nu mai voia să o facă şi pace bună. Degeaba s-au agitat cadrele medicale, degeaba a venit depanarea, acesta se ambiţiona să nu funcţioneze şi astfel micuţa a fost dusă înapoi la Spitalul Fundeni. Nimeni nu înţelegea ce se întâmplă şi toţi aşteptau să se repare unul din cele două aparate să… însă v-am spus că Dumnezeu nu doarme niciodată şi astfel a salvat-o pe frumuşica mea dragă să fie chinuită de această terapie.

După amiază am mers împreună cu vecina mea, respectiv mătuşa micuţei să o vizităm la spital. Când am intrat pe uşa salonului micuţa, care era într-o stare jalnică, nu mai putea vorbi, nu mai se putea ridica, a avut o reacţie care i-a uimit pe toţi cei prezenţi: „ochişorii aceia superbi s-au luminat la fel ca şi feţişoara ei frumoasă şi un zâmbet larg m-a întâmpinat cu mare drag, iar mânuţele acelea firave s-au ridicat anevoie să o îmbrăţişez”.

Am strâns-o la piept, am mângâiat-o şi i-am spus cât de mult o iubesc şi cât de mult reprezintă ea pentru mine, cu toate că ştiam că ajunsese la capătul drumului. Simţeam că sfârşitul este extrem de aproape, însă aşa cum ştiţi nimeni nu are dreptul să ia speranţa nimănui, am continuat să o strâng la piept şi să o rog să se roage ea la Sfântul de care era ocrotită, şi al cărui nume îl purta (mă iertaţi însă cred că aţi observat că în nici una din povestirile mele nu folosesc numele pacienţilor mei, sau al familiilor lor, în primul rând, că nu vreau să-i expun milei publice, pe care ştiu că nu ar suporta-o şi apoi pentru că nu consider că este necesar să ne legăm de nume care până la urmă nu ar reprezenta nimic fără acea persoană care îl poartă), să o ajute pentru că ea este un sufleţel pur şi curat iar sfântul sigur o va asculta şi o va ajuta.

I-am promis că atunci când se va vindeca, o voi răpi ca pe o adevărată prinţesă ce este, şi vom merge împreună într-o călătorie oriunde va dori ea în România, să ne plimbăm doar noi două. A râs aşa cum a putut, destul de greu… însă a făcut-o şi a încuviinţat printr-o aprobare cu înclinarea căpşorului ei frumos.

Din ochi m-a întrebat ce va zice mama ei de această chestiune, iar eu am încurajat-o spunându-i că o să am eu grijă să o conving pe mama, să ne lase să fugim în lume şi să ne plimbăm. Am plecat ştiind că este pentru ultima oară când o voi vedea în viaţă. Am plecat de la spital după ce trecuse de ora 21,00.

Am ajuns acasă, am apucat să mă dezbrac, să fac un duş şi să mănânc ceva pe fugă, când telefonul a sunat strident… parcă anunţând că de data aceasta vestea nu este dintre cele mai bune. Era vecina mea, care plângând m-a anunţat că la ora 22,30 frumoasa şi micuţa mea pacienta se stinsese din viaţă şi plecase spre o lume mai bună şi mai frumoasă.

 

Imediat am rugat-o pe vecina mea să o anunţe pe mamă că nu este nevoie să se agite pentru transportul micuţei acasă, deoarece aşa cum îi promisesem cu doar o oră şi ceva înainte, o voi conduce eu în ultima ei călătorie din această viaţă. În acel moment nu ştiam cum îmi voi rezolva problemele la serviciu, nu ştiam cu ce bani voi putea să ajung acolo unde îmi propusesem, însă ştiam un lucru, îi făcusem micuţei mele paciente o promisiune şi era imperios necesar să mă ţin de ea. Şi aşa am făcut!!!

Dumnezeu, în marea lui înţelepciune, mi-a dat soluţii pentru toate problemele pe care le-am rezolvat rapid, iar a doua zi, plecam împreună cu frumoasa mea prinţesă, cu mama ei, cu mătuşa şi fiica acesteia în ultima ei călătorie pe acest pământ. Mă durea sufletul că nu am putut să fac mai mult, că nu am ştiut poate să…

Dar în fața destinului nu te poţi interpune şi atunci nu poţi decât să verşi o lacrimă şi să spui o rugăciune pentru a uşura călătoria celui care pleacă.

Deci în dimineaţa imediat următoare am mers la serviciu unde mi-am rezolvat problema absenţei şi problema financiară care era esenţială pentru ducerea la îndeplinire a promisiunii făcute frumoasei mele paciente. Şi astfel în jurul orei 9 am plecat acasă de unde am luat-o pe vecina mea şi pe fiica acesteia iar împreună am plecat către Spitalul Fundeni de unde trebuia să o iau pe micuţa mea pacientă, împreună cu mama sa şi să o conduc pe ultimul ei drum.

Astfel că la ora 10,30 deja eram în curtea spitalului. Mama fusese şi-i cumpărase toate cele necesare şi aştepta ca aceasta să fie pregătită de plecarea către casă.

În jurul orei 11,00 am ieşit din curtea spitalului cu direcţia Autostrada Bucureşti-Piteşti pe unde urma să ieşim din Bucureşti cu punct terminus Târgu Jiu. În oraş… ca în oraş, trafic, aglomeraţie, lume multă, stopuri, treceri de pietoni, oameni nervoşi… Într-un final am ajuns la intrarea pe autostradă, şi am pornit în marea aventură a ultimului drum terestru al micuţei mele paciente.

După primii câţiva km străbătuţi am observat că maşina a început să nu mai meargă la viteza pe care mi-o propusesem de cca. 60 – 65 km/h, şi cu toate că apăsam acceleraţia până la podea, maşina nu prindea o viteză mai mare de 10 – 15 km/h. Am oprit, şi pentru că instructorul meu de şoferie mă învăţase câteva lucruri absolut necesare pentru cazuri de urgenţă, am curațat jiglerul, am verificat alimentarea cu benzină, am verificat bujiile şi nu mare mi-a fost mirarea când am constatat că totul este în regulă şi totuşi maşina nu mergea la parametrii normali, ca şi când un obstacol nevăzut se opunea cu îndârjire ca aceasta să meargă la viteza dorită. Şi astfel, toată autostrada am străbătut-o cu viteza de 10 km, max.15 km/h.

Înainte de ieşirea de pe autostradă, pe partea mea de mers exista un service auto, unde am decis că este necesar să mă opresc pentru ca şi persoane specializate să-şi spună opinia în legătură cu această anomalie. După ce am explicat acestora despre ce este vorba, îmi aduc aminte cum un mecanic a început să râdă de mine, considerând că o femeie nu se pricepe să facă toate lucrurile de care îi spusesem că mă ocupasem pe autostradă.

Am înghiţit afrontul fără să comentez nimic şi am aşteptat ca acesta să mă verifice şi să-mi spună unde anume greşisem. După o verificare amănunţită am observat că acestuia îi cam pierise zâmbetul, ba chiar părea de-a dreptul îngrijorat, apoi și-a chemat mai mulţi colegi, care la început au reacţionat exact ca şi el, care râsese de mine, iar apoi, rând pe rând fiecare dintre ei au constatat că totul era în perfectă stare de funcţionare, însă maşina nu se tura suficient pentru a ajunge la viteza dorită. Au încercat mai multe variante, şi-au dat cu părerea, s-au contrazis, ba la un moment dat s-au certat fiecare susținându-şi opinia, care, în final se dovedea a nu fi cea corectă.

Concluzia a fost că tot colectivul din acel service s-a declarat depăşit de situaţie şi au acceptat opinia mea, care nu avea nici un fel de legătură cu mecanica maşinii: „Micuţa mea pacientă refuza, din motive ştiute doar de ea, să ajungă mai repede acasă, şi de aceea forţe nevăzute şi necunoscute nouă se interpuneau, nepermiţând ca maşina să meargă cu o viteză mai mare”.

La început toţi s-au amuzat, însă după ce fiecare dintre ei a verificat cu mare atenţie toate variantele posibile din punct de vedere mecanic şi s-au declarat fiecare pe rând depăşiţi de situaţie, nu au mai avut ce face şi au acceptat că, poate, explicaţia mea ar putea să conţină un sâmbure de adevăr.

După ce am primit această confirmare a faptului că maşina este în perfectă stare de funcţionare, am purces la drum pe rugăciunea clară, ca Dumnezeu să ne ajute să ajungem la destinaţie, doar atunci când este benefic, optim şi necesar pentru acest drum. Chiar nu m-am mai stresat deloc, chiar nu am mai avut nici o supărare că maşina nu circula aşa cum o făcea de obicei. Am lăsat lucrurile să curgă de la sine, fără a mai opune vreo rezistenţă.

Am urcat Dealul Negru, în ritmul melcului, cine ne vedea spunea că numai un nebun poate circula cu 10 – 15 km/h. Mai ales la un drum atât de lung. Când am început coborârea, viteza, poate şi din cauza gravitaţiei, a crescut până la 20 km/h.

Aproape când să terminăm coborârea Dealului Negru, când mai aveam doar câţiva km până să ajungem la drum drept… a început o ploaie atât de puternică, încât ştergătoarele nu făceau faţă.

Apoi o negură ca în miez de noapte (cu toate că era în jurul orei 18.30, iar pe 21 iunie ziua în care eu făceam acest drum la acea oră era încă lumină afară), ne-a învăluit ca într-un tunel, şi îndrăznesc să spun că acele imagini parcă erau decupate dintr-un film de groază.

Nu reuşeam să distingem nici măcar casele din dreapta şi stânga şoselei, cu toate că farurile erau aprinse pe fază lungă, iar noi abia dacă reuşeam să vedem bine botul maşinii. Am mers aşa prin acel potop cred că vreo 8 – 10 km, după care ploaia a stat la fel de spontan precum începuse, iar maşina s-a stabilizat cu o viteză ceva mai mare cu vreo câţiva km. Acum nu mai circulam cu 10 – 15 km/h, acum aveam porţiuni în care maşina ajungea şi la viteză maximă de 30 – 35 km/h.

Oricum era ceva mai bine, iar în maşină nimeni nu se plângea că circulam prea încet, mai ales că toate persoanele aflate în acel moment în maşină fuseseră martore şi văzuseră tot ce se întâmplase, deci, nu era nimic ascuns sau premeditat.

Acum stând şi gândind totul la rece, fără emoţiile, care chiar dacă mă mai cuprind şi acum numai la gândul acelui drum, realizez că acel moment a fost momentul în care micuţa mea pacienta a conştientizat că nu se mai afla în planul terestru, şi aşa a simţit ea să-şi exprime durerea despărţirii de cei dragi, dar mai ales durerea că nu a reuşit să îşi îndeplinească Misiunea Personală, pentru care venise ea pe acest pământ. Acea misiune fiind întoarcerea părinţilor săi la credinţă, la apropierea de Dumnezeu şi de cele legate de această stare.

