SADOVENIZÂND DIN NOU…

George Motroc în dialog cu Tudora Patrichi

George Motroc: Doamnă Tudora Patrichi, 5 noiembrie este o dată specială… Ce sentimente vă încearcă în fiecare an într-o astfel de zi? Dar în special în acest an … aniversarea a 140 de ani de la naşterea lui Mihail Sadoveanu?

Tudora Patrichi: În copilărie, v-ați dat, desigur, într-un leagăn. Eu mi-aduc aminte acele momente în care, desprinsă de pământ, mi se părea că sunt mai ușoară și mă încerca o bucurie nelămurită, fără a o lega de ceva anume. De câte ori parcurg pagini sadoveniene, retrăiesc același sentiment pur și-aceeași bucurie ca în vremea vârstei fericite. În acest an, pe 9 februarie, când am adăugat cea de-a 70-a floare la mănunchiul vieții mele, am pornit, ca un alt Kesarion Breb, pe cărarea care duce spre „muntele ascuns”.

G. M. : Nu ştiu dacă vom reuşi să fie chiar 140, adică 70 de întrebări şi alte 70 de răspunsuri, dar sper să realizăm acum o primă parte, cu speranţa că poate vom continua dialogul şi peste zece ani… Până atunci, vă propun următorul scenariu legat de această aniversare: aţi fost numită într-o funcţie de conducere din domeniul cultural, unde şi cum aţi organiza, într-un timp de câteva luni sau săptămâni, o asemenea manifestare culturală la nivel naţional sau local, în zona Moldovei? Sau actuala frică de virus poate fi o scuză suficientă pentru a nu mai face nimic?!

T. P.: Cu prilejul realizării primului interviu în care dezbăteam aprins subiectul Mitrea Cocor, m-am bucurat când ați punctat ideea că Mihail Sadoveanu „este, totuși, un mare scriitor”. Deci mi se pare firesc faptul că doriți să reînnodăm dialologul acum, dar și la 150 de ani de la momentul nașterii Maestrului, mai ales că, în Lucrarea dumneavoastră de doctorat, ați vorbit și despre romanul controversat. Cum Sadoveanu îi acorda Moldovei titulatura care desemnează Centrul Suprem prin formularea „țara mea adevărată”, intuitiv ați considerat că o asemenea manifestare nu poate avea loc decât în Țara de Sus, acolo unde își are obârșia scriitorul. Pentru un veritabil intelectual, din ale cărui opere răzbate aplecarea către sufletul autohton, acest moment al aniversării trebuia să debuteze încă de la începutul anului. Denigrarea scriitorului și omului Sadoveanu datează încă din perioada dictaturii regale. Să ne amintim de gestul abominabil din 1937, al legionarilor, când i-au trimis scriitorului, prin poștă, Baltagul spintecat cu toporul, dar și de răspunsul lui Sadoveanu, dat acelora, despre ce conțineau cele vreo 70 de volume publicate până la acea dată: „Se găsește inima părinților și bunicilor voștri, se cântă cu dragoste ce e bun, frumos și original în alcătuirea noastră etnică, se slăvește frumusețea naturii și a fiecărui colț al acestui pământ în care se manifestă puterea și bunătatea lui Dumnezeu.

Dacă ați fi citit acele cărți, voi, umiliților și ofensaților, ați fi aflat în ele mângâierile în năcazurile de azi și nădejde în zâu de mâne. Ați fi găsit o fierbinte credință în acest popor așa de maltratat de către oameni vicleni, și o siguranță că Dumnezeu va scoate la liman dreptatea celor mulți.” Mi-am spus părerea, în celelalte interviuri, când încă nu apăruse virusul, despre atitudinea ostilă a unor contemporani de-ai noștri. De aniversări sau comemorări ale unor personalități, organizate la nivel național, cred că nu se mai poate vorbi. Sau să nădăjduim că… nu se știe de unde poate sări… „un iepure alb”, ca în Ochi de urs!?

G. M. : La nivel naţional, bibliotecile publice sau casele memoriale de la Iaşi şi Fălticeni pot face şi ele ceva memorabil anul acesta?

T. P.: Se prea poate să se mai găsească niște entuziaști, pe la Iași sau la Fălticeni, care să-și aducă aminte că „nasc și-n Moldova oameni”. O surpriză a venit din partea Părintelui Constantin Necula. La emisiunea de la TVR 1, „Universul credinței”, la secțiunea „Bucuria credinței”, din 6 septembrie, vizitând „Casa Lovineștilor”, Sfinția sa a găsit loc, printre cei evocați, și pentru Mihail Sadoveanu pe care l-a pomenit cu operele create și în Fălticeni. În continuarea periplului său în zona de Nord a Moldovei, pe 27 septembrie, Părintele l-a evocat pe Nicolae Labiș, chiar în Mălini, la casa părintească a poetului. Mălini e locul în care Maestrul a creat, în mai puțin de două săptămâni, Baltagul. A mai amintit Părintele de drumul Vitoriei Lipan, prin acele locuri, dar și de faptul că Sadoveanu i-a fost lui Labiș profesor, la „Școala de literatură” din București. În duminica din 4 octombrie, Părintele Necula a fost la Muzeul de Artă „Ion Irimescu”, din Fălticeni, dedicat acestui creator. Printre atâtea lucrări, Irimescu a realizat și două sculpturi, în 1967 și în 1976, ale țăranului de la Hobița. Astfel, „l-a adus acasă” pe Brâncuși. O paranteză: am citit pe Internet un articol interesant, postat pe 18. 10. 2020 de către cercetătorul Matei Stîrcea-Crăciun, „Pledoarie pentru imaginar / Perspective noi în brâncușiologie”. Constată autorul că: „Aparținem unei epoci și unei civilizații profund marcate, pe de o parte, de decalajul dintre gradul înalt de eficiență în asimilarea și diseminarea progreselor în cunoașterea rațională și, pe de altă parte, stadiul inacceptabil de precaritate al instrumentelor de generare, utilizare și evaluare a cunoașterii simbolice.” Domnia sa propune o metodă inedită de investigare a produselor culturii abstracte, numită „hermeneutică endogenă”. Pare un tip de investigație revoluționară. Poate ceva similar acestei modalități ar putea să fie aplicat și în exegeza unor creații literare? L-am vedea pe Sadoveanu scos la lumină din anonimatul în care aproape că l-au aruncat cei care nu-l iubesc. În partea a doua a unui articol, Mihail Sadoveanu, un prozator reeducat?, apărută în revista „Limba Română” din Chișinău, criticul Adrian Dinu Rachieru ne orientează atenția spre tipul adevăratei exegeze, „mitocritica”, aplicabilă creațiilor sadoveniene, aceea care mi s-a părut și mie o variantă valabilă, încă din anii `90 când am realizat Lucrarea de grad dedicată lui Sadoveanu. A fost și metoda pe care mi-am bazat ulterior demersul în scrierea cărții. Spune domnul Adrian Rachieru: „într-o epocă `fluidă`, alergică la arhischeme, în plină revoluție iconică și în deprimant decor postmodern (centrifugal), resurecția nucleelor arhetipale poate fi o cale de acces, relansând funcția mitului în context scientist. Fiindcă prozatorul moldav, închipuind un portret colectiv, desfășoară pe ecran cosmic o viziune cu inflexiuni biblice, vădind o înțelepciune calmă, un tropism răsăritean cu bază sapiențială, conjugând fericit poezia naturii cu lirismul gnomic. Intenția de a sonda substratul mitologic al acestei copleșitoare opere, este, cu certitudine, binevenită. Dacă nu uităm că fecundul scriitor, contaminat de o imaginație de tip simbolic, infuzează textului, pe fond ezoteric, o gândire mitizantă depășind istoricismul apter, scoțând adevăruri metafizice, dacă, în fine, interesul pentru străvechime și cerința continuității (așezată sub deviza „morții poruncesc celor vii”) obligă la transmisibilitate, e limpede că mitocritica rămâne o generoasă pistă exegetică.” / „Lumea sadoveniană nu se restrânge la câteva capodopere și din magma ei mitopoetică, tălmăcindu-i emblemele, viitorimea va afla mereu lucruri noi, în pofida uzurii didactice.” (s.n.) (sursa: Internet; revista citată, 2020, p. 118) S-a consemnat, ca un fapt aproape anecdotic, că Ion Irimescu, în 1975, l-a informat pe dictatorul Ceaușescu c-ar vrea să-i facă o statuie, în mărime naturală, lui Mihail Sadoveanu, pentru orașul Fălticeni, – unde scriitorul și-a petrecut o parte însemnată din viață -, dar că nu are bronz. A douazi i s-a trimis statuia lui Stalin, demolată în 1962, în timpul lui Dej, din Piața Aviatorilor din București, și care zăcea în subsolurile din C.C. al P.C.R. Părintele Necula a făcut o remarcă, în legătură cu acel episod, aceea că tot l-a admirat Sadoveanu pe dictatorul sovietic… Nu-i putem atribui Maestrului asemenea trăire. Nu au fost sesizate ironia și falsul atașament din rândurile pretins laudative, din câteva texte, ori din Mitrea Cocor. Să facem apel la ceea ce a scris despre neamul nostru, „neam vrednic prin suferință și nobil prin însușirile lui blânde”, dar și felul în care se pronunța despre cei care s-au tot perindat pe-aici pe la noi: „Seminţiile străine au trecut; unele au rămas în marginea acestor paşnici pământeni. Acestea s-au amestecat, au fost absorbite. Mistuirea lor a fost însoţită uneori de indigestii; totuşi s-a făcut.” Maestrului Ion Irimescu i-ar fi spus Sadoveanu, dacă ar fi trăit, că i-a produs într-adevăr o indigestie când din bronzul topit al lui Stalin i-a modelat chipul. Însă, astfel, „mistuirea” dictatorului roșu „totuși s-a făcut”. Iar despre ce presupunea, pentru fiecare individ, realitatea din „țara socialismului”, adică din U.R.S.S., ale cărei reguli fuseseră implantate și la noi, scriitorul se întreba cu mâhnire: „Ce însamnă acolo libertatea, când individul este robit intereselor colectivităţii? Ce devine căminul meu, familia mea? Care e situaţia intelectualilor într-o societate în care s-a realizat nivelarea, deci mediocrizarea?” Concluzia, pentru ce am avut – și mai avem – de pătimit, era una amară: „ciudată și tragică soartă”. Citatele sunt din conferința din 1945, Lumina vine de la răsărit, titlu care i-a determinat pe aproape toți delatorii să-l stigmatizeze pe scriitor, enunț care, de fapt, trimite la o conotație esoterică, așa cum am încercat s-o decodific, parțial, în cărțile mele. Textul sadovenian cu pricina este o mostră de „cal troian”, așezat, insidios, în coasta ocupanților, chiar dacă spun unii, „informați”, că Sadoveanu a acceptat să facă servicii puterii de la Răsărit. Adevărul e că doar a mimat supunerea. În emisiunea din 11 octombrie, în duminica pildei despre „rodirea seminței”, aflându-se tot în Muzeul dedicat sculptorului Irimescu, Părintele Necula aprecia că sculpturile lui Ion Irimescu, – multe prin „apropierea lui de zeități” -, „amorțesc miturile”. Despre această zonă a Bucovinei, cu toți creatorii ei de frumos, adăuga inspirat Părintele: „Dorința de a estetiza Divinul este meteahnă pozitivă veche a regiunii. Fiecare cu Divinul său”. Și sintetiza numind câteva repere din cultura Moldovei de Sus: „Toată expoziția aceasta este, fără voie, o trecere prin lumea Vitoriei Lipan, e o călătorie cu Calistrat Hogaș, este o întâlnire cu Sadoveanu, cu poemele lui Eusebiu Camilar, sau, dacă vrei, cu ale Magdei Isanos, e o întâlnire cu poezia lui Labiș, este lumea cea mai apropiată de Vasile Lovinescu, lumea himerelor și a simbolurilor.” Însă, cu tristețe, Părintele spusese mai înainte că „nu mai avem liniștea aceea care să îngăduie semințelor să crească și asta ne va costa, ne va costa pentru că dincolo de toate, suntem în afara rodirii”. Nu dorim ca lumea noastră să încremenească doar în materialismul agresiv instaurat, pe care Sadoveanu îl respingea cu vehemență: „Generaţia mea a crescut în şcoala materialismului. Când am simţit pustiul acestei doctrine, am cercat să mă orientez cătră altceva.” Acel „altceva” sunt „luminile împietrite”, cum numea Părintele Necula creațiile. În sculptură, le realizezi prin modelarea pietrei, a bronzului; în literatură, prin magia cuvintelor; în muzică, prin armonia sunetelor. „Spiritualitatea se poate realiza și prin materialitate”,completa Părintele. Cu certitudine, o materialitate aleasă, în care să descoperi frumosul, Eternul. În duminica din 18octombrie, l-am revăzut pe Părintele Necula într-un periplu prin Muzeul Apelor „Mihai Băcescu”, tot din Fălticeni. Încontextul evocării realizărilor marelui savant, apreciat în lume, l-a amintit