Ne-am continuat drumul, iar când mai aveam câţiva km să ajungem la Târgu Jiu, maşina a început să capete viteză, şi să nu mai simţim acel obstacol care nu ne lasă să mergem cu o viteză mai mare. Locul în care urma să fie înmormântată micuţa, era undeva într-o localitate adiacentă Târgu Jiului, deci am mai avut de străbătut câţiva km. Şi astfel la ora 22.30 reuşeam, după atâtea peripeţii, să ajungem în faţa casei în care micuţa mai avea de aşteptat o zi până la drumul final.

De ce am fost atât de exactă cu orele??? Păi, extrem de simplu! Micuţa mea pacientă se născuse într-o noapte la ora 22.30, apoi într-o altă noapte la aceeaşi oră, 22.30, murise în Spitalul Fundeni, iar după numai o zi, făcuse totul ca să ajungă acasă, acolo, de unde urma să plece pe drumul final al vieţii ei, culmea la aceeaşi oră, 22.30.

Întâmplare sau nu, destin sau nu… cine poate şti??? Numai Dumnezeu ar putea să ştie toate acestea! Noi putem fi doar simpli spectatori, iar dacă se întâmplă să fim şi eroii acestor evenimente, să ne întrebăm şi noi, aşa în treacăt, oare toate acestea sunt întâmplătoare???

Să revenim la drumul străbătut în aproape 12 ore… şi veţi vedea de ce vă fac aceasta invitaţie! Plecasem din Bucureşti de vreo 2 ore, toate persoanele din maşină tăceau, fiecare cu propriile gânduri, fiecare cu frământările proprii şi cu planurile de viitor inerente în astfel de cazuri. Maşina refuza să meargă, aşa că toate persoanele erau cufundate în propriile lor gânduri, nimeni nu dorea să fie deranjat de nimeni.

În acest moment este necesar să fac unele precizări care se referă strict la mine şi la capacităţile mele extrasenzoriale. De când am păşit pe calea spirituală a propriei mele vieţi, dar mai ales de când am accesat cursurile de inforenergetică, am stat mult timp şi m-am analizat, m-am autoevaluat, m-am autoobservat, deoarece doream să ştiu ce fel de talant mi-a dăruit Bunul Dumnezeu, dar mai ales cum să fac să-l înmulţesc, cum să-l fac cât mai util celor din jurul meu.

Şi astfel, în timp, am constatat că darul meu este „intuiţia”. Nu ştiu cum se întâmplă, nu ştiu să explic de ce şi cum funcţionează, însă ştiu un lucru cert, în clipa în care îmi vine un gând anume legat de cineva care în acel moment se află în preajma mea, sau cu care sunt în legătură telefonică, chat sau skype, este absolut necesar să comunic celui vizat ceea ce am primit ca informaţie.

Este o mare greşeală să nu spun, deoarece astfel nu-l pot ajuta pe cel din preajma mea. Şi atunci, chiar dacă aparent pare o prostie, sau nu are nici un fel de legătură cu persoana respectivă, în maximum câteva zile, se dovedeşte că acea informaţie era absolut necesară persoanei în cauză. Am făcut de vreo câteva ori greşeala să nu spun, iar apoi am regretat, deoarece lucrurile au scăpat de sub control şi nu au mai putut fi remediate.

Deci, am o înţelegere cu mine însămi, că tot ceea ce simt că trebuie comunicat cuiva, indiferent dacă place sau nu persoanei în cauză, eu spun.

Aşa s-a întâmplat şi la acest drum! În liniştea care se aşternuse în maşină, un gând de nicăieri a bătut la poarta sufletului meu. Iniţial, ştiind că nu este tocmai momentul optim pentru o astfel de informaţie, am decis să tac, eventual să-i comunic când lucrurile se vor mai linişti puţin.

Însă acest gând nu-mi dădea pace, mă tot şicana şi atunci mi-am asumat riscul şi m-am trezit spunându-i mamei micuţei mele paciente: ”Draga mea te rog să mă ierţi, însă trebuie să-ţi comunic ceva, neapărat! Dacă după ce se vor linişti lucrurile, se va întâmpla să rămâi cumva însărcinată, te rog din suflet să nu avortezi acest copil! Simt că fiica ta se va reîncarna extrem de repede, deoarece vrea să-şi îndeplinească Misiunea Personală, pe care acum nu a reuşit să o ducă la bun sfârşit.”

Dacă nu aş fi fost eu la volan, ştiu sigur că acea mamă îndurerată m-ar fi aruncat din mersul maşinii (probabil că şi eu aş fi făcut la fel), aşa însă, s-a mulţumit să ţipe la mine: “Doamnă, eu am copilul mort lângă mine, ai senzaţia că mă mai gândesc la astfel de lucruri? Ai înnebunit? De ce-mi spui aşa ceva?“

Nu vă puteţi imagina cât de tare m-au durut vorbele sale, însă ştiam, simţeam şi nu aveam dreptul să tac, indiferent ce mi-ar fi spus. Apoi mai era un aspect de care trebuia să ţin seama, eu reveneam la Bucureşti, iar cu această doamnă nu aş mai fi avut ocazia să vorbesc, iar un telefon cu acest subiect ar fi fost şi mai neplăcut. Aşa că mi-am asumat jignirile, supărarea doamnei şi strigătul ei de durere. Trebuia neapărat să o avertizez, trebuia să o opresc să facă o prostie! Iar acum îi mulţumesc din suflet Bunului Dumnezeu, că mi-a dat tactul, răbdarea şi perseverenţa de a suporta jignirile doamnei, fără să cârtesc.

Aveam această obligaţie faţă de micuţa mea pacientă! Trebuia să fac cumva să nu fie respinsă, să nu fie alungată a doua oară din familia pe care aceasta şi-o alesese. Şi cu mare bucurie, acum pot spune cu mare drag: „Am reuşit!” La numai câteva luni de la plecarea fiicei sale, această doamnă a constatat că este însărcinată.

Abia atunci a înţeles vorbele mele, abia atunci a priceput de ce tot insistam ca o apucată, de ce mă scuzam şi în acelaşi timp insistam pe acest sfat care la vremea respectivă părea deplasat. Iar la vremea sortită a venit pe lume o mândreţe de fetiţă, care era identică cu cea care tocmai plecase, într-o altă lume.

Toată familia a rămas mută, când toţi au constatat acelaşi lucru! Şi, bucurie mare, toţi în semn de mulţumire, s-au întors cu faţa către Bunuţul, care ştie El cum să aşeze lucrurile în viaţa noastră, astfel încât totul să fie aşa cum este scris. Acum fetiţa este mare, şi toţi sunt fericiţi că familia lor este întreagă aşa cum îşi doriseră de la bun început: „o fetiţă, un băiat şi părinţii lor”.

Am simţit nevoia să vă povestesc această întâmplare, deoarece vreau să înţelegeţi că uneori şi copii noştri vin să ne ajute pe noi în realizarea Misiunilor noastre Personale. Şi copii noştri ne pot fi far călăuzitor în viaţă! Şi ei au partea lor de treabă în viaţa noastră. Că sunt buni, că sunt răi, toate ne sunt date cu măsură, toate sunt scrise în Cartea vieţii noastre!

Nu are rost să vă spun câtă durere a lăsat în urmă micuţa mea pacientă. Nu are rost să mai povestesc cum un sat întreg a participat la înmormântarea acesteia, ştiind-o toţi cât de frumuşică, dar mai ales cât de cuminte, respectoasă şi silitoare era scumpa şi minunata mea micuţă pacientă.

Dumnezeu să te ierte şi să aibe în paza Sa, draga mea prinţesă!

 

8  În familie se poate trata prin terapie sau de fapt asta fac tot timpul familiștii ?

DA!!! Prin această terapie poți trata pe oricine! Nu contează că face parte din famile sau nu, că este ateu sau credincios, că are o altă opțiune politică sau religioasă, că este de altă rasă sau culoare, că se află în orice loc de pe pământ sau galaxie. Nu se poate interpune nici un fel de blindaje de nici un tip, nu contează distanța la care lucrezi. Poți lucra aici pe planeta Pamânt sau oriunde în Univers, dacă ai o fotografie a persoanei respective și numele de botez.

În ceea ce privește lucrul pe cei din familie, este foarte firesc să lucrezi pe ei, ori de cîte ori aceaștia te solicită, sau constați că sunt în situația în care nu sunt capabili să te solicite fiind poate într-o suferință care nu le permite să o facă. Și da am lucrat de foarte multe ori pe cei din familie, cu rezultate uimitor de bune.

Mereu am grijă să-l rog pe Bunuțul să nu mă lase să fac nimic din ceea nu este în voia Sa, indiferent că vorbesc de cei din familie sau de pacienți. Nu îmi place să încalc regula jocului…deoarece acest dar și har mi-a fost dat spre ajutorul semenilor mei, însă dacă fac greșeli pot tot la fel de simplu să-l pierd…și aș suferi dacă nu aș mai fi de folos oamenilor. Simt că înaintea tuturor pasiunilor mele omul este esența vieții mele, asta este treaba mea, să alin suflete, să vindec trupuri, să alung spirite negative care poposesc uneori în viața semenilor mei.

Nu odată m-am oprit pe stradă văzând o situație neplacută și m-am apucat să lucrez…apoi am plecat când am văzut că acea situație s-a detensionat sau s-a terminat.

Îmi aduc aminte că odată aveam mașina în service și veneam de la serviciu cu tramvaiul. La Piața 1 Mai s-au urcat doi tineri o fată și un băiat care tocmai se certau atât de rău încât am crezut că se vor lua la bătaie. Această terapie are o parte (curățarea IE) pe care o poți aplica oricui fără să ți se ceară acest lucru dacă situația o cere, ca în cazul nostru spre exemplu. Văzând cât de încinse erau spiritele m-am apucat să lucrez pe cei doi…cu toată competența mea și cu toată seriozitatea. După ce am terminat ce aveam de făcut…s-a întâmplat un lucru extrem de interesant dar și de frumos în același timp.  Mai întâi în clipa în care am terminat de lucru…în ciuda faptului că tocmai țipau și se îmbrânceau unul pe altul…s-a lăsat o liniște totală în tot tramvaiul…de puteai auzi musca… s-au uitat unul la altul ca și când atunci se vedeau prima oară în acea zi… s-au îmbrațișat și s-au sărutat prelung…ceea ce a stârnit ropote de aplauze de la toți cei aflați în tramvai, după care băiatul i-a spus fetei că o iubește enorm…ceea ce a plăcut și mai mult celor prezenți care iar au aplaudat, iar la Piața Domenii au coborât ținându-se strâns unul e altul parcă doreau să nu-i mai despartă nimic vreodată.

Deci domnule Bunescu dacă mâine Bunuțul m-ar întreba pe care din pasiunile mele aș dori să o păstrez (în situația în care nu mi-ar mai permite să fac decât un singur lucru) fără nici cea mai mică reținere aș alege TERAPIA INFORENERGETICĂ, fără nici un pic de îndoială sau reținere. Iubesc OMUL fie că-l cunosc sau nu, fie că acesta mă apeciază sau mă critică, fie că mă iubește sau mă urăște, fie că-mi este prieten sau dușman declarat.

Am avut parte în viața mea ce nu este deloc scurtă parte de oameni care pur și simplu nu m-au plăcut (din motive știute de ei)…care mi-au făcut mult rău, mereu am ales să-i iert și să-i iubesc, iar în momentul în care au fost la ananghie, chiar de nu mi-au cerut ajutorul i-am ajutat necondiționat de ceva anume…apoi mi-au devenit prieteni atât de apropiați încât până și ei se întrebau oare de ce îmi făcuseră rău. Așa funcționez eu, așa sunt eu clădită de Bunuțul…și nu am de gând să stric ceea ce EL mi-a dăruit cu atâta generozitate.

 

 

Prietenii…

 

În viața mea ce nu e deloc scurtă…

Am avut prieteni mii și mii,

Credeam că-s sinceri pentru toată viața,

Însă-am primit mereu dezamăgiri!

În primi ani de școală, o fată era prietena mea,

Și am sperat c-așa va fi o viață,

Însă a ales să fure și să mintă,

Și-apoi să plece fără să îi pese!

Am avut cândva un prieten,

Pe care-l credeam a fi unic și…special,

Am crezut cu tărie în el,

Însă a ales să mintă…să plece!!!

Puteam să aleg să-l urăsc și detest,

Am ales să-l iert și să îl iubesc,

Să-i mulțumesc pentru tot ce-a făcut,

Chiar de-a durut atât de mult!!!

O altă persoană în viață mi-a fost,

Îmi spunea ”mamă„ … dar ce folos?

Când credeam mai sincer în ea,

M-a trădat… ș-apoi a plecat!

Nu contează cât mă mințea,

Că-i sinceră și-i un om devotat,

Știam și-i spuneam că mă va trăda,

Ea mereu râdea și normal…că nega!!!

Apoi am întâlnit mereu alți oameni,

Și-am crezut cu sufletul curat,

Că-mi sunt cu adevărat prieteni,

Însă mi-au demonstrat că m-am înșelat!

Eu am crezut în fiecare,

Și sufletu-n palmă l-am pus,

Am crezut sincer în prietenie,

Dar asta nu a fost… poate deajuns!!!

Am vrut mereu să le fiu aproape,

Să-i ajut, să-i iubesc și să mă bucur,

De ei că sunt, de eu că sunt,

De viața asta frumoasă!!!

Și am mai observat ceva, ce doare cu adevărat

Cum pe unul l-am lăudat,

Pe dată el s-a și schimbat,

Astfel iar m-am înșelat!!!

Am visat cu fiecare în parte,

Ne-am făcut planuri și am tot sperat,

De data asta nu o voi lua-o-n freză,

Normal că și-acum m-am înșelat!

Și iată că mereu revin,

Și mă întreb aproape obsesiv,

Unde oare eu am greșit?

Ce oare eu nu am făcut?

Sunt sigură că eu la rândul meu,

Am dezamagit și poate am rănit,

Însă în fața lui Dumnezeu,

Nimic premeditat nu am făcut…!

Și acum vin și spun cu sufletul deschis,

Celor ce m-au rănit cumplit,

Îi iert din suflet și mă rog,

Să îi iubească Bunul Dumnezeu!

Să le dea pâine, sare și de toate,

Să le dea sănătate și viața ce-o doresc,

Să fie fericiți, nicicând dezamagiți,

Iar eu în gând și-n suflet îi voi păstra mereu!

Fără ei nu aș fi fost cea care sunt,

Fără de ei n-aș fi învățat să cânt,

Atunci când lacrima-mi arde obrazul,

Iar dezamăgirea-mi strivește sufletul!!!

 

2.01.2016

Ora 5,30

De aceea aleg mereu IERTAREA și IUBIREA…chiar dacă uneori doare când ești mințit și dezamăgit…pentru că eu asta am învățat de la Mântuitorul Nostru Iisus Hristos … SĂ IERT ȘI SĂ IUBESC NECONDIȚIONAT, precum Bunuțul și-a sacrificat UNICUL FIU PENTRU IERTAREA PĂCATELOR  NOASTRE, și eu îmi pot sacrifica orgoliile  (care oricum sunt de la urâtul nu de la BUNUȚUL) și îmi pot iubi semenii indiferent cât de rău mă vor răni.

 

.

Despre IUBIRE…

 

De aceea îmi permit a le recomanda cititorilor dumneavoastră, să IERTE și să-și IUBESCA semenii fie că le sunt prieteni și mai ales dacă le sunt dușmani.

Să își plece sufletul către suferința aproapelui său, să se străduiască, dacă nu-l poate ajuta, măcar să nu-i provoace un rău mai mare decât deja îl frământă pe acel om.

Să știe că nu este nevoie să fii bogat ca să poți să-i ajuți pe cei din jur.

O vorbă bună, un umăr pe care acela să-și verse lacrimile care-i seacă sufletul, un zâmbet care nu costă nimic însă oferă atât de mult celui care-l primește din partea ta.

Sau pur și simplu să asculți un om atunci când acesta are nevoie să-și mai verse din năduf…fac atât de mult.

Acel om va ști că nu este singur, va ști că este cineva pe acest pământ căruia îi pasă de el.

Doar ascultând câțiva oameni…nopți întregi am reușit să le alung gândul suicidal, să îi fac să înțeleagă un fapt simplu, dacă eu o persoană total necunoscută lor, îi ascult și-mi pasă, sigur familia de care uneori se ascundeau sigur îi iubește și-i apreciază enorm chiar dacă nu le-o spune.

Am avut câteva astfel de cazuri pe care cu mare mândrie le-am soluționat…aici nu am avut dezamagiri…am reușit 100%.

Mă voi risca și voi împartăși aceste cazuri cu cititorii dumneavoastră.

 

Cele mai frecvente suferinţe ale pacienţilor mei… dezamăgirea, indiferența şi lipsa iubirii, dar mai ales singurătatea!!! (1)

 

Dragii mei prieteni, dragii mei cititori… se pare că Dumnezeu a decis că vrea să mă salute doar în miez de noapte, când totul este pace şi linişte, când totul este armonie şi dragoste necondiţionată!

Este perioada sărbătorilor de iarnă a anului 2015, ora 2.30…, noaptea, bineînţeles, încerc să adorm… de vreo două ore… ok dacă Dumnezeu insista să mă salute… cum, aţi şi uitat??? Păi… vorbim de acel minunat citat al lui Neale Donald Walsh: „Ideile sunt Dumnezeu care te salută. Nu lăsa niciodată să treacă una pe lângă tine, sau să alunece neobservată!”

Ei, şi dacă EL a dorit să mă ridic din pat şi să mă apuc de scris, eu, ce era să fac, să mă împotrivesc??? Ferească Dumnezeu… apoi, ce fel de soldat disciplinat mai sunt eu în faţa Lui!!! Aşa că, iată-mă în fața laptopului, scriind, deoarece se spune că aşa îi stă bine… călătorului cu drumul, scriitorului cu scrisul şi copilului cu somnul! Oamenii mari, care au ceva de spus, de împărtăşit, de sfătuit… apoi să facă bine să o facă… să lase somnul, că slavă Domnului, vom avea tot timpul în lumea de apoi să dormim… pe îndelete… o veşnicie.

Dar hai să purcedem la drum… că parcă aşa spuneam… nu???

Pe parcursul atâtor ani de când lucrez, cele mai frecvente suferinţe sufleteşti ale pacienţilor mei sunt, într-o ordine aleatorie: dezamăgirea, indiferența, lipsa iubirii, singurătatea, lipsa aprecierii din partea celor dragi, teama de abandon, teama de o confruntare directă cu partenerul, partenera sau alte persoane, teama de necunoscut, vinovăţia însoţită de multe ori de autocritică, frica de consecinţe… şi lista ar putea continua la infinit.

În cazul anterior denumit “Nevoia de afecţiune, apreciere şi iubire, vă vorbeam despre aceste suferinţe şi consecinţele lor, de aceea cred că ar trebui să aprofundez puţin acest subiect, mai ales că acum, în perioada sărbătorilor, aceste suferinţe sunt mult, mult mai pregnante ca în cursul anului, când oamenii sunt implicaţi în diverse activităţi de la locul de muncă şi din viaţa de zi cu zi. Am observat că, în perioadele de sărbători, în care oamenii petrec mai mult timp cu ei înşişi, suferinţele capătă aspecte de foarte multe ori extrem de grave, ducând nu odată la cazuri de suicid.

S-a constatat că numărul celor care apelează la această soluţie extremă pentru rezolvarea depresiilor cauzate de factorii menţionaţi mai sus, dar şi de alţi factori (medicamente, boli incurabile, tulburări ale secreţiilor hormonale, dezechilibre chimice, infecţii, sărăcia şi dificultăţile familiale, pierderea unei persoane dragi prin deces, consumul de alcool, ţigări şi droguri, presiunea exercitată asupra copiilor şi adolescenţilor, menopauza etc) este în continuă creştere.

Dar, ce este şi mai grav, creşte simţitor numărul tinerilor care apelează la această formă de ieşire din impas.

Într-o statistică din perioada 2000 – 2004 numărul anual de sinucideri era de 786 000 persoane (încă nu există o statistică actualizată).

35/100 000 bărbaţi şi 19/100 000 femei este raportul maxim de suicid în Europa, înregistrat în Danemarca. Depăşeşte cu mult numărul victimelor din accidentele auto (care, între noi fie vorba, pot masca multe alte tentative de suicid reuşite sau eşuate).

Pe plan mondial, sinucidul este cauza principală de moarte în rândul populaţiei cu vârste între 15 şi 20 de ani.

Rata sinuciderilor este dublă în rândul şomerilor decât în restul populaţiei.

În toţi aceşti ani, de când lucrez ca terapeut, am avut numeroase cazuri de persoane care aveau astfel de gânduri. Am satisfacţia că Dumnezeu mi-a dăruit un „talant” deosebit, care se numeşte grija pentru binele semenilor mei, astfel încât întotdeauna am găsit soluţia optimă, benefică şi necesară fiecărui pacient, încât să-l scot din acea stare în care se afla.

Aici îmi aduc aminte de o tânără de vreo 15 ani care se îndrăgostise de un coleg de şcoală. Urmare a acestei stări normale şi fireşti, în viaţa fiecăruia dintre noi, fata a avut o scădere a atenţiei la orele de curs, şi deci şi a notelor primite.

De aici, au apărut grijile părinţilor, că fiica lor nu mai este prima din clasă. Şi, firesc, au început discuţiile care apoi s-au transformat în scandaluri… şi apoi în mare dramă că fiica nu mai ia note doar de 10 şi îşi permite să ia şi note de 9, 8 sau chiar 7.

Aceasta, confruntându-se cu două probleme în acelaşi timp, una generând-o pe cealaltă… i-a încolţit idea că numai murind va reuşi să soluţioneze problema apărută. Numai că Dumnezeu, care ne poartă fiecăruia de grijă, avea alte planuri cu aceasta şi s-a întâmplat să îmi devină pacientă. Iniţial nici măcar nu vorbea cu mine… considerând, din cauza vârstei mele că eu sunt de partea părinţilor, deci un posibil agresor.

Şi iată-mă în faţa unei tinere de 15 ani dându-mi examenul vieţii mele în răbdare, înţelegere, calm, dar mai ales hotărârea şi perseverenţa de a nu o lăsa să facă ceea ce bănuiam că-i bântuie prin cap, mai ales că aveam informaţii de la o colegă de-a sa, că este decisă să facă acest pas.