pe fiul voievodului Ștefan, Petru Rareș, care, în tinerețe, fusese pescar și negustor de pește. N-a uitat Părintele, nici de astă dată, de Sadoveanu și de pasiunea lui pentru pescuit, „un scriitor care a fost și nu mai este”, de la care ne-au rămas pagini memorabile despre această îndeletnicire, ca acelea din „Nada Florilor”. Moldovei, țării întregi, fără umbra lui Sadoveanu, i s-ar amputa o bună parte a legăturii cu înțelepciunea lumii vechi. Citeam un articol din „Dilema veche”, din 22 oct. 2020, despre Zeul Mithras în Dacia. Autorul,Cătălin Pavel, arheolog și scriitor, adresa o atenționare: „E clar totuși că încercarea de a pune ordine doctrinară strictă în experiențele religioase din antichitate (și de oricând) este un exercițiu trist de birocrație a spiritului.” (s.n.) Autorii unor cărți, care și-au încrustat paginile cu scânteieri din cunoștințe ale vechilor tradiții, nu s-au preocupat, în primul rând, să impună acea „ordine doctrinară strictă”. Nici critica și nici istoria literară, discipline care ar trebui să fie, să spunem, ca un alt fel de „arheologie”, nu vor reuși, totuși, să reconstituie ce-a fost mai întâi, decât dacă ar aplica o metodă asemănătoare „hermeneuticii endogene”. Scopul analizei unor opere impregnate de comorile Tradiției să se bazeze pe recunoașterea acelor „pâlpâiri verzui”, numite astfel de Vasile Lovinescu, lumini care ne duc cu un pas mai aproape de Realitatea Spiritului. În călătoria mea prin labirintul creației sadoveniene, nu spun că m-am împărtășit de suflul Celuilalt Tărâm, dar, cel puțin, am încercat să ridic un colț al vălului acelei Realități, temeritate care s-a reflectat nu doar în multiplele variante, ci și în cele cinci titluri succesive ale cărții: DE LA MIORIȚA, LA MITREA COCOR sau  IANUA CAELI LA IANUA INFERNI; ÎNTRE DOUĂ PORȚI; DRUMUL ÎNAPOI; DRUMUL ÎNAPOI sau LUMINA DE LA RĂSĂRIT. La ce i-ar folosi omenirii actuale, aproape total desprinse de Sacru, să cunoască ierarhia manifestării unor religii și, cu atât mai puțin, să afle secretul privind inițierile de demult, când, așa cum ne transmitea Sadoveanu în Creanga de aur: „Trebuie să rămâie în trecut ca o comoară în sânul graniturilor”. Nouă, celorlalți, ne rămâne doar boarea acelor vremuri excepționale, pe care o asimțim din paginile unor creatori geniali, cum a fost și Sadoveanu, atât cât sufletul ne e capabil de a se conecta la trecut. Istoricul Adrian Majuru, invitat la „Mic dejun cu un campion”, – într-o emisiune de la TVR 1, moderată de către doamna Daniela Zeca Buzura -, a oferit o explicație inedită pentru realitatea numită „trecut”: „Trecutul nu are delimitare istorică, nu poate fi circumscris pe de-a-ntregul într-o cronologie.” Continuând „călătoria” odată cu Părintele Necula, pe 25 octombrie, în „duminica dezîndrăcirii”, ne-am aflat, pentru a doua oară, la Muzeul Apelor. După multe explicații în fața exponatelor, ajungând în dreptul unei diorame, le spune Părintele celor doi copii ai realizatorului reportajului: „mergând noi mai departe, ajungem, – vă spuneam eu la un moment-dat -, că unul dintre scriitorii mari ai țării, Mihail Sadoveanu, – era mare și mare așa -, Mihail Sadoveanu a scris foarte frumos despre iazurile din zona Fălticenilor.” „…unde iubea să pescuiască…”, îl completează unul din cei doi copii. Pe 1 noiembrie, în „Duminica Evangheliei unui bogat nemilostiv”, Părintele a poposit la Mănăstirea Probota, ctitorită, la 1530, de Petru Rareș, așezământ pe care sfinția sa l-a numit „expresia unei personalități voievodale depline”, „superb chivot de demnitate națională”. Făcând referire la „pictura absolut fenomenală” a exteriorului mănăstirii, o vede ca pe „cultura română reală”. Admirând reprezentările sacre și din interior, spunea Părintele Constantin Necula: „Suntem în fața unei explozii de revelație” și „citea” în bogăția de picturi „întreaga teologie a bisericii”, „gingășia cuvintelor prinse în culoare”. Recitind și interpretând în cheie mitologico-esoterică scrierile sadoveniene, parcă am simțit și eu o explozie de revelație.