După primele două şedinţe, timp în care am povestit lucruri, am făcut glume şi am spus bancuri… am făcut terapie şi în final am făcut-o să lase garda jos… am ajuns la sufletul său… şi astfel mi-a mărturisit ce avea în plan. Am întrebat-o ce a făcut-o să ia această decizie şi mi-a răspuns imediat că lipsa de înţelegere a părinţilor, dar mai ales discuţiile interminabile cu aceştia au făcut-o să creadă că părinţii nu o iubesc, că vor doar să se laude cu ea… cât de bună este la şcoală… şi în aceste condiţii prefera să moară decât să mai trăiască o astfel de viaţă.

Uşor, uşor… dar şi cu ajutorul părinţilor care o divinizau (lucru care nu este bun în nicio situaţie, putem iubi însă nu-l divinizam decât pe Dumnezeu), am reuşit să îi demonstrăm cât de mult era iubită şi că aceştia, în ciuda faptului că nu au ştiut să-i demonstreze cât de mult o iubeau, nu doreau decât să o vadă fericită şi realizată ca om. Acum este la rândul său mamă, la fel de grijulie ca şi mama sa, este căsătorită cu băiatul visurilor ei, care s-a dovedit a fi un băiat minunat.

Îmi aduc aminte acum, de vremea când eu eram copilă şi la mine pe stradă locuia o familie care nu aveau decât o singură fată. Această familie era una dintre familiile înstărite de pe strada noastră, cu o casă mare şi frumoasă, cu o curte plină de trandafiri şi flori de toate culorile, cu leagăn făcut special pentru fiica lor, cu televizor, cu baie şi cu tot confortul.

De ce fac aceste precizări? Simplu, pe strada noastră puteai să numeri pe degetele de la o mână familiile înstărite, restul, fiind familii modeste, familii care nu îşi permiteau să-şi facă o baie cu toate cele necesare, nu aveau televizoare, iar curţile fuseseră împărţite la câte două familii, pe motiv că nu aveau posibilităţi materiale să cumpere tot terenul de 500 mp. Nu aveau posibilitatea să-şi construiască o casă mare şi frumoasă, şi se mulţumeau că au o căsuţă a lor, unde să-şi crească copiii, fără a fi nevoiţi să se tot mute cu chirie.

Deci, această fată era cu vreo doi ani mai mare ca mine, era foarte frumoasă, înaltă de peste 1,80, aproximez că nu avea mai mult de 65 kg, bine proporţionată, cu o faţă ovală spre rotundă, cu nişte ochi superbi de un albastru aproape ireal, cu un păr castaniu închis foarte aproape de negru, cu nişte buze frumos conturate, care erau atât de rumene încât credeai că se dă cu ruj, însă aceasta nu o făcea.

Recunosc că la vremea aceea mă consideram răţuşca cea urâtă, în primul rând că mi se părea că sunt tare urâtă (acum uitându-mă la fotografiile din vremea respectivă… observ că nu era aşa cum percepeam eu lucrurile), în cel de-al doilea pentru că eu nu aveam rochiţe frumoase aşa cum avea ea.

Eram săracă şi în ciuda faptului că mama făcea croitorie şi aveam multe rochiţe, toate erau făcute din material de proastă calitate, chiar dacă erau frumos croite şi cusute, se vedea de la o poştă sărăcia. Iar dacă făceai imprudența şi îmi priveai încălţările… sigur ai fi constatat că sunt o fetiţă săracă. Deci, revenind la ea, la vecina noastră, la vremea respectivă era prin clasa a 10-a, era premianta clasei şi era extrem de apreciată pentru multele sale calităţi, la mai multe discipline de învăţământ.

S-a întâmplat că s-a îndrăgostit de un băiat de la noi de pe stradă, băiat frumos însă mai zvăpăiat, mai rebel şi putem spune chiar obraznic în anume circumstanţe, lucru care l-a costat cam un an de şcoală de corecţie. Erau doi fraţi, crescuţi doar de mamă, tatăl lor murind când ei erau foarte mici, iar mama, văzând că fiul cel mic este mai rebel şi nu-l poate struni aşa cum îşi doreşte orice mamă, l-a dat la şcoala de corecţie sperând că astfel face om din el.

Acesta era mai mare decât vecina mea cu vreo doi ani, iar când a revenit din şcoala aceea de corecţie, nu era mai cuminte, dimpotrivă, împrumutase multe din obiceiurile celor de acolo, şi deci cam toată lumea îl ocolea. Numai că vecina mea i-a văzut şi partea pe care nimeni nu avusese curiozitatea să o vadă. Era un băiat sensibil, tandru, afectuos dacă reuşeai să-i câştigi prietenia, iar ea o făcuse, însă în acelaşi timp se şi îndrăgostise de el nebuneşte. Ştia că este un băiat special, iar atitudinea lui era de fapt modul lui de a se revolta pe faptul că i-a murit tatăl, că mama era grav bolnavă şi totuşi muncea să-i întreţină pe ei, că erau zile în care aceasta nu mânca să poată avea ei suficientă mâncare. Toate acestea, dar mai ales faptul că nimănui nu-i păsa cu adevărat de ce este el atât de rebel… îl înrăiseră pe zi ce trecea.

O bună bucată de vreme au reuşit să ascundă relaţia lor de iubire, însă aşa cum se întâmplă uneori, oamenii, în loc să-şi vadă de treaba lor, au făcut ce ştiu ei mai bine. Au început să clevetească pe la colţuri, până când au aflat şi părinţii fetei.

În acea perioadă tatăl său era extrem de bolnav. Primind şi această veste, dar mai ales nefiind de acord cu această relaţie nepotrivită, din punctul lor de vedere, boala s-a agravat şi în scurt timp a şi murit. Astfel au rămas mama şi fiica… fără un sprijin moral dar nici financiar. Mama, mai severă decât tatăl care fusese mult mai înţelegător, care probabil că în final ar fi acceptat ca fiica să fie fericită, indiferent de mediul din care provenea băiatul, a început să o pedepsească pe fiica sa, nu o dată încuindu-i dulapul cu haine astfel încât aceasta să nu mai poată pleca să se întâlnească cu omul pe care îl iubea atât de mult.

Ba, la un moment dat, a trecut la pedepse fizice, cu convingerea că astfel va reuşi să-i despartă. Luni de zile această fată a suferit momente de umilinţă groaznică, luni de zile a fost bătută, pedepsită, certată, apostrofată, doar pentru a o convinge să renunţe la el. Însă sentimentele lor erau mult prea profunde, încât să renunţe unul la altul atât de uşor.

Strada noastră se termină la liniile de tren care merg în toate direcţiile din România, plecând din Gara de Nord. Şi nu o dată tentaseră acele șine persoane de pe strada noastră, inclusiv pe părinţii mei, care, ori de câte ori aveau un diferend se gândeau la tren şi la moartea care i-ar fi scăpat de atâtea probleme. Dacă pe părinţii mei am reuşit să-i opresc eu, trăgând când de unul, când de altul, către casă, pe o vecină de-a noastră nu am reuşit să o salvez, astfel, având ghinionul ca a doua zi dimineaţă toată strada să participăm la cel mai macabru şi neplăcut tablou pe care l-am văzut vreodată. Să privim cum trupul vecinei noastre este adunat bucată cu bucată fiind împrăstiat pe sute de metri Tot aşa, şi această tânără care iubea atât de mult, a reuşit, spre durerea şi nefericirea noastră, a tuturor celor din jur, să facă acest lucru.

Îmi mai aduc aminte că, în spirit de afront la adresa mamei, care nu o lăsa să vorbească cu noi, copiii de pe stradă, care aşa cum v-am spus, eram copii săraci, în ultimul ei an de viaţă ne-a invitat de mai multe ori pe toţi la ea acasă, în lipsa mamei sale. Doamne, şi ce casă frumoasă… era pentru noi… şi ce de bunătăţi ne aşteptau acolo, de câte ori ne chema la ea, şi câte sucuri şi fructe nu am mâncat în acea casă. Şi ce este interesant, părea a fi fericită când era împreună cu noi, ne povestea diverse lucruri, ne dădea cărţi să citim (acolo am văzut prima bibliotecă din casa cuiva), ne lăsa să ne jucăm cu colecţia ei de păpuşi cu cap ceramic, care erau aşezate cu grijă în vitrina din sufragerie.

Auzi… sufragerie, în condiţiile în care noi abia aveam două camere în care locuiam, şi acelea destul de mici, da… sufragerie de adevăratelea… cu masă mare şi şase scaune de jur împrejur… cu covoare persane… când la noi încă mai tronau falnice presuri ţesute de bunica în războiul de ţesut, din resturi de materiale tăiate fâşii şi înnădite să se facă un mare ghem din care le țesea. Apoi baia… baia era ceva cu totul special… noi, care mergeam şi ziua şi noaptea la WC-ul din curte, indiferent că era vară sau iarnă… Aşa că, de câte ori mergeam acolo, fiecare se ducea de mai multe ori la baie, numai de dragul de a se holba la minunăţia de WC unde se trăgea apa şi nu mirosea urât, ca la noi acasă.

Fata a tot încercat să o facă pe mama sa să înţeleagă că îl iubeşte cu adevărat pe acel băiat, dar mai ales că nu intenţionează să renunţe la el, sub nicio formă, însă aceasta s-a încăpăţânat să-şi impună punctul de vedere în cele mai ciudate moduri. Astfel că, după un an de la moartea tatălui său… într-o zi după ce a venit de la şcoală, s-a schimbat, a mâncat, a luat cărţile pe care le împrumutase de la biblioteca din cartier şi a plecat să le predea.

A trecut pe la casa iubitului său şi… ghinion, nu l-a găsit acasă (poate că aşa îi era scris, deoarece dacă ar fi fost acasă, sunt singură că deznodământul ar fi fost cu totul altul), s-a dus la bibliotecă, a dat cărţile şi nu a mai cerut altele, a trecut şi a cumpărat o garoafă roşie… şi în drumul său către casă s-a mai oprit încă odată la casa băiatului, care încă nu se întorsese din oraş. A pus garoafa şi o scrisoare superbă de dragoste în poarta casei şi luând-o pe o altă stradă s-a dus direct la şina de tren.

S-a aşezat sub o pasarelă din apropierea străzii noastre şi a aşteptat trenul care venea zilnic la acea oră, cu calm, dar mai ales cu privirea către tren, parcă rugându-l să vină mai repede. Doamna acar, care se ocupa de macazul din zonă, şi care stătea într-o gheretă din apropiere, a văzut-o, însă nici o secundă nu a realizat că aceasta aşteaptă trenul şi nu se va da la o parte. Nu a avut nici o singură reacţie de apărare, nici una, pur şi simplu parcă voia să îmbrăţişeze locomotiva care îi aducea pacea şi liniştea după atâta zbucium.

Degeaba s-a mai lamentat mama sa… degeaba a mai plâns… răul fusese făcut. La exact un an de la moartea soţului, fiica pleca să-l întâlnească pe acesta într-o altă lume. Ziua în care a fost înmormântată a fost o zi de sfârşit de februarie… cu un viscol cumplit, cu lapoviţă şi ninsoare care alternau, care ne biciuiau fața… ca şi când vecina noastră ar fi strigat după ajutorul care nu mai venea odată, să o scoată din braţele morţii.

Mă veţi întreba de băiat… În ziua înmormântării nu a fost lăsat de mama fetei să se apropie de coşciug, fiind considerat singurul vinovat de drama fetei, însă după ce toţi au plecat… acesta a rămas până noaptea târziu lângă mormântul ei, împietrit de durere. Chiar de a doua zi, acesta a plecat de pe strada noastră… la început el singur, după care l-au urmat mama şi fratele mai mare.

Nu v-am povestit această întâmplare pentru a vă întrista, Ferească Dumnezeu, ci pentru a vă face să vă cutremuraţi şi, altădată când veţi vrea să vă impuneţi neapărat punctul de vedere, orgoliul sau cum s-o fi chemând el… puneţi-vă în papucii celui pe care îl răstigniţi cu dorinţele voastre, care uneori nu corespund dorinţelor celorlalţi. Astfel, veţi evita evenimente de acest fel, mai ales că, aşa cum arată statisticile, tinerii sunt mult mai predispuşi la gesturi necugetate.

Vă voi mai reţine atenţia cu un caz, care observ că este de departe cel mai întâlnit în rândul pacienţilor mei. DEZAMĂGIREA este cea mai des întâlnită suferinţă în rândurile femeilor dar şi ale bărbaţilor deopotrivă. Diferenţa este că femeile se manifestă şi suferă mult mai profund, deoarece femeile nu-şi ascund starea, sau nu încearcă să o atenueze prin alcool, ţigări sau droguri. Bărbaţii, în schimb… se apucă de băutură, unii atunci încep să fumeze pentru prima oară şi chiar să se drogheze, iar alţii, mai puţini la număr, caută vindecarea în braţele altei femei. Aceasta, de foarte multe ori, este la rândul ei dezamăgită de acest bărbat, pentru că o va părăsi în scurt timp, din cauza comparaţiei între cele două, şi a faptului că aceasta nu se va putea ridica la nivelul fostei… şi deci… nu merită să stea lângă el.

Această pacientă, fiind singură, divorţată, fără copii, iată cum într-o anume conjunctură s-a îndrăgostit de un bărbat. Acesta era exact ce îşi dorise femeia toată viaţa sa. Era un bărbat cu un debit verbal de invidiat, un bărbat inteligent, pus veşnic pe glume, în faţa căruia putea să râdă cu poftă, să se bucure de viaţă şi de frumuseţile ei, să fie cu adevărat fericită. Ghinionul a făcut ca aceştia să locuiască în oraşe diferite, iar distanţa dintre ei să nu fie prea mică…

Cei peste 300 de km dintre ei făcea aproape imposibilă întâlnirea lor prea des. Amândoi aveau câte un loc de muncă în oraşul în care locuiau, fiecare avea casa lui, rostul lui, ca să nu mai vorbim de tabieturi, principii şi mod de a fi destul de voluntar în ambele cazuri. La început, totul indica faptul că relaţia lor va fi una de succes. Neputând să se întâlnească prea des, vorbeau zilnic la telefon, ore în şir. Îşi depănau amintiri, îşi povesteau lucruri din viaţa lor sau a cunoscuţilor lor, spuneau bancuri, dar mai ales nu uitau să-şi declare dragostea unul faţă de altul.

După o perioadă de timp, după ce se întâlniseră de câteva ori, deja îşi făceau planuri de viitor, cu toate că bărbatul susţinea sus şi tare ca el nu crede în instituţia căsătoriei, fapt pentru care nici nu „înmatriculase” vreo femeie (din multele femei care trecuseră rând pe rând prin viaţa lui). Fiecare încerca să-i găsească celuilalt un loc de muncă, pentru a se muta acolo unde ar fi avut amândoi un loc de muncă.

Însă probabil că astrele nu erau de acord cu ei şi nici unul nu a găsit ceva convenabil pentru celălalt. Aşa cum vă spuneam, bărbatul avusese foarte multe relaţii, care nu funcţionaseră şi, în ciuda faptului că avea în jur de 40 de ani, era încă singur. Pacienta mea nici o secundă nu s-a gândit că, poate şi acesta avusese nişte defecte, pe care predecesoarele ei nu le acceptaseră.

Acest bărbat, cu toate cu nu era de o frumuseţe izbitoare, era totuşi un bărbat şarmant, care o cucerise prin felul său de a fi, dar mai ales prin modul în care ştia să povestească lucruri. Iar promisiunile pe care i le făcuse erau atât de îmbietîmbietoare, încât aceasta nu s-a gândit nici o clipă că acest om este posibil să o mintă. Dacă la început durata convorbirilor telefonice era de nopţi întregi şi ore în timpul zilei, treptat acestea au început încet, încet să scadă, ca timp dar şi ca intensitate a emoţiilor transmise.

Totdeauna cel care încheia discuţia era el. Ba că este foarte obosit, ba că nu se simte bine, ba că merge în vizită la fraţi, ba că l-a chemat un prieten, ba că a avut de lucru şi nu a putut să sune. Interesant este că acesta, de câte ori spunea că are ceva de făcut, se întâmpla ca, în acelaşi timp, să fie activ şi pe Facebook. La început, pacienta mea l-a crezut că a căutat o piesă pentru o maşină, că a căutat nu ştiu ce medicament… şi minciunile continuau lejer fără ca aceasta să bănuiască măcar cu câtă nonşalanță este minţită.

Însă în timp… convorbirile lor… au început să fie aproape inexistente, cu toate că atunci când vorbeau, acesta o asigura că o iubeşte şi nimic între ei nu s-a schimbat. Dar aşa cum suntem noi femeile construite, mai mult pe parte intuitiv- emoţională, nici pacienta mea nu făcea excepţie şi, în timp, a început să îşi reamintească lucruri care nu concordau, care nu se potriveau, care nu se legau între ele. Şi a început să fie mai atentă.

Astfel, şi-a dat seama că iubitul ei are deja alte planuri, în care ea nu mai avea niciun loc, în care era păstrată probabil pe post de manta de vreme rea. Nimic din ce făcea sau spunea aceasta nu mai era pe placul lui, care, în timp, îşi luase tupeul să-i închidă telefonul în nas, sub pretextul că nu vrea să se certe cu aceasta. Şi dacă l-ar fi închis, tot nu era foarte grav, însă, în timp, a început să-l blocheze pentru apelurile ei… pentru ca nu cumva aceasta să-şi ia dreptul de a-l suna şi a-l întreba, ce…, dar mai ales de ce se comportă astfel cu ea.

După o astfel de discuţie, pacienta mea a avut curiozitatea să intre pe contul lui să vadă ce a mai apărut nou în peisaj, care, bineînţeles că era plin doar de femei, excepţie făcând vreo doi bărbaţi cu care iubitul său avea diverse afaceri. Şi, stupoare… apăruse în listă o altă femeie de care aceasta nu avea habar, care nici mai mult nici mai puţin îi declara iubitului său că acesta este îngerul ei păzitor. Interesant este că aceasta postase informaţia că este într-o relaţie exact în perioada în care relaţia pacientei mele începuse să se dilueze.

Abia atunci a înţeles tot ce se întâmplă în viaţa ei. Abia atunci a realizat că toată acea perioadă nu fusese decât o minciună sfruntată, un biet balon de săpun, care, ca toate baloanele se spărsese, şi lăsase în urmă multă, foarte multă suferinţă. Era atât de dezamăgită, era atât de tristă, că se lăsase minţită cu atâta nonşalanță încât lacrimile apăreau spontan în ochii săi, ori de câte ori încerca să-mi povestească ce păţise. I se părea nedrept, i se părea nefiresc ca un om să profite cu atâta josnicie de sentimentele altui om.

Ştia că făcuse tot ce depinsese de ea ca relaţia să funcţioneze, nu făcuse economie la nimic, nici la sentimente, nici la vise, nici la planuri de viitor, nici la bani sau alte lucruri… pentru ea tot ce era important… era acel om în care crezuse sincer, alături de care se visa îmbătrânind frumos. Da, este adevărat că aceasta este o femeie puternică, însă o astfel de durere nu poate fi suportată atât de uşor, mai ales când nu te aştepţi să ţi se întâmple astfel de lucruri.

Zile întregi am discutat cu ea, i-am explicat că oamenii au, câte unii, şi defecte pe care chiar nu şi le pot corecta (poate chiar dacă, în anumite momente îşi propun sincer, să o facă). Firea lor rebelă nu-i lăsa, orgoliile lor nestăvilite nu pot fi ţinute sub control, ca să nu vorbim şi de faptul că unora chiar le place mult viaţa aceasta pe muchie de cuţit.

Fără obligaţii, fără grija partenerului sau partenerei, fără implicaţii de genul acesta. Îmi era atât de milă de ea. Îşi făcuse atâtea planuri de viitor, visase cum va fi viaţa ei alături de el… sperase că, de această dată, viaţa ei se va schimba în bine. Însă nu a fost să fie.

Iar când a avut tupeul şi îndrăzneala să-i spună ce descoperise, acesta a procedat ca un laş… i-a închis telefonul în nas… a activat opţiunea offline şi citea fără a face nici cel mai mic comentariu rândurile scrise cu durere în suflet de către pacienta mea, care încă o dată a înţeles cu cine avea de-a face, dar mai ales în palma cui îşi pusese sufletul, speranţele şi dorinţele ei.

A înţeles în sfârşit că nu acesta este omul pe care şi-l doreşte alături. Nu acest laș, mincinos şi afemeiat, era cel pe care îl aştepta de o viaţă. În niciun caz. În această stare de confuzie, depresie, dezamăgire profundă şi durere sufletească am cunoscut-o pe aceasta. Cu răbdare, cu tact, dar mai ales cu perseverenţă, am reuşit să o ajut.

În acest moment este bine, i-a revenit zâmbetul pe buze, însă… este extrem de circumspectă cu tot ceea ce vine din zona bărbaţilor. Aproape că nu o mai interesează acest subiect. Va trebui să treacă mai mult timp, dar mai ales va trebui să apară un om cu adevărat de calitate, care să o merite, dar mai ales care să o ajute să-şi vindece aceste răni adânci.

Ştiu că acolo, undeva, există un astfel de bărbat care îi este destinat ei, ştiu că acesta va reuşi mult mai mult decât am reuşit eu ca terapeut… va reuşi să-i reaprindă dorinţa de viaţă, va reuşi să o facă să viseze din nou, dar mai ales să o facă să râdă cu poftă şi să se bucure de frumuseţile vieţii.

Cu toate că am tratat şi bărbaţi care au suferit din acelaşi motiv al dezamăgirii, nu am ales să vă povestesc un astfel de caz, deoarece ei sunt mult, mult mai închişi şi în afara faptului că suferă la fel de mult ca o femeie, ei nu povestesc, ei nu vor să retrăiască evenimentele… de aceea am preferat acest caz.