G. M. : Rămâneţi sceptică în ceea ce priveşte presa literară sau mediul academic?

T. P.: Speranța moare ultima… E trist că în revistele cu profil literar, menținute, totuși, pe baricadă de către oameni care au ceva de spus, articolele acestora sunt citite doar de cei puțini. Dar revin la ideea, din celelalte interviuri, că literatura mare, critica comprehensivă nu sunt la îndemâna oricui și că, într-un viitor – s-ar putea mult mai apropiat decât estimasem -, vor deveni domeniu de nișă. Asta nu înseamnă că mânuitorii competenți ai condeiului să lase garda jos. Ei trebuie să rămână „făclierii” care să mențină viu interesul pentru valoare. Chiar dacă pentru o mână de cititori. Cât privește mediul academic, în ultimii ani n-am văzut manifestări deosebite care să acopere realitatea acestei titulaturi. M-aș bucura dacă Academia Română, în acest noiembrie, – ori la anul, pe 19 octombrie -, i-ar aduce un prinos de recunoștință celui căruia i-a păsat de neamul lui și care, prin sondarea adâncurilor, prin apelul la cunoștințe din vechea Tradiție, elemente regăsite la tot pasul în operele sale, a creat pentru noi puntea de legătură cu „un veac nou al lumii”.

G. M. : La nivel internaţional, ICR-ul poate face măcar anul acesta ceva pentru memoria lui Mihail Sadoveanu, spre exemplu o expoziţie itinerantă, de o amploare internaţională?

T. P.: Sadoveanu care a pus în valoare „alcătuirea noastră etnică” încalcă normele internaționale care ne recomandă „deschidere”. În vizionarismul său, scriitorul intuise că ne vom îndrepta către „nivelare” și „mediocrizare”. ICR-ul ar trebui să-l omagieze pe Sadoveanu și la noi acasă. Sunt convinsă că așa cum există străini care îi agreează pe Eminescu, pe Blaga, pe Nichita, pe Sorescu sau pe Rebreanu, s-or găsi și câțiva împătimiți de Opera Marelui nostru Maestru…

G. M. : La rândul ei, şcoala… Cât de importante rămân recomandările din lecturile sadoveniene pentru elevii de gimnaziu şi de liceu?

T. P.: Într-unul din cele două interviuri anterioare, vă amintiți că am luat atitudine împotriva unei profesoare care îl numea pe Sadoveanu „nociv”, argumentând că romanul Baltagul trebuie scos din Programă. Cred că dumneavoastră ați mai întâlnit, cu siguranță, prin școli, și alți asemenea „dascăli”. Vorbeam altădată de „paragina mintală” care se instalează la generațiile actuale, orientate de către unii profesori fără vocație, să citească lecturi fără valoare. Pandemia, care ne obligă la distanțare ori la izolare, poate fi un prilej pentru elevii mai „răsăriți” să se aplece, în intimitatea casei lor, asupra unor lecturi, care să le formeze personalitatea. Aici ar trebui să intervină părinții și mai ales bunicii care au apucat alte vremuri când cultura era considerată un bun pe care să-l prețuiești. Dar, până la urmă, totul depinde de afinități, pe care nu ți le poate configura nimeni. E dat-ul, structura, dar și „semințele” de care vorbesc eu în cartea cu interviuri.