Ca o concluzie a tot ceea ce v-am povestit astăzi, ar fi faptul că ar trebui să ne gândim de două ori înainte de a face promisiuni, înainte de a acuza, înainte de a impune reguli proprii în viaţa altora, dar mai ales a copiilor noştri, înainte de a ne implica într-o relaţie….

Nu este obligatoriu ca, în momentul în care intraţi într-o relaţie, să vă apucaţi să faceţi promisiuni, planuri de viitor… cel/cea care ne place va prefera să ştie că nu aşteaptă nimic de la partener/ă, decât să-şi facă planuri care apoi să fie distruse din vina noastră. Lăsaţi ca viaţa să curgă frumos, iar dacă, în timp, lucrurile se vor lega, atunci cu atât mai bine, veţi fi amândoi fericiţi de realizarea voastră. Dacă nu va fi să fie, atunci măcar nu veţi fi acuzaţi de minciună şi prefăcătorie.

Iar în privinţa copiilor voștri, înainte de a le impune lucruri, gândiţi-vă la voi când aţi fost la vârsta lor, gândiţi-vă cum era când părinţii vă condiţionau, sau chiar vă pedepseau, cum vă simţeaţi, ce sentimente stârneau aceştia în sufletele voastre şi abia după aceea luaţi decizii.

Diferenţa de generaţii a fost, este şi va fi mereu o mare dilemă şi problemă în acelaşi timp. Copiii de astăzi au cu totul alte mijloace informaţionale faţă de noi, cei din generaţiile trecute, deci şi o altă percepţie despre lume şi viaţă. Ceea ce pe noi ne făcea fericiţi pe ei nici măcar nu-i amuză, ceea ce pentru noi era de domeniul fanteziei, pentru ei sunt lucruri normale, obişnuite, fireşti. Deci… puneţi-vă în locul lor… şi abia atunci… după ce veţi simţi aproape ca ei… încercaţi să le sugeraţi… în nici un caz să le impuneţi reguli. Copiii nu mai acceptă regulile, au propriile lor reguli… cea mai importantă fiind: “Regula numărul unu – NU EXISTĂ NICI UN FEL DE REGULI“.

Poate că astăzi v-am întristat, poate că nu este o poveste prea plăcuta, însă viaţa… viaţa nu aşteaptă la uşă ca să ne îngenuncheze, nu aşteaptă să fim noi pregătiţi să primim informaţii… ea dă buzna şi trânteşte cu noi de pământ cât ai zice peşte.

Şi dacă nu acum, când avem timp să citim, când anume să o facem??? Şi dacă nu acum, atunci când??? Şi dacă nu eu… atunci cine??? Cred că anii de experiență acumulaţi îmi dau libertatea de a spune, de a informa, de a atrage atenţia, dar mai ales de a trage un semnal de alarmă că toate aceste suferinţe ne pot îmbolnăvi… ne pot distruge viaţa, mergând până la deces.

Oare nu este mai bine să prevenim, decât să vindecăm???

În aceeaşi notă, voi mai scrie partea a doua a acestei povesti, cu două cazuri clar suicidale pe care am avut şansa să le rezolv, fără a se ajunge la un deznodământ nefericit.

Voi sunteţi cei care veţi decide ce veţi face cu informaţia primită, voi sunteţi cei care mă veţi judeca, sau nu… pentru că îmi permit să spun lucrurilor pe nume, însă numai în ideea de a vă fi vouă cât mai bine posibil.

 

Cele mai frecvente suferinţe ale pacienţilor mei… dezamăgirea, indiferența şi lipsa iubirii, dar mai ales singurătatea!!! (2)

 

Vă promisesem, în prima parte a acestei povestiri (de altfel foarte de reală), că voi reveni cu încă două cazuri. Şi iată că am purces la drum, aşa cum v-am învăţat. De data aceasta m-am aşezat la birou la ora 20.40, nu am mai aşteptat să fiu trezită în miez de noapte, mai ales că ştiam exact ce am de făcut, scris şi împărtăşit cu voi, cititorii mei.

Poate că, dacă nu m-aş fi confruntat cu astfel de cazuri, destul de des în toţi anii de când lucrez, nu aş mai fi continuat, însă numărul alarmant de mare (vorbesc strict de cazurile cu care m-am confruntat eu ca terapeut) m-au făcut să consider că este necesar ca oamenii să ştie că orice problemă, oricât de complicată ar părea la prima vedere, are o soluţionare, dar mai ales doresc sincer ca toţi să ştiţi că, fiind frânturi de Dumnezeu, atunci când vă veţi încrede în EL, lucrurile se vor aşeza uneori chiar în mod miraculos.

Voi începe cu o întâmplare a anului 2012, luna decembrie. Ca în fiecare seară, am intrat pe conturile mele pentru a răspunde mesajelor primite, apoi să dau consultaţii IE dacă era necesar, iar apoi să fac anumite postări sau chiar comentarii la postările altor persoane. Am făcut şi în acea seară acelaşi lucru, însă la un moment dat, mi-a căzut privirea pe comentariul unei doamne la o postare anterioară. Doresc în acest moment să-i mai mulţumesc încă odată Bunuţului că mi-a dat atât de multe daruri şi haruri, pe care am avut întotdeauna grijă să le înmulţesc, ca un soldat disciplinat ce mă aflu. De data aceasta „spiritul meu de observaţie extrem de bine pus la punct” şi-a mai arătat încă o dată eficiența. În momentul în care am sesizat acel comentariu, ceva în forul meu interior s-a declanşat, şi imediat am luat măsuri. Am făcut un comentariu capcană… care să mă lămurească dacă acel comentariu era aşa cum îl consideram eu, sau era unul inofensiv. Doamna respectivă a continuat în aceeaşi manieră şi am înţeles în secunda imediat următoare că acea doamnă îşi cam lua rămas bun de la prietenii virtuali… în vederea plecării ei într-o lume considerată de ea, la acea vreme, ca fiind unica soluţie a rezolvării problemelor sale. Speram sincer că este doar o părere greşită a mea, însă asta nu m-a oprit să-mi continui drumul cercetării evenimentului, în acest sens intrând pe mesajul privat al doamnei. Acolo am mai făcut oarece conversaţie care m-a convins că nu mi s-a părut, ci că, într-adevăr, doamna vrea să-şi încheie socotelile cu viaţa. Cred că, în timp, v-aţi convins că nu sunt o persoană superficială, care lasă lucrurile la voia întâmplării. Şi iată că eram pusă în situaţia de a interveni cumva, astfel încât doamna respectivă să nu facă o aşa de mare greşeală. Ce să spun că cei aproape 500 de km dintre noi făceau imposibilă întâlnirea cu dânsa, la o cafea, sau alte pretexte???

Da, aşa este, doamna locuieşte într-un alt oraş, deci… era necesar să acţionez la distanţă. Norocul meu este că Inforenergetica nu are blindaje, nu are distanţe de aplicare, nu depinde de rasă, culoarea politică sau apartenenţă religioasă… poţi ajuta pe oricine, la orice distanță ar fi. Important este ca terapeutul să dorească să se implice, să vrea să dăruiască din prea plinul sufletului său… multă iubire, timp, cunoaştere, dar mai ales în aceste cazuri foarte mult tact şi răbdare. Şi cum eu am toate aceste calităţi, din belşug… nu am mai stat pe gânduri.

Ştiu că toţi aţi dori să ştiţi numele doamnei, localitatea în care trăieşte şi alte astfel de informaţii!!! Oare voi nu v-aţi obişnuit cu mine, care nu dau astfel de informaţii??? Nu doresc să vă dau aceste informaţii, deoarece, dacă doamna ar fi unică în durerea dumisale, tot ar fi bine, însă, sunt atât de mulţi oameni în această situaţie încât… haideţi să nu-i mai agresăm şi noi cu curiozităţi, fără rost şi motiv. În cazul doamnei se regăsesc foarte mulţi oameni, cu extrem de multe suferinţe de toate tipurile, suferinţe care îi îngenunchează şi îi fac să-şi caute liniştea în astfel de gesturi extreme.

Deci, să revenim! După ce am fost convinsă că ceea ce la început părea doar o opinie personală, a devenit certitudine, am trecut la treabă. În timp ce o ţineam de vorbă… de poveşti… care nu aveau la început nici o legătură cu descoperirea mea, m-am apucat să lucrez IE pe fotografia sa. Apoi uşor, uşor, am intrat pe subiectul care mă interesa şi am rămas surprinsă când doamna a recunoscut ce vrea să facă. Ba chiar, în linii mari, mi-a şi explicat motivaţia acestei decizii. Discuţia curgea firesc cu argumente pro şi contra acestei decizii, cu lucruri cu care amândouă eram de acord, dar şi cu momente în care ne contraziceam. Am început discuţia în jurul orei 21.00 şi am tot continuat până târziu în noapte, când am rugat-o să meargă la somn, dar nu înainte de a o face să-mi promită că vom vorbi şi a doua zi la aceeaşi oră. Oricum s-a lăsat foarte greu convinsă să mai discutăm şi seara următoare, însă într-un final am reuşit. Îi mulţumesc Bunuţului că m-a ajutat, iar a doua zi am intrat din nou în conversaţie cu doamna respectivă. În toată această perioadă am lucrat IE, pentru a reuşi să îi fac acele curăţări necesare în astfel de cazuri, pentru ca doamna respectivă să poată să aibă Liberul Arbitru limpede şi curat.

Se ştie că atunci când suntem încărcaţi energetic negativ, Liberul Arbitru este estompat de aceste energii şi deci nu putem să luăm deciziile optime în viaţa noastră. Am să vă fac acum o mică expunere a tot ceea ce se întâmplă în cazul în care energiile negative pun stăpânire pe noi şi nu mai putem lua deciziile corecte, în legătură cu noi şi viaţa noastră. Am să vă rog să facem un mic exerciţiu de imaginaţie. Imaginaţi-vă o bucată de metal (o tablă, un obiect din fier, orice este făcut din metal) care, din diverse motive, este expus la condiţii necorespunzătoare, apă, sare etc. Aceste obiecte de metal, în timp, sunt atinse de pete de rugină. Dacă nu luăm măsura de a proteja acel obiect, petele de rugină se vor înmulţi şi, la un moment dat, vor cuprinde întregul obiect.

Atunci când acesta va fi cuprins în totalitate de acea platoşă de rugină, acea bucată de metal va fi uşor, dar sigur corodată, până când nu va mai există ca şi obiect, şi va fi o simplă grămadă de rugină, pe care noi o vom arunca la gunoi.

Acum, reveniţi la voi înşivă, şi la problemele voastre din viaţa de zi cu zi. La început, va apărea o singură „pată de rugină” pe structurile voastre, apoi tot adăugând probleme peste probleme, aceste pete vor fi din ce în ce mai multe. Cu cât sunt mai multe, vulnerabilitatea voastră creşte în faţa acestor agresiuni negative. În situaţia în care nu se iau măsurile necesare, numărul „petelor de rugină” va creşte, acestea se vor mări ca volum, iar la un moment dat se vor uni, formând o „platoşă de rugină” pe toată suprafaţa structurilor voastre fizice, psihice şi sufleteşti.