G. M. : La nivel individual, cum consideraţi că merită să fie sărbătorit Sadoveanu de fiecare dintre cititorii români?

T. P.: Lumea ar deveni cu adevărat mai bună, mai curată, dacă „fiecare” l-ar citi și pe Sadoveanu. Însă, în aceste „vremuri de hulire și de teroare”, cum scria Petru Ursache, în cartea „Sadovenizînd, sadovenizînd…”, nu ne putem amăgi că dintr- odată conștiințele se vor trezi și că vom asista la o emulație printre concetățenii noștri care vor da năvală să-l citească pe scriitor. Mai ales că s-a creat un climat de respingere agresivă. Trend-ul este unul descendent, în consens cu ciclul pe care-l străbatem. Azi se poartă, aproape exclusiv, expresia „Ce-mi iese la afacerea asta?” Puținii care mai rezonează cu valorile îi vor citi și-i vor reciti Opera Maestrului. Eu i-am pus în mână fiicei mele, când era în clasa a IV-a, romanul sadovenian Creanga de aur. Citise în clasa a III-a Dumbrava minunată. S-a aplecat mai apoi, cu mare pasiune, și asupra trilogiei Fraților Jderi. Însă, ca personaj, – și pentru ea ca și pentru mine -, cu predilecție, a rămas Kesarion Breb, inițiatul școlit în templele Egipetului.

G.M. : Personal, credeți că v-aţi făcut datoria morală de exegetă sadoveniană prin aceste ediţii?

T. P.: În fața unui colos, cum e Sadoveanu, te simți un fir de nisip. Deci e prea mult spus „exegetă sadoveniană”. În ceea ce am întreprins în cele 24 de ediții ale cărții, dar și-n cartea cu DIALOGURI NECESARE, recunosc că am investit mult suflet. Dacă asta se poate numi îndeplinirea unei datorii morale față de Maestru, atunci cred că am apucat-o pe drumul cel bun.

G. M. : Vă propun să ne întoarcem mult în timp: cum l-aţi descoperit pe Sadoveanu? Vă mai amintiţi contextul primelor lecturi?

T. P.: Sigur că-mi amintesc. Eram în clasele primare când, în biblioteca fratelui meu, am găsit cartea Măria sa puiul pădurii, care conținea și ilustrații. Am citit-o și-am recitit-o de multe ori. La acea vârstă, nici nu m-a interesat autorul cărții, și, așa cum relatam în interviul realizat de către domnul Cornel Paiu, m-au impresionat foarte tare întâmplările din viața Genovevei de Brabant și îmi doream ca acea ființă deosebită să fi avut o altă soartă. De aceea reveneam la lectura cărții sperând într-un miracol: ca viața doamnei comitese să fi urmat un alt curs…

G. M. : În ceea ce-l priveşte pe marele scriitor, sunteți de părere că există lecturi diferite, înţelegeri diferite pentru vârste diferite?

T. P.: Și da și nu. Depinde de sensibilitatea fiecărui cititor, de acele afinități… Pe cei care au fost sfătuiți să nu pună mâna pe cărțile lui Sadoveanu, îi îndemn totuși să reflecteze. Lectura unei cărți a Maestrului te apără de mediocritate. Scrisul sadovenian te inundă ca o apă binefăcătoare și-ți rămâne ascuns într-un cotlon al sufletului ca „semințe bune care vor înflori bogat mai târziu”, cum spunea scriitorul în evocarea Domnu Trandafir.

G. M. : În ceea ce vă priveşte, ce opere din creaţia lui Sadoveanu vă plăceau în adolescenţă? S-au schimbat preferinţele în perioada studenţiei sau mai târziu?

T. P.: În adolescență, citeam povestiri dintr-un volum roșu, un BPT, cu titlul pe copertă Cozma Răcoare. În studenție, am citit și Povestiri din război sau Strada Lăpușneanu, că tot făceam noi, studenții, în acei ani, „o talpă” pe-acolo, adică o plimbare pe acea stradă din Iași. Dar lectura care mă fascina era desigur Creanga de aur. Fără îndoială că personajul emblematic Kesarion Breb, dar și excepționala Vitoria Lipan, din Baltagul rămân unicate, dovezi incontestabile pentru ceea ce înseamnă Artă cu adevărat. Dar din oricare altă scriere a sa, răzbat permanent liniștea, tihna, înțelepciunea izvorâtă din conectarea la „rădăcini”, la credință. Nu pot să spun că preferințele mele s-au schimbat. Pe parcursul vieții intervin momente și momente. Astfel că, la cărțile lui Sadoveanu, la oricare dintre acestea, revin mereu „ca la apa cea bună”, cum se întorcea Nechifor la Vitoria…

G. M. : Pe ,,Mitrea” cum şi când l-aţi descoperit? Vă mai amintiţi ce ştiaţi, ce aţi auzit despre ,,Mitrea Cocor”, înainte de a citi cartea?

T. P.: Nu auzisem nimic pe atunci, în clasele gimnaziale. L-am citit, prin urmare, detașat. Lecturasem înainte „Tânăra gardă” , „Pe Donul liniștit” și „Așa s-a călit oțelul”, din literatura sovietică la modă.

G. M. : Care au fost primele impresii de lectură?

T. P.: În acel timp, evident că nu știam ce știu acum, deci am receptat doar povestea nudă a țăranului de la Dunăre. Însă, între Mitrea Cocor și acele cărți ale unor autori din U.R.S.S., – scrise pe linia propagandei -, nu se poate pune semnul egal. Sadoveanu ne-a arătat fie direct, fie învăluit, care-i erau percepția, atitudinea, în privința realităților vremii. Romanul hulit a fost un alt „cal troian”, servit comisarilor sovietici care l-au vrut și l-au crezut obedient.

G. M. : Care a fost, mai exact, momentul când v-aţi schimbat sau nuanţat punctul de vedere în ce privește romanul „Mitrea Cocor”?

T. P.: În 2002, după ce găsisem romanul la un anticariat, recitindu-l și având de redactat o lucrare pentru un simpozion am inserat vreo două-trei fraze în materialul meu intitulat Dor de arhetipuri, despre ceea ce am descoperit că ne-a transmis, de fapt, Sadoveanu, în Mitrea Cocor. Apoi, în 2013, revenind asupra Lucrării de grad, realizate în anii 1995-1997, Realitate mitologică în opera lui Mihail Sadoveanu, am transformat-o într-o carte, în care am mai inclus încă cinci eseuri, între care și textul din 2002, mult amplificat. După ce am efectuat o lectură atentă a romanului, din perspectiva mitologiei și a esoterismului, mi-am propus să acord mai mult spațiu acestei cărți. Prezentând, într-un articol, intitulat „Enigma” Mitrea Cocor, ce s-a scris împotriva acestui roman, dar și ce s-a afirmat corect la adresa creațiilor sadoveniene, domnul Adrian Dinu Rachieru a echilibrat astfel balanța. În general, motivațiile unor critici sau istorici literari se opresc la nivelul politic, argumentele aduse eludează fenomenul literar. Nu se ia în seamă faptul că exact în Mitrea Cocor, scriitorul ne-a transmis un avertisment sumbru, când spunea: „…căci toate s-au isprăvit”. Chiar dacă acum ne confruntăm și cu nenorocitul de virus, pentru mine, – și știu că și pentru dumneavoastră -, o scriere sadoveniană e ca un leac miraculos. Scepticii ar trebui să îndrăznească să acceadă la acea atmosferă fabuloasă a cărților Maestrului, care sunt precum un vaccin: ne imunizează de ranchiune, de ură și de alte nevoi. Ne împacă cu noi înșine și ne duc cu un pas mai aproape de Cel Etern, pentru că „Nouă nu ne e îngăduit să trăim decât prin spirit, cu dragoste și dreptate; gura, auzul și ochii nu trebuie să mai slujească patimilor trupului”, cum îi spunea lui Kesarion, în Creanga de aur, magul din „muntele ascuns”. Să ne întoarcem, așadar, la o carte, la „vechime”. Să adăugăm minții și sufletului nostru un dram de înțelepciune, pentru că aici, pe Pământ, nu suntem decât niște „străini”, cum spunea și Vitoria Lipan despre Nechifor: „El e un străin acolo”, cu accepția esoterică din subtext.