Marea majoritate a oamenilor nu sesizează aceste „pete de rugină” care îi cuprind în totalitate, formând acea platoşă de care vorbeam anterior. Dacă această „platoşă de rugină” ne-ar afecta doar structura sufletească ar fi foarte grav. Însă, dacă am lăsat-o şi s-a extins şi în celelalte structuri, atunci lucrurile sunt extrem de grave.

Această doamnă avea această „platoşa de rugină” pe toate cele trei structuri, Liberul Arbitru practic nu mai era funcţional. Indiferent ce ar fi încercat, totul era supus… eşecului, deoarece „platoşa de rugină” nu îi mai permitea să o facă.

În acest moment, a intervenit Dumnezeu, care ne vorbeşte, ne ajută şi lucrează prin toate metodele, pentru a ne ajuta. Putem găsi răspunsuri în joaca unor copii, sau într-un dialog între persoane pe care le întâlnim întâmplător, pe stradă sau într-un mijloc de transport. Sau, poate, vizionând un film sau o emisiune TV care conţine exact acele informaţii de care avem atâta nevoie.

Universul nu lasă nimic la voia întâmplării, totul se află sub auspiciile aceloraşi legi universale, dar în mod special a Legii Cauzei şi a Efectului. Însă, cel mai interesant mod de a ne ajuta este atunci când Acesta trimite în întâmpinarea noastră o persoană total necunoscută, care are capacitatea de a ne percepe durerile, problemele, frământările şi întrebările pe care le avem în acel moment, şi această persoană ne ajută necondiţionat, fără a-i solicita ajutorul.

Aşa s-a întâmplat în cazul doamnei respective. Sunt convinsă… că nu întâmplător era pe acel cont! Sunt convinsă că nu întâmplător mi-a picat privirea asupra acelui comentariu. Cum tot atât de convinsă sunt, ca Dumnezeu îi auzise doamnei respective suferinţele, durerile, neliniştile dar mai ales singurătatea în care alesese să-şi rezolve problemele pe care le avea.

Cu toate că avea familie (soţ, copii) alesese, nu ştiu din ce motiv, să se lupte singură cu problemele care o copleşiseră. Şi astfel, văzând că nu găseşte o cale de rezolvare a acestora, se hotărâse că singura soluţie era plecarea din planul terestru (iertaţi-mă, însă aşa nu-mi place termenul de sinucidere, încât încerc să îl evit pe cât pot). Deci am mai stat încă o seară şi o parte din noapte şi am discutat, şi am adus argumente pentru a-şi continua viaţa, pentru a-şi creşte viitorii nepoţi şi de a se bucura de aceştia. Şi au fost multe… multe astfel de seri… timp în care o îndepărtam uşor, uşor… de hotărârea luată la durere.

Însă este necesar să recunosc, că, în lupta mea de a nu o lăsa să plece, am avut şi aliaţi. Pentru că-mi era teamă de ceea ce se putea întâmpla, m-am făcut luntre şi punte şi am găsit pe cineva din familia sa, care a avut răbdare, după momentul inerent de reţinere, de suspiciune firească, să mă asculte şi împreună să facem cele necesare pentru ca această femeie să nu ducă la îndeplinire acest lucru, atât de grav.

Pe această cale îmi cer iertare pacientei, devenită între timp actuala mea prietenă, pentru faptul că am ales să folosesc toate mijloacele pentru a nu o lăsa să facă acest gest necugetat! În acel moment, nu conta cum procedez să o ajut, important era să o fac. Şi asta nu însemna să stau cu mâinile încrucişate şi să mă lamentez, după ce nu mai era nimic de făcut. Nădăjduiesc că va înţelege, nădăjduiesc că mă va ierta… nădăjduiesc că îmi va rămâne în continuare prietenă… nu se va răzgândi pentru că odată am fost nevoită de conjunctură să nu-i spun tot adevărul.

Deci continuând… seară de seară discuţiile cu această doamnă, fiind ajutată şi de familie, care nu ştia cu ce probleme se confruntă aceasta, dar şi aplicând în mod constant terapia IE, am reuşit, într-un final, să o îndepărtăm de gândurile şi deciziile care o bântuiau. Terapia Inforenergetică aplicată consecvent şi-a mai spus încă o dată cuvântul în acest caz şi nu a lăsat-o să facă lucruri care ar fi îndurerat atât de mulţi oameni. Curăţările IE ne lasă Liberul Arbitru limpede şi curat, şi atunci putem să luăm decizii optime pentru noi, dar şi pentru cei din jurul nostru.

Însă voi ştiţi cum este viaţa! După această perioadă, în care am vorbit, am lămurit, am lucrat IE, viaţa şi-a intrat în ritmul său firesc şi o perioadă nu am mai vorbit decât din când şi când. Problema este că uneori şi faptele bune trebuie făcute cu măsură. Pacienta mea, care are un suflet absolut minunat, nici nu reuşise să-şi rezolve primele probleme, că a reuşit să intre în altele care nu au făcut decât să-i complice şi mai mult viaţa. Şi aşa cum se ştie, din psihologie, unde există mai multe definiţii ale sinuciderii, un sinucigaş, chiar dacă estesalvat, are tendinţa de a reveni la acea opţiune, ori de câte ori se va simţi îngenuncheat de viaţă.

Alfred Adler spunea despre sinucidere că este: „Un protest activ împotriva colaborării utile, o retragere totală din faţa problemelor vieţii, generate de o înfrângere sau de o teamă de înfrângere în una din cele trei mari probleme ale vieţii: societatea, profesiunea sau iubirea.”

În Dicţionarul Sănătăţii se spune aşa: „Suicidul este tulburarea instinctului de conservare prin care o persoană se distruge singură, alegând o metodă fizico-chimică (spânzurare, înec, electrocutare).”

Organizaţia Mondială a Sănătăţii descrie suicidul astfel: „Suicidul este actul prin care un individ caută să se autodistrugă, cu intenţia mai mult sau mai puţin de a-şi pierde viaţa, fiind mai mult sau mai puţin conştient de motivele sale.”

Iar în 1980 – E. S. Shneidman, formulează o definiţie operaţional psihologică de mare claritate: „Suicidul este un act uman de încetare din viaţă cu intenţie proprie.”

Eu nu îndrăznesc să mă compar, nici măcar în gând cu asemenea somităţi, însă îmi pot da şi eu o modestă părere în legătură cu un subiect care m-a frământat şi pentru care am lucrat zile şi nopţi întregi spre rezolvarea lui.

Din punctul meu de vedere, atunci când te simţi singur, când nu te mai simţi apreciat şi deci nu îndrăzneşti să soliciţi ajutorul familiei, al prietenilor, al cunoscuţilor, spre rezolvarea unor probleme care te copleşesc şi nu le găseşti rezolvare, acesta este un act de fugă, de egoism dus în extremis… de lipsă de altruism şi iubire faţă de semenii tăi, considerând că, apelând la această soluţie, vei scăpa de probleme. Nici o secundă cel care ia o asemenea hotărâre nu se gândeşte la cei rămaşi, la ce vor simţi aceştia, la câte probleme îi va expune. Nu faci nimănui niciun serviciu dacă în egoismul tău îţi iei jucăriile vieţii şi pleci într-o altă dimensiune. Laşi oameni împovăraţi cu probleme create mai mult sau mai puţin de tine însăţi, laşi oameni fără răspuns la întrebări simple: „De ce a ales această cale, când am fi putut rezolva problemele într-un fel sau altul”. Şi aici nu consider că am spus toate frământările pe care le vor avea cei rămaşi. Nu mai adăugăm sentimentul de vină, pe care îl pasaţi celorlalţi, pentru că nu au fost suficient de atenţi să nu se întâmple aşa ceva. Nu mai vorbim de sentimentul de iubire, de prietenie, de colegialitate etc. de care nu ţineţi cont. Unii, care au astfel de gânduri acum, se vor repezi să spună: „Dar simt că nu mă iubeşte, simt că nu mă apreciază…” şi lista poate continua, dar nu este chiar aşa.

Da, se întâmplă uneori, ca cei din jur să nu ne mai iubească, sau să nu ne mai aprecieze, însă vin şi întreb: „tu luând această decizie, cât te apreciezi, cât de mult te iubeşti, dar şi mai important… tu cât îi iubeşti şi cât îi apreciezi pe ei?”

Apoi mai există şi o altă variantă! Sunt oameni care, pur şi simplu, nu ştiu să arate că iubesc şi că apreciază pe cineva. Aşa sunt ei construiţi, nu au nicio vină! Nu toţi avem abilitatea de a face anumite lucruri. Unii ştim foarte bine să vorbim, alţii abia reuşesc să scoată câteva vorbe dar şi acelea împleticite de emoţie. Alţii ştim să croşetăm, cum tot atât de bine sunt persoane care nu au abilitatea să poată coase măcar un nasture la o cămaşă. Unii pictează minunat… alţii abia dacă ar fi în stare să deseneze precum un copil de câţiva anişori. Aşa şi cu abilitatea de a ne arăta sentimentele, de a ni le face cunoscute, de a le spune cu voce tare. Aţi încercat vreodată să vedeţi dincolo de manifestări sau cuvinte??? Este atâta frumuseţe, atâta dragoste, gingăşie, tandreţe… problema este să ştim unde să căutăm. Să avem răbdarea şi disponibilitatea de a o face.

Ok… dar hai să mergem mai departe pe firul problemei. Pacientei mele… în pauzele în care nu luam legătura, se pare că i-a mai venit de vreo două ori astfel de idei, pe care voia să le pună în practică. Problema este că, atunci când Dumnezeu are un plan cu tine… tu poţi să vrei altceva… în nici un caz nu-ţi va ieşi!!! Iată, că nici pacientei mele nu i-a ieşit! Numai că, după încercare, m-a anunţat că a mai avut… vreo două tentative nereuşite, din fericire. Acum, după ce a înţeles că nici măcar să mori nu este prea uşor… s-a liniştit înţelegând că mai are multe alte treburi de rezolvat, aici, în planul terestru. A reuşit, de altfel, destul de greu să-şi rezolve problemele, toată familia fiindu-i aliată, iar acum s-a liniştit şi-i mulţumeşte lui Dumnezeu, că nu a fost de acord cu ea… în decizia luată.

A început o altă viaţă, plină de speranţă, de încredere, dar mai ales de credinţă, că Dumnezeu nu ne lasă să facem întotdeauna ceea ce ne trece nouă prin cap, mai ales dacă are alte planuri şi alte judecăţi în privinţa noastră. Are grijă ca, prin Entitățile Lui de Lumină, să ne protejeze, să ne apere uneori chiar de noi înşine. Este mult mai veselă, mai relaxată, mai liniştită, dar mai ales mai fericită pentru că a înţeles că este necesar să împartă, împreună cu familia şi bucuriile, dar mai ales necazurile.

Permiteți-mi să vă mai rețin atenția cu cazurile a doi bărbaţi, a căror poveste se aseamănă foarte mult. Amândoi au avut o copilărie tristă, cu un tată agresiv, care le-a terorizat toată copilăria şi pe ei, dar şi pe mamele lor. Care au avut lipsuri de tot felul, care au fost nevoiţi să doarmă uneori în curte, împreună cu mama lor, care au acumulat an de an suferinţe, frustrări, nelinişti, nemulţumiri. Jignirile permanente aduse de taţii lor, cu apostrofări gen, „eşti un prost”, „nu eşti bun de nimic”, „nu vei realiza nimic în viaţă” etc. au condus la pierderea stimei de sine, şi-au pierdut încrederea că ei pot realiza ceva în viaţa lor. Şi astfel, au devenit închişi în ei înşişi, au devenit trişti, abătuţi, absenţi. Unul, puţin mai norocos, a reuşit cu chiu cu vai să-şi întemeieze o familie, celălalt a rămas celibatar.

Primul, în ciuda faptului că a reuşit să-şi întemeieze o familie, a avut ghinionul ca şi soţia sa să facă parte din acelaşi tipar al acuzatorului, agresiv, autoritar, fără pic de milă sau compasiune pentru suferinţele lui, care i se citeau lesne pe chip. S-a străduit ani de zile să facă în aşa fel încât familia lui să funcţioneze normal, însă în ciuda faptului că deja aveau un copil, a fost nevoit, într-un final, să divorţeze. Şi astfel s-a mai ales cu încă un set de frustrări, supărări, nemulţumiri, nelinişti, acestea fiind cauzate de starea de disconfort de după divorţ, de lipsa copilului din viaţa sa, urmarea fiind că acestea i-au întărit convingerea că tatăl avusese dreptate să îi spună că „nu va realiza nimic în viaţa sa”. Depresia nu s-a lăsat prea mult aşteptată, mai ales că avea terenul fertil manifestării ei.

Cel de-al doilea s-a străduit în mai multe rândurânduri să-şi întemeieze o familie, însă nu a reuşit. Firea sa introvertită, teama de a nu greşi, dar mai ales faptul că nu reuşea o comunicare elocventă cu partenerele sale, ducea invariabil la despărţire. Şi acesta a adunat în timp alte şi alte frustrări, griji, frământări şi el ca şi celălalt pacient a ajuns la concluzia că „da”, tatăl său a avut dreptate, „nu este bun de nimic”. Şi în cazul acestuia depresia s-a cuibărit adânc în sufletul său.

Astfel, amândoi luaseră decizia (este foarte adevărat că la diferenţă de câţiva ani, unul de altul), de a termina această viaţă, care din punctul lor de vedere, nu mai trebuia trăită.

Şi, aşa cum aţi înţeles şi din alte povestiri, dar şi din cazul menţionat anterior, Dumnezeu a decis că ei mai au multă treabă, pe aici pe pământ. Şi astfel s-a întâmplat să-i cunosc pe fiecare dintre dânşii. La început, amândoi au fost extrem de neîncrezători, reţinuţi şi indiferenţi la ceea ce le comunicam. Da, aveţi dreptate, Liberul Arbitru era estompat şi astfel nu puteau vedea pădurea, din cauza pomului.

Lucrând consecvent pe dânşii, cu răbdare, tact, dar mai ales cu hotărârea fermă că aceşti doi tineri domni, care abia se aflau pe la jumătatea vieţii, este necesar să-şi continue drumul în viaţă, am reuşit, treptat, să-i fac să se descopere. Să vadă ce oameni minunaţi sunt. Ce potențial au, unul fiind inginer electronist, iar altul ocupându-se de IT, fiecare fiind la vremea sa, şef de promoţie. Apoi să se uite în oglindă şi să vadă cât de frumuşei sunt. Înalţi, bine făcuţi, unul blond cu ochii verzi, celălalt brunet cu ochii albaştri. Corpurile lor bine proporţionate, alura sportivă, fizionomia lor, totul îi prezenta ca pe nişte bărbaţi care, dacă ar fi avut încredere în ei, ar fi putut cuceri orice femeie în orice moment.

I-am ajutat să se uite înăuntrul lor şi să se descopere. Treptat i-am ajutat să-şi recapete încrederea în ei, să le crească stima de sine, dar să şi lase în urmă trecutul. Le-am explicat că orice s-ar fi întâmplat în trecutul lor, oricum numai poate fi schimbat. Vorbind despre viitor i-am făcut să înţeleagă faptul că nimeni nu ne garantează că îl vom trăi, ştiind clar că pot apărea atâtea evenimente care să nu îi mai lase să-şi trăiască viitorul.

Ce ne mai rămâne??? Simplu!!! PREZENTUL!!! Pe acesta este necesar să-l trăim la capacitate maximă, să ne bucurăm de fiecare clipă ca şi când ar fi ultima. Să ne bucurăm de fiecare moment şi eveniment al vieţii noastre, bun sau mai puţin bun, pentru că din orice moment şi din orice eveniment avem ceva de câştigat. O emoţie, o informaţie, o lecţie… etc.

Acum îmi aduc aminte că am o convingere pe care simt că este necesar să o împărtăşesc cu voi. Şi din cea mai proastă carte, şi din cel mai prost film, şi din cel mai prost curs, seminar, workshop sau orice altceva… putem desprinde o idee importantă de care să ne folosim în timp.

Acum ambii mei pacienţi sunt bine! La casele lor, cu familiile lor minunate, cu copii, cu socrii şi soacre, cu căţel… purcel şi alte cele. Cu bucurii dar şi cu probleme. Oare credeţi că viaţa fără nici o problemă ar fi una minunată??? Eu nu cred! De ce??? Simplu! Viaţa ar fi anostă, plictisitoare şi fără sens! Şi apoi, vin şi vă întreb: „De unde aţi mai putea învăţa lecţiile vieţii? Cum aţi mai putea evolua, dacă nu aţi învăţa nici o lecţie decât aceea de a vegeta, pur şi simplu. Ia uitaţi-vă în trecutul vostru! La toate problemele pe care le-aţi avut. În situaţia respectivă, consideraţi că în acel moment este sfârşitul vieţii, atât de gravă vi se părea problema. Apoi aţi rezolvat-o, v-aţi liniştit şi aţi realizat cât de mult aţi învăţat din acea lecţie.

Discutam zilele acestea cu o prietenă, şi se plângea de faptul că a suferit mult în viaţa ei. Şi m-am simţit datoare să-i explic că, dacă toate acele lucruri nu s-ar fi întâmplat, astăzi nu ar mai fi fost în braţele bărbatului pe care îl adoră! Nu ar mai fi realizat atât de multe lucruri, nu ar fi reuşit să se înțelepțească suficient, încât să înţeleagă un lucru simplu: „atunci când iubim cu adevărat, nu ţinem omul pe care-l iubim lângă noi, numai pentru că ni se pare că ne aparţine, ci dacă simţim că acesta îşi doreşte altceva, îl lăsăm să plece, să fie fericit aşa cum crede el că este mai bine. Nu avem dreptul să-l ţinem prizonierul dorinţelor noastre. Îl lăsăm liber. Iar dacă el va hotărî că nu doreşte să plece, atunci este cu totul altceva, însă dacă o face, fiţi fericiţi că omul pe care îl iubiţi este la rândul său fericit cu adevărat.”

Sunt fericită când îi văd pe pacienţii mei în fotografii cu familiile lor, la mare sau munte, sărbătorind diverse evenimente fericite din viaţa lor. Bucurându-se de viaţă şi de frumuseţile ei. Oare, ce altceva m-ar putea face mai fericită??? Un medic se bucură enorm când mai salvează un om de la pieire, aşa şi eu mă bucur sincer când ajut oamenii să-şi trăiască viaţa frumos, cu bucurie, cu plăcere, cu pasiune. Îi îmbrăţişez pe toţi cu mare drag, şi le doresc să nu ne mai întâlnim decât ca vechi prieteni, iar gândurile acelea urâte… să nu le mai dea târcoale nicicând!

Dragii mei cititori, cred că aţi înţeles că viaţa este minunată, aşa cum este ea. Cu bune şi cu mai puţin bune. Cu încercări, dar şi minunate rezolvări. Cu oameni frumoşi, calzi şi buni, dar şi cu oameni care, din pricina vieţii, şi-au acoperit frumuseţea chipului şi a sufletului cu masca urâtă a agresorului, doar ca să se apere la rândul lor de agresiuni.

Dragilor, daţi măştile jos! Sunteţi minunaţi cu toţii, de ce vă sluțiţi frumuseţea cu caracteristici care nu vă reprezintă? Fiţi voi cei adevăraţi, cu bune şi mai puţin bune, cu multele voastre calităţi, dar şi cu cele câteva mici defecte! Numai aşa veţi putea trăi frumos şi împlinit!!!

Iată, aici vă voi mărturisi sincer un lucru pe care l-am făcut toată viaţa mea, iar acum recunosc că nu mi-a fost deloc uşor, însă am bucuria să mă pot uita în oglindă, fără să mă ruşinez de mine însămi.

Am fost şi eu salariată 40 de ani. Am avut şansa… ca în toate locurile în care am lucrat să fiu apreciată pentru munca mea. În toată această perioadă, nu am dorit şi nici nu am încercat vreodată să fiu ipocrită, să spun una şi să gândesc alta. Pur şi simplu, ce am avut de spus, am spus, fie că a fost vorba de colegi, fie că a fost vorba de şefi. Fie că o făceam pe un ton calm, fie pe un ton nervos, în funcţie de situaţie, în funcţie de conjunctură, întotdeauna am preferat adevărul, am preferat propria mea opinie, chiar dacă poate, uneori, nu aveam dreptate 100%.

Mulţi, foarte mulţi oameni m-au detestat, m-au urât, dar şi mai mulţi m-au iubit, chiar dacă poate nu au strigat-o în gura mare. M-au apreciat cu adevărat pentru felul meu sincer, deschis şi onest faţă de ei. Unii încă mă caută, unii încă îmi simt lipsa, unii încă mă urăsc, însă şi pe unii, şi pe alţii îi iubesc la fel de mult. De la fiecare dintre ei am învăţat lucruri, de la fiecare dintre ei am primit lecţiile pe care le meritam în acele momente. Şi pe unii, şi pe alţii îi rog din suflet, dacă i-am pus în suferinţă să mă ierte, dacă i-am ajutat vreodată, să o facă şi ei la rândul lor, cu alţii, să dăruiască şi ei dragostea lor altora.

Doar aşa ne vom molipsi toţi de bunătate, de înțelepciune, de fapte bune… Am refuzat să mă sluțesc punându-mi măşti, care să mă prezinte într-un mod în care nu m-aş fi regăsit… niciodată. De aceea nici nu recomand cuiva să o facă. Cei care vor primi sinceritate, la rândul lor vor dărui sinceritate, cei care vor primi ajutor… vor dărui şi ei la rândul lor… Asta este viaţa adevărată!

Vă iubesc dragii mei, şi mi-aş dori ca, odată cândva, toată lumea să se simtă atât de bine, încât eu să șomez, să nu mai am pacienţi, să mă apuc de alte lucruri, slavă Domnului că de abilităţi nu duc lipsă.

.

Pe curând! Poate voi mai avea surprize pentru voi.. Sănătate tuturor!


Acesta a fost interviul. Vreau să mulțumesc interlocutorului meu, pentru tot ce face.

 Aristotel Bunescu 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s