G. M. : În demersul dumneavoastră critic, au jucat vreun rol lecturile unor studii? Spre exemplu, lectura cărţii lui Al. Paleologu?

T. P.: Asta s-a întâmplat când începusem să adun material pentru Lucrarea de grad. Ce m-a interesat în cartea lui Al. Paleologu a fost viziunea criticului asupra Baltagului, încercare pe care am considerat-o notabilă. Era altceva decât cum se scrisese până la acel moment. Însă, cu percepția lui exclusivistă n-am fost de acord: că aluzia la mitul mioritic, din motto-ul romanului sadovenian, ar fi fost „cusută cu ață albă”, cum afirmase criticul, nu m-a convins și m-a determinat să caut argumente, dar și să descopăr conexiuni și cu alte serii de simboluri în materia acestei cărți excepționale, așa cum e și Creanga de aur. Mitul mioritic, însă, a rămas piatra de temelie a Baltagului, mit pe care Maestrul își propusese să-l reia, dintr-un alt unghi, în Cântecul Mioarei. Înainte de Paleologu, citisem două studii de Vasile Lovinescu, „Creangă și Creanga de Aur” și „Al patrulea hagialâc”, scrieri axate, în general, pe linia ideilor lui René Guénon. Într-una din cărțile lovinesciene, am găsit fraza care făcea referire la ceea ce trebuie văzut în operele sadoveniene: „pâlpâirile verzui”, formulare inspirată, pe care am menționat-o într-un răspuns anterior. Acesta a fost momentul în care parcă mi s-a deschis o poartă către o cale pe care trebuia să apuc. Adevărata Cale. Noaptea, pe locurile unde se află comori ascunse, pot fi zărite pale de flăcări verzui… O carte care conține inserții din esoterism trebuie citită noaptea, „la vreme de iarnă”. Se apropie anotimpul zăpezilor… de altădată. Să ne întoarcem ființa către lecturi de excepție pentru ca Soarele Neînvins al Spiritului să triumfe.

G. M. : După opinia dumneavoastră., cum se pot clasifica operele lui Sadoveanu?

T. P.: Nu mă-ncântă deloc clasificările. Cu asta se ocupă istoria literară. Iar când vine vorba de un scriitor ca Sadoveanu, cu atât mai mult îmi displace să-i închid creațiile în niște sertare. El reprezintă, prin creația sa specială, acel trecut neîncadrabil într-un timp anume. Ceea ce m-a uimit la acest creator desăvârșit au fost dorința, intenția de a-și re-scrie unele opere, de a reveni asupra acestora dintr-o altă perspectivă, atunci când maturitatea artistică își spusese cuvântul, dar, în special, pentru că domeniul mitologiei, în speță, al esoterismului, e „fântână fără fund”, după propria-i exprimare. În cărțile mele se vede ce Cale am ales. Timp de șapte ani, am căutat esența, liantul ignorat, care străbate întreaga operă a lui Sadoveanu. În pagina din carte cu portretele personalităților culturii române, nu i-am reunit întâmplător pe cei opt, în ale căror creații pulsează Tradiția. Am să închei cu o remarcă despre cartea mea, apreciere care a venit din partea scriitorului și criticului literar Lucian Strochi: ;,Vreau s-o felicit pentru că este primul autor critic ce oferă o imagine totalizantă a lui Sadoveanu. Nu un Sadoveanu mutilat, împărțit între romanul istoric sau romanul inițiatic și scrierile așa-zis „comuniste”, gen „Păuna-Mică” sau „Mitrea Cocor”. Tudora Patrichi reușește să demonstreze și valoarea unor cărți controversate ca acestea. Mai mult nu spun, dar precizez doar atât: este o carte de o densitate extraordinară: am în față ediția a XI-a.,,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s